Madeleine
S-au golit
nopțile toate,
Cufere cu
galbeni, sparte,
Se mai văd
urmele dinților în pernă,
Craterul viselor,
pe scânduri rupte, licheni,
Au crescut
șerpi leneși, Madeleine,
Se-nvârt
palele orelor, zilelor, zorii,
Unde ne sunt
îndurătorii?
Spuneai să
fim buni, dar ce bem
Înainte de
moarte, Madeleine?
De privesc
în sus, nu se vede un duh,
Cine poate
mai crede, cine nu,
Se întoarce
cu fața la perete, în geamăt
și-ngheață.
Sunt clipe
care n-au cuvânt în limbă,
Miracole pierdute
în risipă,
Suntem nebuni
când ne iubim, nebuni,
O moștenire
ce ne vine din străbuni.
Ascultă
ceasul, cariul și tăcerea,
Cum tremură
o frunză cu-adierea,
Precum un
câine trăitor puțin,
Când strugurele-abia
se face vin.
Nu am văzut stejarii roși de boală,
Nici munții
să dea vremii socoteală,
De ce
îmbătrânim doar noi, întreb,
Pe când în
jur se spulberă orice e-ntreg.
Poate că nu
ar trebui să mai ieșim
Din noapte
ca din jalnic țintirim,
Se retrăim aievea
visele, nu-s basme,
De ce nu
ne-am născut fantasme?
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu