Melamed

Multiculturalism, o, Doamne, ca de apă avem nevoie de el, că este masculin. Tangențe care marchează, ce marchează ele? Armonia interetnică. Frumos deziderat ca un copil nenăscut. Dozaj corect. Starea de urgență, pfui! Limbaj jurnalier nenorocit. Dar ce colegă bună. Inflexiuni, plasma gândirii, gongorisme. Borborisme, meteorism, barbiturice. Carnavalul ideatic al lumii, bolnavul , idiotul și guma. Robia marilor iubiri, fobia cariului pe fir. Nu poți trăi fără rădăcini ? Asta s-o creadă cretinii. Nu poți trăi fără bikini, asta da, oh, yes.
Regele Midas avea un fix, scria cu pixul, cu orice risc, despre urechi ce să vorbim, ele mai cresc și-n țintirim. Ce lecții mari ne dă viața? Mai multe-nveți când mergi la piață, în „țara fetelor” nu ai scăpare, de scapi și țara lor dispare.
Neînvinsul Nietzsche – Din lenevie se naște întreaga psihologie. Cum și cel mai curajos dintre noi, arareori spune ceea ce știe.In jurul meu sunt fotografiile părinților, bunicilor, unchilor, verilor, fiului meu și nepoților mei. Mă simt în familie, pot muri liniștit, dar nu mor. Lângă mine este numai soția, cred și sper că va fi mereu așa. Eu voi pleca primul pe calul cel negru, spre munții învăluiți de negurile unor taine greu de pătruns.Cele șapte trepte ale omului.Omul izvorăște deasupra Muntelui.Treapta vegetală a vieții lui. Treapta Marii Istorii. Treapta reîntoarcerii în Cosmos. Si mai sunt trei pe care eu nu le știu.
„M-am născut dintr-o familie bună, în orașul York, în anul 1632, din familia Robinson poreclită Crusoe. Eram al treilea copil la părinți și neavând nici un meșteșug, începui a-mi face fel de fel de planuri”, nu țin minte când am citit prima oară acest mirific început de roman, tradus cu fermecătoare oltenisme de Radu Rosetti. Don Quijote, Monte Cristo, Nemo, eroii mei din copilărie, dar cel mai de seamă, acest marinar înțelept ce gândea ca un oltean.Văzui, făcui.....
„I have no name/I am but two day old”, scrie William Blake în „Infant Joy”, iar năvalnicul Walt scrie „ You sea! I resign myself to you also” Fericiții poeți, fericiți cu darul primit, ei nu cunosc mizeria, dezamăgirea.
S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede , cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață. Scriitorul Gh.S. este unul dintre cei mai viguroși prozatori ai literaturii române de azi și de trei decenii încoace. A fost premiat de mai multe ori, dar istoricii literari îl ignoră fiindcă e un revoltat, este și biciclist pe de-asupra. Scrie el – „ Despre crima umilinței și despre crima de a fi demn... Umilința este o crimă pentru demnitatea umană. Insă, totodată, umilința este cea mai înaltă virtute a individului”. Splendid. Eu-„Ajută-ți aproapele, departele, arată-le că ești mai bun, oarecum, decât tâlharii orașelor, satelor, ca un nebun, fii înțelept, de poți, să te ferești de hoți și de povești, de mincinoși, de prea deștepți, te bucură de bucuria altuia, iubire dă cui vrei, cândva vei sta cu Domnul la o ceașcă de cafea”.