Cum vântul

Cum vântul ne pătrunde-n creier


Cum vântul ne pătrunde-n creier, o undă bucuriei, un zefir, mărăcinişul nu este un Meier, iar moartea nu este Pamir. Halucinaţie intenţionată, spune unul cu nume de cartof australian, ca nişte pietre ude scoate prunul atâtea roade fără gust de animal. Pădurile virgine stau întinse, iar mărilor nici nu le pasă de păduri, copacii se umflară, leşuri stinse, un papagal repetă, furi-nu furi? Nu încerca să-nveţi pe dinafară, şopteşte alfabetul mai încet, o teamă prefăcută prima oară nu te îndeamnă la prieteni, la perechi, acţiunile ne cer şi cunoştinţe, profesorul se nalţă ca un nor, rămâne scaunul, e gol, două perniţe discută despre vremuri cu fiori, apoi părea că ne aflăm pe o verandă, abia se auzeau voci pe gazon, nu te juca prea mult şi nici prea iute, ne sfătuia bătrânul majordom.

Oamenii se scoală de dimineaţă pentru a se chinui ziua-ntreagă, dar ce chin dulce? Întreabă profesorul la micul dejun. Când nu vom mai plânge din pricina morţii vom fi oare mai fericiţi? Întreabă profesorul, îşi pune pălăria de paie. Cugetând la tine însuţi, vei permite intrarea hoţilor în cetate? Spune profesorul, punând lesa câinelui său de rasă, cum fiul nu poate fi duşmanul tatălui, oricât ar voi, nici eu nu pot fi duşmanul lumii, întoarce profesorul cheia în broasca porţii ruginite, îndrăgeşte-mă aşa cum sunt, rău de gură şi-n fond, foarte blând, adaugă şi dispare cu câine cu tot ăn praful ridicat de o basculantă.


Uneori este bună şi politica mea, gândeşte struţul, în nisipul cald capul visează o oază liniştită, în timp ce glonţul vânătorului loveşte din plin, ce-aş putea face când picioarele nu mă mai ajută? Doar să visez o oază liniştită, unde nu sunt nici vânători şi nici arme. Uneori este şi visul o armă, chiar redutabilă, îi răspunde profesorul, adăugând jenat, dar asta sună a fabulă, mie nu-mi plac.

Boris Marian