Acelaşi glas

Acelaşi glas, aceeaşi privire



Acelaşi glas, aceeaşi privire, acelaşi păr blond, anii trecură, ca lumina prin fereastră, pereţii s-au îngălbenit, ca într-o casă fără proprietar, de mult au dispărut copacii dimprejur, iar vorbele... „Ofelia, la mănăstire”, spune Hamlet, dar inima lui sângerează. Din tavan se scurg stropi. „Ce poate fi mai rea decât o despărţire?”, a şoptit ea. I-a răspuns vântul. În iubire nici nemurirea nu mai poate fi o consolare. Hamlet râde. Iar ea, gândind la moarte, se întreabă „ Va plânge, oare, el, iubitul meu? Doar va păli uşor? Va repeta acele vechi, frumoase jurăminţi?”. Dar între ei este tăcerea grea, precum sunt draperiile, precum e semiîntunericul din săli de gheaţă, Elsinore. Acelaşi glas, cu o privire, azi, schimbată, va spune - „Ofelia, la mănăstire”. De parcă nu-i deajuns că inima de mult i s-a oprit. Cad picuri lent, din bolta fără viaţă, este sânge? De mult Hamlet e o legendă, dar Ofelia nu-i.
Ai ascultat vreodată-n miez de noapte, în patul tău, trezit pe jumătate, în geam, un cântec lung de şoapte? O, Doamne, mult mai grea ca o pedeapsă e binecuvântarea Ta.
Trăim atât de aproximativ... Calul a murit, iar carul este de mult fum pe ceruri...Mi-e bine şi mi-e rău în amalgam, zice poetul Iureş. A fost smuls tapetul de pe vechile amintiri, acum par şi mai vechi. Azi nu cred că jucăm acelaşi joc. Nu vreau să vă trezesc uimirea, nici mila bleagă, vreau să discutăm despre orice, despre uimirea lumii şi neputinţa-n care ne aflăm. Cruzimea este mult mai rece decât ne închipuim. Timpul, costum elastic de balet, zicea Luiza Carol în duet cu unul Vlad de la Marina, e vorba de poetul , bată-l vina. Uluitor le zice - Cataracta timpului se prăvălea peste cristalinul ochiului de oţel, iar muntele gemea ca un copil. Ce-mi spune pomul este o poveste pe care am s-o spun, dar cine este dispus să mă asculte? Sunt ca o bucată de pământ, un doi pe unu pentru un om blând. Acum, că a venit iubita, mă fac vesel şi spun – povestea noastră a început cu sfârşitul, aşa că după un timp, ne vom da în leagăne şi vom râde ca proştii la soare. .
Boris Marian