Poemul apocrif
M-am temut în inima mea Apocriful Genezei spunea Zămislire dinVeghetori Uriașii copii din flori Arca s-a așezat pe Ararat Noi am arat, voi ați arat, ei au semănat Enoch a scris și el o carte Nici o bibliotecă nu o mai are Decât în parte Arphaxad a avut doi copii după Potop De acolo ne tragem toți Din acei copii Dezertăm din memorie, din Belomorie, mi se părea că alunec, mă-nec, eram subjugat de obiecte, insecte, trupul năștea alt trup și alt suflet, clonare fără nici un răsunet, iar totul era de ce , pentru cine? Pentru sălbaticul ce ieșea dintre ruine și încercva să se ridice din nou în peștera vastă, fără ecou. Acum Petru Popescu- Cum se întâmplă uneori, am fost odată, într-un vis poate, un bondar verde zbătându-mă prins între două rânduri de geamuri”. Poftim, Kafka, aproape calchiat. Mai departe este altceva.
Trăiești o viață, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineața, iar amiaza e și mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric și scrii precum chinezii antici fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morții, împăcat te scuturi. Domnul Edison, celebrul, nu vorbește despre morți, are el o socoteală, nu-l cunoaște pe Helmholz, orice electron pătrunde simultan, pe două căi, dar de unde ne vin unde? Știrile ne fac mai răi.Astăzi, plin de energie, mâine un mormânt din lut, mai gândești pe năsălie ce-a fost bine în trecut? Ce n-a fost, va fi desigur, nimeni nu-i la adăppost, Dumnezeu încă e singur și își caută un rost. Oamenii-n teatru privesc cum umblă, cum se ridică și se scufundă suflete ca-ntr-o judecată de apoi, își zâmbesc din colțul buzelor moi și-apoi se-mbulzesc să-și scoată paltoanele, să-și scoată mai repede din teatru doamnele, iar când își pun pășăriile simt o ciudată rezistență, de ghimpi, „Ași, o aureolă nu prea gravă”, își spun repezindu-și trupul în stradă.„Bună dimineața”, îi spun profesorului, el face calcule mistice, pe masa lui este o vază cu citrice, claviculele profesorului sunt moi, pe umerii lui stă cifra doi, pe creștet – coroana înțelepciunii, iar în fereastră ard petunii.
M-am temut în inima mea Apocriful Genezei spunea Zămislire dinVeghetori Uriașii copii din flori Arca s-a așezat pe Ararat Noi am arat, voi ați arat, ei au semănat Enoch a scris și el o carte Nici o bibliotecă nu o mai are Decât în parte Arphaxad a avut doi copii după Potop De acolo ne tragem toți Din acei copii Dezertăm din memorie, din Belomorie, mi se părea că alunec, mă-nec, eram subjugat de obiecte, insecte, trupul năștea alt trup și alt suflet, clonare fără nici un răsunet, iar totul era de ce , pentru cine? Pentru sălbaticul ce ieșea dintre ruine și încercva să se ridice din nou în peștera vastă, fără ecou. Acum Petru Popescu- Cum se întâmplă uneori, am fost odată, într-un vis poate, un bondar verde zbătându-mă prins între două rânduri de geamuri”. Poftim, Kafka, aproape calchiat. Mai departe este altceva.
Trăiești o viață, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineața, iar amiaza e și mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric și scrii precum chinezii antici fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morții, împăcat te scuturi. Domnul Edison, celebrul, nu vorbește despre morți, are el o socoteală, nu-l cunoaște pe Helmholz, orice electron pătrunde simultan, pe două căi, dar de unde ne vin unde? Știrile ne fac mai răi.Astăzi, plin de energie, mâine un mormânt din lut, mai gândești pe năsălie ce-a fost bine în trecut? Ce n-a fost, va fi desigur, nimeni nu-i la adăppost, Dumnezeu încă e singur și își caută un rost. Oamenii-n teatru privesc cum umblă, cum se ridică și se scufundă suflete ca-ntr-o judecată de apoi, își zâmbesc din colțul buzelor moi și-apoi se-mbulzesc să-și scoată paltoanele, să-și scoată mai repede din teatru doamnele, iar când își pun pășăriile simt o ciudată rezistență, de ghimpi, „Ași, o aureolă nu prea gravă”, își spun repezindu-și trupul în stradă.„Bună dimineața”, îi spun profesorului, el face calcule mistice, pe masa lui este o vază cu citrice, claviculele profesorului sunt moi, pe umerii lui stă cifra doi, pe creștet – coroana înțelepciunii, iar în fereastră ard petunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu