A rămas singur, fără prieteni și frați, fără
iubită și glorie, îmi povestea într-o
marți profesorul, brusc se auziră în ușă
două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici
inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil,
intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun
și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi
diamantine.
Dacă păsări negre
trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul,
nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o
mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie.
Plictis, ieșire din anonimatul propriei
fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului,
izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre
roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi
într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici,
mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă
și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor
timpurilor
Il văd cum urcă scările, încet, greoi,
vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală
grea. Un mort pe două picioare Așa vom și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav?
Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare
istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există
o tweamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem
cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se
interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o
ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de
ridiche.
Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „
Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ...
V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este
încercarea de a privi a unei femei oarbe/
Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/
singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla mugur cuvintele.
Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o
eram fermecat de poezia lui, scriam ca
el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune
profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele
nu se vor încheia spiritual niciodată,
începu să cânte el, cu voce de
bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se
sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să
spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea
coridorul cântând, iar noi acopeream
pereții și tavanul cu privirile noastre
disperate de atâta tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu