Fedru

 

Citind pe Internet  diverse texte, am dat peste unul, pe un sait destinat celor din Diaspora, care  este de un uluitor ridicol. Autorul se cunoaște singur, îl înțeleg, vrea să fie  altfel, scopul scuză mijloacele, legea se aplică orbește, conștiința este perisabilă, se poate minți în zece feluri, unii mai visează grota, dreptatea celor cu pielea groasă. Mai interesant este să-l citim pe Fedru. De pildă – lupul sfâșie mielul la apa tremurată. Broaștele își aleg drept rege o năpârcă lacomă, gaița se vrea păun, câinele sare în apă crezând că are un adversar  acolo, leul își ia prada de la amicii săi, soarele a vrut să se însoare, speriind  toate vietățile, masca nu are creier,  lupul este ajutat de un medic- cocor, dar nu-l plătește, vrabia râdea de un iepure prins de vultur și fu și ea mâncată de un uliu. Până aici amicul meu, care îmi aduce mii de acuze, seamănă perfect. Să mergem mai departe. Dacă lupul e crud, vulpea e hoață, care e mai bun? Răgetul măgarului  sperie jivinele, dar la mâncat, leul  este beneficiarul. Cerbul se laudă cu coarnele sale, însă numai picioarele subțiri și agere îl salvează. Cerbul îi aduce în dar oii un lup. Ca să mănânce un pește, o mâță sorbi toată apa din heleșteu și crăpă înainte de a se îndestula cu prada. Înainte de a muri de bătrânețe, leul primi grele lovituri de la măgar, mistreț și taur. Rușinea i-a fost  cumplită, nu asta era moartea pe care o aștepta. Ș.a.m.d.  

Ce spun conducătorii?  Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba  cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel.  E la infermelie.   Are infecţie  luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai  solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?  E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.

 

Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă  unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.

 

Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce  eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce?

 

Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte  nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.

 

 

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se  amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului.

 

                                         BORIS MARIAN