Țara lui Bumbăcea
De la început cer scuze celor care poartă acest nume, l-am
găsit undeva în memorie fără nicio legătură cu personaje reale. În 1977,
Dumnezeu a bumbăcit România, iar în mine s-a trezit dorul de ducă. Am ales o
zonă unde locuitorii nici nu au avut
habar ce s-a petrecut în sudul țării, în București, în alte orașe. M-am dus la
directorul Centralei și i-am spus - mă
duc pe orice șantier, nu mai rămân aici. Omul s-a crucit, m-a lăsat să aștept
vreo opt luni, eu am scris pe unde s-a
putut, m-au chemat organele ( ADICĂ Partidul) și m-au trimis într-o zonă unde se construia ceva pe banii BIRD
( Banca Internațională de Dezvoltare). Bumbăcea cel Mare, bâlbâitul genial din Carpați voia să ridice industria la
un nivel nemaiîntâlnit. A ales, între alte zone și pe cea mai săracă, nu era
apă, locuitorii se ocupau de creșterea bivolițelor, era liniște, se putea face
o zonă turistică „prima”. L-a pus prim-secretar pe unul Tulaidoamne, adjunct pe
Ionașcrede, director de fabrică pe Crăcănel din Huși, șef peste toate
șantierele pe … Bumbăcea. Acesta era subordonat pe linie de Partid de un Bumbăcea
mai mare. După fiecare vizită, Bumbăcea cel Mic plângea în hohote , închis în
birou. Șantierul mergea ca dracul. Iarna nu erau drumuri, vara era prea cald,
apă –ioc. Utilajele veneau în șiruri neîntrerupte, construcția se înălța încet,ca
mănăstirea lui Manole. Atunci a apărut negru de supărarea Marele Bâlbâit cu Bălbeața
lui și doi câini de rasă pură, negri ca diavolii. A strigat, a făcut scandal,a
ținut un miting, construcția a fost în trei luni terminată. Desigur fără
WC-uri, dușuri, cantină. A început producția. Noi făceam două piese, directorul
raporta patru,. Făceam o sută, se raportau o mie de piese. Au venit niște
specialiști străini, au înjurat în limba lor, au plecat. Translatorul a fost
găsit mort într-o baltă , la marginea șantierului. Entuziasm exista, salariul
merge, nu prea aveai ce să cumperi. Cine crâcnea dispărea. Pleca, nu se știe unde.
Circulau niște băieți cu grade invizibile.
Trăgeau de limbă pe unii, pe alții. Mergea. Bumbăcea cel Mare, geniul carpatin
se cam chinuia cu situația internațională, cu agenturile care năvăleau pesta
țară. Avortul era interzis, câteva femei
au murit de la intervenții băbești. Treaba mergea. A venit decembrie 1989, Dumnezeu a mai bumbăcit o dată România,
fără cutremur, l-a luat pe Genialul Bumbăcea și l-a dus la ceruri, să facă și
acolo industrializare cu fondurile
Sfântului Petru, fără dobândă. Fabrica s=a oprit ca un tramvai între staţii. A venit o firmă străină, alta, în fine, ce era
bun s=a păstrat, ce era rău s=a schimbat, personalul s=a redus la un sfert. A
început furtul în masă. Băieţii albaştri au dispărut, au apărut barosanii. De
unde au scos bani, case, maşini, numai Dumnezeu ştie. Câţiva din neamul
Bumbăcea au făcut ceva pârnaie, nu multă, că doar nu au furat mult. Ceva
milioane, aşa, pentru zile negre. Lumea s=a împărţit, bumbăcea de dreapta,
bumbăcea de stânga, bumbăea de centru.Au dispărut toate bivoliţele, peştii s=au
schimbat, au apărut rechini de munte, leoparzi de pădure, femeile umblau goale
pe străzi, bărbaţii râdeau , dar nu se
mai îndrăgostea nimeni. Cât despre poezie, cine naiba se mai ocupa de ea? În afară de Scrisoarea a treia de Ienăchiţă Văcărescu
sau Eminescu, nu se ştia exact, la fel
şi Plecata=am nouă din Vaslui şi cu
sergentul zece, de Bolintineanu, nimic, la şcoală copiii schimbau ronii pe euro,
în recreaţie. Dar unde mai era Bumbăcea. A dispărut şi el. Râdea unul pe
sticlă, nimeni nu=i mai ştia numele.
BORIS MARIAN
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu