Sconcsul

Cum este numele așa este și ființa. Sconcsul nu are nație, religie, tradiții, nu iubește alți sconcși, ba îi și blestemă, că nu e el singurul.  Calomniază, se înfrățește cu tâlhari, apoi îi trădează, este delator, din moștenirea anilor „roșii”, trimite scrisorele cu picturi celebre, stă undeva, ascuns într-un podiș, de acolo trimite rachete sol-aer-sol, rachete care miros mai urât decât el. Are zece cetățenii, este prieten cu peștele mort, iar el când moare, mormintele din jur se golesc, decedații o iau la goană  peste câmp.  Când îl întrebi de ce este sconcs și nu altcineva, se uită la tine, nevinovat și o tulește lăsând o duhoare istorică. De înălțime, nu are mai mult de 170 de centimetri, se consideră un sconcs liber, adică face mai mult ce vrea el, călcând și pe cadavre, pe unele le devoră cu mare plăcere. Il doare undeva de ce zic alții despre el, deși, în suflet, dacă îl are, și-ar dori să fie adulat. Nu este o imagine, el există, greu îi suporți blana gri, botul de șobolan. Poate că a fost cândva pasăre? Un urmaș al reptilelor zburătoare? Nu de alta, dar este mereu balonat. Mereu liniștit, i se citește mulțumirea de sine, are contacte cu persoane alese, nu știu cine sunt ele. Or fi sconcși deghizați? Are ochii lipiți de frunte, uneori îi schimbă ca pe ochelari. Dar el nu are frunte, creierul este dat spre ceafă.  Zâmbește, ține o mască în mână, în tinerețe a fost actor. Se spune că sconcsul a fost cândva un prinț frumos, dar și-a trădat iubirea de dragul  banilor. Mă rog, cine nu are nevoie de bani? Numai nebunii. Iubita lui se numea Euridice, iar el semăna cu Orfeu.  Știa să cânte din gheare, avea gheare încă de atunci. Euridice s-a prăpădit într-o beție, după ce i-a reproșat că a trădat-o  pentru o partidă mai bună cu o urmașă a dihorului. Euridice l-a blestemat înainte de moarte, el s-a acoperit imediat de o blăniță gri, a rămas drept în picioare, dar  arăta ca un sconcs, vă rog să mă credeți.

BORIS  MARIAN