Amatorul

 

Nu avea dinți, nici ureche muzicală, dar iubea opera la nebunie. Mergea la toate spectacolele din provincie.  Avea familie: NU știu. Era bătrân? Nici asta nu știam. Cunoștea  istoria operei, nume de soliști, era la rându-i cunoscut de mulți artiști ai operei.  În viață a fost funcționar,un mic funcționar, ca în Gogol, dar ce mare admirator, ce geniu al  amatorismului dezinteresat. Își cheltuia banii pe buchete de flori, pe bilete scumpe, se îmbrăca decent. Aveam o  compasiune vecină cu invidia, cum de putea să iubească arta fără a o putea practica? Nici să descrie ceva din simțămintele sale. Dacă vorbeai cu el,  nu apucai decât la început să spui ceva,  apoi omul își desfășura cunoștințele uluitoare. Era copleșit de propria sa pasiune. Sunt convins că în viața anterioară a fost artist. Era îndrăgostit și de mari artiști ca Charlie Chaplin, dar și de N. Stroe, ca și de Maria Tănase, Alla Baianova, de compozitori ca Aurel Felea, poreclit și Faliuță. Îi plăcea stepul să-l poate dansa, își amintea de Haru Harvey, Sandu Feyer, nu-l  punea pe Fred Astaire  înaintea acestor, azi, necunoscuți. iubea și pictura, nu avea bani pentru tablourile care îi plăceau, aduna albume, îi plăcea Loewendal ( în daneză, valea leilor).  Ce om minunat. Am trecut prin cimitirul Bellu, prin 2012, și… cu strângere de inimă i-am zărit numele pe o placă. Am trăit cu această tristețe, dar nu a durat mult. Într-o seară primesc un telefon – o voce vioaie și-a declinat numele- amicul meu, amatorul trăia. În cimitir era un defunct cu un nume identic. Omul meu trăia, așa cum numai un amator poate trăi o sută de ani și mai mult. Mi-a inspirat o poezie pe care o reproduc-     

Omul are mai multe vieți,

 dar una este reală,

 celelalte sunt virtuale.

 Dacă nu faci nimic în viața reală,

 în viețile virtuale vei face și mai puțin.

E o îmbulzeală de genii pe aici,

de nu poți strecura nici o  glumă.

 Toți sunt preocupați de postumitate

 sau de glorie pământească.

 Aproape toți.

 Unii scriu cu peniță subțire

de sare și sângele de pe sticlă.

Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă.

 Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase.

 Eu ce să fac? Se întreabă Bulă.

 Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele,

 mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă.

 Ce să mai muște? Dinți nu mai are,

 numai o inimă, și aia bolnavă.

 Plec cu el la plimbare,

 poate că am noroc ,

 mă întâlnesc cu Nichita,

cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur.

 Cade o frunză, tu plângi.

Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi.

 Moare un fluture, plângi.

 Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni

 de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină.

 Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.

 Nu mai scriu despre frunze și fulgi și fluturi.

Să nu mai plângi niciodată, cad și eu ca o frunză.

 

BORIS MARIAN