Povestirile Marelui Urs

 

Era odată o căprioară bolnavă, dar nimeni nu știa de  ce boală suferea. Trăia izolata,  avea o prietenă cu care vorbea  uneori la telefon. De  ea s-a îndrăgostit un cerb ceva mai trecut, i-a închinat  poeme, a adunat flori pentru ea,  galbene, violete, albe,  albăstrui, de toate culorile ce se găsesc din belșug pe  dealurile din jurul munților pierduți în nori. Căprioara i-a mulțumit prin telefon, i-a mai răspuns de câteva ori , apoi , brusc a  întrerupt orice legătură  cu cerbul, dar  discuțiile cu  prietenele ei au continuat. Ba mai saluta politicos câte un cerb apărut din întâmplare pe  pajiște. În zadar a încercat cerbul să afle de ce boală suferea aleasa inimii sale. Nici semne nu mai dădea. O altă căprioară, mai miloasă i-a explicat că prietena ei este și bolnavă și foarte ocupată.  Cerbul a înțeles că  tăcerea frumoasei căprioare are altă explicație. A devenit îngândurat, neatent la pericolele care îl pășteau, astfel că într-o zi o împușcătură seacă puse capăt chinului său. Coarnele sale au fost puse la intrarea într-o cabană vestită în partea locului, chiar în ziua când avea loc un nuntă cu mulți oaspeți. Din cer, de unde se afla, cerbul lăcrima cu mari stropi de lumină albastră.

 

Era un marinar cam pezevenghi, avea o corabie mică și transporta de toate, aur, cărbune, haine  vechi, etc. Într-un port a întâlnit un cântăreț-poet, pe nume Orfeu și l-a luat pe  corabie să  mai înveselească  și el pe cei câțiva tovarăși de afacere.   Orfeu s-a întrecut pe sine, atrăgea naiadele care însoțeau corabia și îi repetau numele, rugându-l  să vină la ele. Geloși, mateloții l-au aruncat pe Orfeu în valuri și duși au fost. În zadar i-a chemat bietul om, s-a înecat și gata. Dar acesta nu este sfârșitul. Marinarii erau mai bătrâiori, mai bolnăviori și pe rând se duceau pe cea lume, iar cel mai ieftin mod de a se debarasa de morți, pentru pezevenghiul de patron era să-i arunce în valuri. Acolo, minune, ei deschideau ochii uimiți și îl vedeau pe Orfeu  pe un tron de coral, înconjurat de naiade frumoase. Bucuroși , se îndreptau spre noul  stăpân, dar Orfeu nu la adresa nicio vorbă, nici nu cânta pentru ei. De aceea oceanul este plin de pești mici și amărâți.

 

Ți-a murit toată familia, i-a spus șeful închisorii unui ocnaș, după 25 de ani de detenție, în ziua eliberării. Omul s-a aruncat pe jos de durere, a cerit să fie lăsat în închisoare, dar directorul s-a  enervat și l-a aruncat afară cu o legăturică de haine.  A pornit fostul ocnaș prin pădure și , pe drum s-a întâlnit cu Marele  Urs.  Acesta nu era deloc urs, ci un uriaș bătrân care l-a primit cu dragoste în coliba sa. Ce știi să faci, prietene? L-a întrebat.  Păi sap și eu la sare, cărbuni, tai lemne. Nu, de citit știi? Știam, dar cred că am uitat. Ia scrie ceva aici pe scoarța asta. A luat omul  o creangă mai tare și a început să scrie. Și a scris și a scris, nu s-a mai oprit. Marele Urs se uita de peste umăr și se minuna. Scriitor ai să fii. Mergi la oraș și vorbește cu prietenul meu, Viezurele. A ajuns omul la oraș,  s-a întâlnit cu Viezurele, acesta l-a lăudat cum scrie, i-a tipărit  mai multe  texte  și … ce să credeți. A luat omul cel mai mare premiu pentru  scriptori. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Marele Urs. Eu știu, dacă mai trăiește?

 

BORIS MARIAN