Acolo

Acolo


Acolo s-au mutat bunicii, nepoţii,Rădăuţii, Adjudul, Bacăul, Piatra- Neamţ, Botoşanii, fără petunii, fără căruţe,fără păduri de molizi şi de fagi, mişunând de mure şi de zmeură vie ca nişte sălbăticiuni,fără tălăngile vacilor, fără caimacul cel gros de un deget, fără câini ciobăneşti, trenuri mărfare, ţigăride cincizeci de bani, pachetul, fără anii de după război, acolo miroase a portocale, a cedru, jasmin, a lapte şi miere, acolo este o stradă, un colţ, o umbră ce aminteşte de Rădăuţii bunicii mele cu sufletul pur precum floarea.

Omului să-i fie accesibilă întâlnirea cu superlativul autentic, al existenţei sale, spune profesorul alunecând pe patine sub plaoia muzicală a becurilor colorate, gigantismul unei naturi exotice, simplu desfpşurată ar trebui sp dezechilibreze imaginarul, adagă sugând din îngheţata servită la mantinelă, ar trebui să plec pentru mulţi ani în munţi, dar nu mă lasă nevasta, se consolează, inspirând noaptea şi aerul ei tainic, mărunţi sunt munţii, dubioşi sunt unii oameni, strigă la ieşirea din patinoar, căutând cu ochii un taxi, desupra tuturor este Femeia Iubită, ca un acoperiş de pagodă. Am rămas singur repetând cuvintele profesorului.

Vezi viaţa prea simplu, spuse profesorul, ştergându-şi cu piele de căprioară ucisă lângă un carpen, ochelarii înrămaţi în plastic gălbui, fiecare om trăieşte şi moare în felul lui, de pildă voi îmi spuneţi profesorul, dar eu nu sunt decât un vagabond care tocmai se duce, nimeni nu-mi cunoaşte adevărata veselie şi adevărata foame, spuse profesorul punându-şi ochelarii ca două lacrimi mari, îngheţate.

Malum est absentia boni, spuse profesorul trăgând la vâsle şi suflând greu, somnul netezea apa lacului care se scurgea încet spre centrul pământului, soarele urva treptele norilor, vâsleam în zorii unei zile norocoase, nimic nu ne tulbura şi totuşi profesorul repeta, „Malum est absentia boni”, până când papa se scurse toată şi în craterul uscat puteam fi văzuţi împingând inutil aerul. BORIS MARIAN