Exodul (criptopoem)

Exodul ( criptopoem)


Se dedică anilor 60-70, când Isadora nu se născuse



I.

Am vrut să fim un trup, dar suntem două lumi, cine din noi e lup şi cine-i mielul bun? Cât ne.am iubit a fost o clipă ori un veac, acum fără de rost buzele noastre tac. Dar undeva-n adânc, izvorul ne-a secat, vieţile ne plâng, tot ele ne despart? ... După miezul nopţii, inima, hoţeşte, cântă fericită, cine te iubeşte? Cine are gânduri, cine înţelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea... Ati, noapte, am văzut un curcubeu, spune profesorul, mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit,avea doar sunte, nici un colorut, cânta precum o orgă sus, în ceruri, în clasă s-a făcut tăcere, elevii se uitau şi ei, uimiţi, unul şopti, şi-o fi ieşit din minţi, de poate să ne mintă-n acest fel, dar, iată, norul plânse ca un miel,arce concentrice, albastre, galbene, roşii se desfăceau, iar soarele cocoş pătrunse-n încăpere anunţând, că profesorul este om şi-i de cuvânt, atâta doar, că uneori visează, fie cp-i noapte, fie că-i amiază...Cât de greau este să iertţi, îmi spune uneori, la ureche, Ingeborg Bachmann, o muncă înceată, obositoare, ura ne-a îmbolnăvit pe toţi? Unii îşi ascund pungile cu puroi, nu şi le tratează, alţii ascund pungile cu aur, ce deosebire? Ea se teme de iubirea insuflată, îmi spune Ingeborg, lucrurile merg la coş, tabla înmulţirii a fost spartă ieri de doi beţivi, cine mai dă mâna cu ei? Dar Parada Crăciunului se apropia, Ingeborg ofta, Paul Celan de mult nu mai era,

Murind, au rămas nedespărţiţi... Există, oare, moarte fără de iubire? Iubim femeile Walkire , dacă mă pierd, te pierd pe tine, dacă-ţi vorbesc, doar alcaline cuvinte se preling şi pier, precum amicii lui Robespierre.... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii dintr-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, se spune c.ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura,mă întrebau cei din urba mea. Când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi, nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... Făgăduielile nu sunt nicicând morminte, se schimbă lumea prin cuvinte, azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru, astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru, cu mine visele le pierzi? Iubitele mă-ntreabă, cu ochi verzi, de înţeles, de nepătruns, dar cineva plânge pe-ascuns.

II.



Undeva, o poetă scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs,mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? ...sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine... sufletele sfioase nu se risipesc... întinde mâna şi înhaţă un suflet...liniştea este un viciu comod...voi afla mai târziu despre cine nu sunt... trupul , un pământ nechibzuit...DIAMANTE.

Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livrescă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii.Persoana. atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie ea îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.

Am avut un coşmar, se făcea că o fiinţă slabă, provenită din lagăr, o fiinţă cu oase gelatinoase şi transparent se zbătea în convulsii, gemea şi n-o puteam ajuta. M-am trezit, deasupra patului, luna palidă şi holbată îmi cerea ajutor. In casă dormeau ai mei, fără griji, m-am întors la fiinţa străvezie din vis şi ceva din dragostea pentru ai mei se revărsa şi asupra ei. La temelia unor case se zbate un spectru fără oase.

.... Aţi auzit de un şoarece răcnind? Am citit în titlul unui roman despre acest răcnet. Mi se pare foarte expresiv şi ... suprarealist.

Papini – Chiar în inima unui oraş trufaş şi multicolor mi-am putut permite ceea ce constituie pentru omul modern vetritabilul şi cel mai costisitor lux- izolarea şi tăcerea.... Husserl – Fiecare viaţă omenească este un drum care duce la Dumnezeu ( aş semna cu două mâini asemenea propoziţie generoasă)... Ce pacoste pe capul nostru – nu există nici un diavol, spunea Bulgakov, aş spune şi eu. Eugen Ionescu – medicii şi bolnavii sunt nişte şarlatani.? Nu dai nimic când te dăruieşti pe tine, Voltaire avea dreptate, somnul este pe aceeaşi treaptă cu speranţa(Axel Munthe).

BORIS MARIAN