Colonia penitenciară

Ușa mașinii negre se închise cu zgomot. Mătușa a plecat într-o lume mai bună. Unii o numeau Securitate, pentru felul umil în care cerea informații. Noi stăteam drepți ori ne clătinam , cum bătea vântul. Am trecut în sala de studiu, unde am dormit până seara. Încolonați , ne-am dus la cantină, ni s-au servit gândaci roșii, gustoși cu carne de șobolan tânăr. Apoi s-a trecut la programul de somn. Eram sculați din oră în oră și alergam în jurul  clădirii cenușii pentru a izgoni coșmarurile, stafiile, vârcolacii. Dimineața ne spălam în hârdaiele numite toalete. Apoi, fiecare primea o cazma pentru a-și săpa groapa. Dar nimeni nu era împușcat, se murea discret, prin evaporare. Câmpul era înțesat de gropi paralelipipedice în care nu locuia nimeni, în afară de niște râme vorbitoare.  Povestea a durat ceva timp, apoi cei în viață eram trimiși acasă, dar casele nu mai existau. Fuseseră declarate monumente istorice.

Trupul ieromonahului Zosima mirosea îngrozitor. Un vânt umed bătea dinspre nord. Căruța cu suflete moarte trecea zilnic, se auzeau râsete, nimeni nu avea vreo explicație. O lume fără oameni?  În zări se vedeau flăcări în floare. Ne balansam  între lumea de aici și cea de dincolo, ceea ce ne amintea de jocurile din copilărie. Fantome de cai și câini  bântuiau prin toate  locurile ascunse. Noaptea  necheza și lătra la noi.

Mă gândeam că viitorul este un film despre care ai auzit multe, dar nu l-ai văzut. Trăiam prezentul așa cum mergi într-un tren fără stații, ne rugam Invizibilului. Mă simțeam precum o copie nereușită a propriilor vise. Cred că orbii ar trebui să binecuvânteze stelele, sunt cel mai în drept. Cine ar fi putut schimba  ceva. Iubita plângea cu fața ascunsă în pernă.

BORIS MARIAN