Profesorul nu este trist

Profesorul nu este doar eseist, nici biciclist el nu este, nici trist, are multe pe cap, adunând cărți, biblioteci, incunabile, gând, gând și iar gând fără spațiu de zbor, pare un fluviu rămas la izvor, scrie și scrie cărți după cărți, precum copiii ce-adună mărci, acele semne de la markgrafi, scrie profesorul în strada Kavafi, doar pe Kavafis el îl întrece și curajos pleacă-n Grecia rece.Tu, care mergi ostenit prin pustiu, ce vise mai ai, ești încă viu? Dar într-o zi vei spune, adieu, astfel ne cântă Mireille Mathieu, iar de vei crede că ești părăsit, când te vei teme de propriul sfârșit, spune adio nopților lungi, nu întrfeba unde ajungi, dacă izvorul pare secat, oricare drum ți se pare barat, lasă fereastra deschisă, auzi pașii iubitei , câini andaluzi? Urmuz spune că Stamate privea Kosmosul ( sic!) cu ironie și indulgență ... apoi dispăru în infinitul mic. Ce poate face fantezia dintr-un subșef de birou?
Un bogătaș l-a jignit pe un rabin renumit, neștiind cine este. Când a aflat, a venit în grabă să-și ceară iertare. Răspunsul a fost – „Rabinul te iartă, dar omul oarecare nu te poate ierta”.
O cefalopoda umblă-n garderobă, iar cefalopodul ne indică nordul, trece controlorul, el îți cere cordul, îi arăți biletul, el respinge gestul, dar pretinde restul. Varianta X – Iar noi nici nu știm cine este prim, cine e secund, eu azi mă ascund, un poet uitat la bagaje-n vrac, iar cefalopoda umple garderoba cu miros de ceară și de bună seară.
Afară este ceață, frig, eu ies în ceață, tot eu strig, unde mai e ce-a fost odată, când mă plimbam eu cu o fată, pe nume, parcă, Gwendolyne, nici voi nu știți, noi nu știam.
Durerea te face neom, apoi iar om, de nu mai știi cine ești, , cum te numești, orașul este București? Sau poate suntem la Iași , unde nu poți fi laș, nici ticălos, doar poți să te duci la bar, în Malabar, Zanzibar sau Răcari.
Profesorul se gândea intens la Hamlet, atât de intens, încât Hamlet îi apăru în față tânăr, cutezător, dar atins de moarte, iubirea profesorului
Plutea pe apele memoriei cântând, profesorul își ținea propriul craniu în palmă și discuta degajat cu Hamlet, nici o trădare nu-l atingea, nici cât un zbor de pasăre, Hamlet știa toate răspunsurile, păcat că murea, profesorul discuta cu el probleme grave și Hamlet murea, așa se întâmplă mereu și nu numai cu profesorul.
Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Inalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Tu nu știi , morții cresc în noi, gândesc în secole, un-doi, un spirit prea profund – o groapă, un labirint din care scapă doar cine mai visează ziua, iar cine nu, răspunde „piua”, eu voi respinge orice forță, deși nu-s Medici, nici Sforza.Fă-ți timp și fii prietenos, prea-i scurtă viața pentr-un os.