Biblioteca

 

Un prieten al meu, scriitor, ajuns la oarecare vârstă, a decis să-și lichideze treptat biblioteca personală. Citise tot, inclusiv cele două Testamente. În fiecare zi deschide o carte, o cerceta în viteză și apoi o ducea în holul blocului s-o ia cine voia.  După un timp nu mai rămăsese decât cu cărțile proprii. Erau multe. A început să le recitească. S-a îngrozit. Banalități, chestii învechite, fără vibrație, exerciții de virtuozitate sterilă. Era năucit. Fusese și lăudat de câteva ori, a luat și niscaiva premii. Erau cărțile lui, își închinase   viața,  clipe de înălțare trăise cu aceste cărți. Tot ce scrisese era cunoscut. Nu descoperise America. Nici sufletul omenesc. A vrut să se sinucidă. Nu avea curaj. Nu avea nici rost. A trăit, scriind înainte, pentru că  dependența era totală, ca o boală. Dacă nu scria o zi avea o stare de sevraj, ca drogații. Noi, prietenii lui, l-am consolat. Așa se întâmplă cu fiecare. Avem și momente proaste. Nu, a strigat el. Câinele, credinciosul său câine a fugit de acasă , simțind tulburarea stăpânului,un fel de dușmănie ascunsă. Într-o zi a luat Nobelul și s-a liniștit.  A murit după câteva luni. Asta aștepta, bietul de el.

********************************

 Tot ce este imoral mă întărește,

odată mi se pune în vedere

să nu mai repet eroarea,

 în caz contrar voi fi trimis

 pe Insula Diavolului.

Stâlpii de telegraf

 cântă ca niște privighetori.

Am visat că abia îmi mişcam picioarele,

 le simţeam din lut.

 Ochii abia mai vedeau,

limba îmi era grea

 şi  aluneca  precum un somon,

 în gât simţeam un măr,

 m-am trezit.

Se pare că era adevărat,

doar inima ticăia, mi-a spus,

 stai liniştit, sunt cu tine..

   Priveam covorul cu patrate concentrice,

 papagal refăcut după canoane estetice,

ascultam geamătul mobilei

 retrăindu-şi căderea

 şi-un bâzăit în amiază,

măsurând încăperea.

 Trebuia să dorm

după asprele legi ale creşterii,

să dorm în loc să urc

 pe ziduri cu meşterii.

.La fântâna nebăută-ndeajuns

 mă întorc, la  anii noştri prea tineri,

 neistovita culoatre mov, jder în întunecime,

 horă-ntâlnind mâna ta, chip străin,

oh, prea devreme murim prima oară,

 prea devreme murim...

*********************************

 O parte din legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un  vierme blând, de mătase, în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb, încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin transparenţa clipei.Cine mă va elibera de aripi înainte de a mă închide în mine?

 

 

                 De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei.  Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca  becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.

 

 

În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit  un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .

 

 

La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.

 

                                                    Boris Marian