Don Quijote

Mă pot identifica uneori cu Kafka, alteori cu Don Quijote, fără să-mi plâng de milă. Nu eu sunt cel care trebuie să plângă, lumea este cum este. Ei sunt martirii noştri. Don Quijote, cu un lighean de bărbier în cap, cu o suliţă care nu poate rezista nici unei mori de vânt, cu inima sa iubitoare de adevăr şi puritate morală, cu un curaj nebunesc în faţa marii neruşinări a celor care nu-şi pot recunoaşte condiţia de oameni, omul acela învins de trădarea tuturor pritenilor, de boală, de vârstă , el care trebuia să fie în antichitate un Ahile, a ajuns un biet cavaler rătăcitor, o tristă figură de care, citind cartea genialului Cervantes, nu am râs niciodată. Cu el mă identific adeseori, dar nu-mi plâng de milă. Sunt fericit că am fost, considerând mileniile ca nişte clipe ale timpului universal, contemporan cu ei. Romanul vieţii mele nu are nici o importanţă.Coşmarul este o dovadă a existenţei iadului, iar Judecata de Apoi are loc în fiecare zi.Privilegiul de a vedea aparţine orbilor.Este multă tristeţe în Rai, pentru că prea multă bucurie nu este suportabilă.