Satyricon 1

Satyricon 1 Coconul roșu avea baston,din el ieșea un fluture,venea un unchi din Charleston și naș a fost un brusture. Oskar și Erik, doi sprințari,aveau copii-n Madagascar, ce vânt te-aduce pe aici, eu ție-ți dăruiesc un brici. Menadele nu au păreri, se leagănă cadavre-n crâng, eu m-am născut, am murit ieri, dar nu mă plâng, dar nu mă plâng. Veni și Ceasul de Apoi al Judecății, păcătoși se lasă judecați, noi doi fugim pe coș, fugim pe coș. Faimoși am fost și ce folos? Cunoști povestea cu un lup care avea în loc de os, scheletul moale ca un stup? Hoinari noi suntem pe pământ, că e mai sfânt, că e stropit cu sânge, morții din adânc ne vor striga – Nu am murit. Iar pe zid cresc doar mimoze, din meandre, duhuri negre, manechine, tuberoze, jos –pelagra, sus doar pegre . Iguana-și caută puii, trei costume stau de vorbă, moartea-și curăță pistruii, bezna nopților, amorfă, iar pe-ntinderi largi lumina târgurilor vechi plutindă, noi suntem iubirea, lina rază ce coboară-n tindă. El a visat că a ucis, s-a trezit, s-a dus la serviciu, a aflat că este concediat, avea cazier, „bine dar a fost un vis”, „ Ce contează, părăsești imediat clădirea”, enervat l-a lovit pe paznic, a ajuns la poliție, ”Aha, ai cazier și te mai bați”, „Dar a fost un vis”, „ Ce contează, rămâi la noi”. S-a trezit, era într-o celulă cu o duzină de deținuți, „PARCĂ FUSESE UN VIS” . Ouă de aur nu mai sunt și nici găini, poate un sfânt să mă coboare pe pământ, nesfinții judecă doar strâmb. Tigrul monden se plimbă iar, fălos, salută boschetarii în batjocuri, Kafka le pare, poate, firoscos, incendiile se sting cu flăcări. Căzu un OZN de la etaj, el a făcut o groapă de doi metri, o doamnă-și scoase pieptul din corsaj, ea sperie o grupă de cumetri, dar vorba-i de argint strălucitor, tot ce-am mințit devine un fior. Unul cere permis de port-armă, altul jartiere de damă, singură-n orașul Babilon, o femeie căuta palton, un bărbat își căuta femeia, pe nume Folosofeia, , în zafar ghicitoarea le-a spus, babilonul de mult a apus, nici caii nu au căutare, vaca lapte nu are, buzele tale, iubito, miros a Colgate, Molitto, fumăm ziare, bem sânge, într-un azil Domnul plânge. Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi, să ai sensibilitatea lor diabolică, să nu poți , să nu ai unde să fugi, cum nu poți scăpa de ciuma bubonică. Și totuși să scrii, să scrii pătimaș, în timp ce te pipăie mâinile orbilor, în timp ce strigă surzii „ Curaj” și ochii-ți devin hrana dulce a corbilor. Șoptește, încearcă să fii orb , să fii surd, învață s-auzi și să vezi doar prin piele, precum pelerinul ce merge la Lourdes, ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele. BORIS MARIAN |