Ursuz

Dragostea nefericită a poetului pentru o vrabie, pentru o scabie, pentru o rabie, din dragoste nu poți să faci un bici, cu biciul nu faci dragoste, pacoste, Uriel D”Acosta, dar cine cunoaște tăcerea celui care pândește, așteaptă, ce?
Totul este să-ți păstrezi firea, spune profesorul, și-aruncă privirea pe fereastră, apoi își aruncă trupul într-o prăpastie adâncă, săpată de blocuri în centrul civic, se șifonează costumul acrilic, dar profesorul scapă și spune, „Nu te pune cu Harold, nebune, cel ce atârnă, hăt,la etajul o sută de zece , de sperie orașul”.
La capătul călătoriei, unde-i și lacătul, nu-ți mai vezi nici pletele încărunțite șoi nici păcatul, apare femeia Ideală și personală, trupul ei, în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulbere de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „ Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îți zice.
Fă-mi, Doamne, rogu-Te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer o mie de biete cuvinte, pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranța, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanța se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, Doamne, și mă petrece.
Obiectele frumoase ne stresează, ca și femeile frumoase, psihicul este apăsat de un trandafir, ca de o amintire nu foarte clară. Poți fi adversarul pripriilor amintiri? Nu poți fi o piatră tombală pe propria viață.
O banchiză, ca o bancă, o marchiză ca o Stancă, Stanca trece, ochii, zece, se întorc spre Stanca, ei, ce spuneți voi acum de Stanca, ea ne scrie din Sri Lanka, avea Stanca pulpe grele, cine trage la galere știe cum era cu Stanca, vântul bate- adiere.
Străine, vestește-n Lacedcemona, aici au căzut viteji pentru Mona, aleargă prin noapte , mărunți, licuricii, doar Mona mai știe pe unde târlicii ei se pierdură, Mona- Mamona, jocul cu moartea, Belial și bastarda, Belial și bastarda.Și trece ursuz, fără barbă Urmuz, pe el un tufiș îl prinse de tot, de nu-l deosebești de Walter și Scott. Șarpe de grădină, cântă-ne din liră, nimeni nu se miră, că n-avem luminp, pasiune, valoare, Valois și o floare, boraxul nu-i plantă, prințesă vacantă, prințesă-acid, la belle Soulamith. Ei sunt cu toții virtuși, se potrivesc la bărbi, la groși, la franci, dubloni, crăițari, monezi în care crezi chiar de nu crezi. Le sunt datorinic , dau ce pot, un lenin, stalin, un pol-pot, un timbru mic cu adolf mic, care-a murit în Mozambique. Singur mă caut pe drum, nu mă găsesc, prea mult fum, numai furnicile-n șir au plecat spre Pamir, ochii mei nu mai văd, în Pamir e omăt, trupul meu s-a-ngropat în trupul de azi alb, uscat. Mi-e dor de Sindbad Marinarul, copilăria mea a fost un vis în țări străine, Malabarul, Madagascarul,dar Louise era și ea în preajmă, în brocartul pe care îl purta mereu, de câte ori , din zar, hazardul mi se părea că-i Dumnezeu....... Viața umanp este-un romn, dar romanul nu e uman, îți moare fratele, tu mereu pierzi, cad și copacii vajnici și verzi, cad și copacii bătrâni, rămuroși, fug uneori și eroi și fricoși, glonțul e ieftin, pâinea e dulce, iar Dulcineea doar ne seduce, ea este moartea, noi, cavalerii,
Viața-i romanul la masa tăcerii.
Ah, avem filosofia, spuse-și scărpină chelia Faust, bietul cărturar, cucul cântă din arțar.