N-am cunoscut nemuritori

N-am cunoscut nemuritori, am cunoscut neputincioși, bieții de ei, nu râdeți, neputincios este și Dumnezeu de a apelat la ajutorul oamenilor, aș acorda o decorație, un ordin al neputinței, să plătească omul un impozit mai mic, că Dumnezeu oricum nu plătește, mâinile noastre sunt mute, Doamne, de ar vorbi, refuzul iubirii este o crimă nepepsită, Dar va veni și vremea celor neiubiți, prădătorii viitorului vor plăti, cei care fură ce nu se vede, am să-ți dau un nume, băiatule, de n-o să mă uiți, de sub piatră am să-l scot, așa cvum pe piatră numele se șterg. Adiază prin somnul nostru avalanșe suave de vise, precum mătasea de China, ne binecuvântă o lebădă. Questo ripete il flutto, adică valul repetă ceea ce noi nicicând n-am rostit, dar cineva a spus, acel cineva căruia noi îi spunem uneori Dumnezeu, alteori „cine știe”. Acești domni au coșmaruri, trebuie vindecați, dați-le ștreangul cel mai frumos, înflorat, înmuiat în uleri de trandafir, acești domni care vor să moară , dar niciodată nu s-au destăinuit, au fost drepți ca niște brazi de un an jumătate, curați ca zăpada din Kilimandjaro,
Eu cred în moartea lor, dați-le ștreangul, vor fi mulțumiți, nu vor face nazuri, ei nici nu există.De unde această senzație de fericire ? Imi amintesc de doamna A. O femeie de o rară frumusețe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi și țigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi și ani de zile imaginea ei m-a tulburat, desigur, doar ca bărbat. Nu țin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin ușa apartamentului, gătea la bucătărie și era în costum de baie, m-a tulburat de parcă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult, avea pe atunci aproape 8o de ani. Cred că s-a dus, frumoasă cum era, undeva, lângă Fecioara Maria, dacă există. Pentru mine era intangibilă, nu eram doar timid, dar mi-era rușine de prietenul meu, iar ea nici nu mă considera bărbat.