Capcanele senectuții

Capcanele bătrâneții

Nu credeam să-nvăț a îmbătrâni vreodată. Când eram mai tânăr și la trup curat, vorba Dinescului, priveam bătrânii cu milă, iar în copilărie, citind DON QUIJOTE de Cervantes, îl consideram un jalnic visător bătrîn, un ridicol cavaler al vremilor apuse, cum, de fapt și era. Dar, cavalerul tristei figuri nu avea mai mult de patruzeci și ceva, era considerat bătrân, că se murea devreme. Astăzi, unii debutează la vârste mai mari.


Nu pot scrie numai pentru mine. Ar semăna cu situația unui pictor care își termină tablourile și le ascunde într-o pivniță. Bietul și genialul Van Gogh a fost aproape în această postură, deși fratele său a încercat disperat să-l ajute. Nu sunt un geniu cum am visat, dar nici un „bou bătrân” cum au încercat unii să mă execute. Culmea, oameni de vârste apropiate de a mea, de la cincizeci în sus. Probabil că după 50 începe o îmbătrânire lentă și latentă, la unii agresivitatea fiind primul, semn, ca și în Alzheimer. Nu este o rușine să fii bătrân, nici să ai Alzheimer. Este o pedeapsă sau un dar. Multiplele atacuri din ultimul an m-au îmbătrânit, am resimțit bătrânețea ca pe o boală incurabilă.


Ceea ce admir la tinerii de astăzi este un anumit spirit de solidaritate pe generații. Poate că este o impresie. În schimb, generațiile tinere au o detașare vecină cu disprețul față de vârstnici. Am scris undeva că este posibil ca anul 1989 să fi împărțit societatea în două, cei „vechi” și cei „noi”. Libertatea a dat un avânt celor care au avut dorința să se cultive, să se exprime artistic. În ce mă privește, n-aș putea spune că scriu mai prost, dimpotrivă, anii mi-au dat noi surse de inspirație, experiența, lecturile nu s-au adăugat în zadar. Dimpotrivă. Remarc la poezia tânără lipsa inhibiție, uneori dusă până la exchibiționism, eu nu agreez expunerea fiziologiei, anatomiei, ca la o secție de chirurgie. Mult sânge, multe organe, gemete excitate, mă rog. Este o capacană - a judeca, poate subiectiv , producția altor generații, mai tinere.
O altă capcană este iluzia că pot fi luat în serios. Mă încurajează unii, mă înjură alții, dar eu nu sunt obsedat de respect exagerat sau de laude formale. Aș vrea să alerg în rând cu tinerii. Sigur este o altă capcană.


Premiul suprem pe care mi l-a oferit viața este pasiunea pentru literatură, pentru scris. Nu am fost niciodată convins că am talent, am debutat cu fiecare carte, cu fiecare poem. Unii m-au acceptat, m-au lăudat, alții mi-au negat vehement talentul. Această vehemență nu m-a doborât, ci m-a ambiționat mai mult. Acum este la fel ca în anii 60, când începeam să scriu.

Însemnările nebunului calm

Criptoproză

24 noiembrie 2018

. Istorii și isterii din istorie

 A fost descoperit CEL MAI VECHI ANIMAL de pe pământ. Este incredibil câţi ani are. Dar ce minte are? Dar ce foncție are? Dar cât a forat sireacul. A forat adânc. Istoria e plină de povești. Una mai mincinoasă, alta mai rău mincinoasă. De pildă o vint un prinț din Leopardia și s-a încoronat în Fricoșii din Deal. Aici creșteau cei mai mari crastaveți. A luat un crastavete și i-au căzut dinții. Atunci a izbucnit marea revoltă de la 1905. Ba de la 1907. După zece ani s-au prins și rușii , au pus mâna pe arme și au dărâmat imperiul țarist. Toți erau țuriști,de la țures, dar s-au făcut turiști, de aia a căzut nea ceașcă și s-a spart. Un castel avea Leopatrdia, de aia s-a mai făcut unul. Peleș. Frumos, plin de ciuperci, că de aia nu sta nea nicu acolo. Dar tot o ciupearcă l-a doborât, nevastă-sa. A murit de nevastă. Altfel fugea în Madagascar. Se întâlnea cu Mazăre. Mazăre-Vodă s-ar fi plimbat cu Bâlbă – Vodă. Dar avem o observație. Ce ar fi ajuns Mazăre, de nu murea Ceșcuță-Vodă? Nici nu se năștea, Poate venea vreun fasole și făcea rivoluția de la 89.Acum așteptăm o nouă loviluție, poate o dă Alesandra Stoicescu, poate Gușă ori Măruță? Eu cred mai mult în Banciu, este cel mai serios comentator, eu râd de mă doare burta când îl aud. Trăiască ai noștri, ca și ai voștri, că așa e omul, azi votează dovleacul, mâine pe dracul. Cu plecăciuni, BMM

 Projectul Black Cat

 Cică pe o insulă,în Pacific, trăia un templier, avea un castel ciudat, se închidea ermetic, doar când pleca stăpânul. Pe insulă s-au adăpostit în bordeie, bordeie, case, unele arătoase, pirați fugiți de prigoana regelui spaniol, englez, ș.a. Ei aveau câini, pisici, papagali, maimuțe vorbitoare, etc. Într-o zi , templierul a plecat ăe continent, din neatenție, cotoiul negru Jim a rămas închis în castel. La miezul nopții, se auzirp niște vaiete, apoi strigăte pisicești care îngroziră populația. Nici împăratul Netinav al Egiptului, sensibil la soarta sacrelor feline nu s-a simțit prea bin. Regele Filip cu Olimpiada se sfătuiră ce este de făcut. Noroc că ful, Alexandru l-a ucis. Dar se născu Ducipal, adică un cal-duce. De unde și Mussolinii avea bărbia ieșită ca o streașină. Ce făcea templierul? Cumpără un vas scump, de vitez pentru salvarea bietului Jim, rudă cu James Bond. Soso pe insulă, eliberă ostaticul, care o zbughi cu voteză cel puțin cosmică. De arunci se remarcă îm lume dispariția rapidă a rozîtoarelor mici și mijlocii. Se pare că Jim devenise vănător de șoareci, șobolani și familiile lor. Ierburi bune și rele, alte plante de mică înălțime se răspândiră, au cucerit pustiuri, Sahara, Kalahari, Asia Centrală, Neghev, California de sud, Alabama-mama, China Centrală, planeta se vedea de sus ca o minge verde. În schimb copacii au murit pe rând, aerul nu le mai ajungea,munții au devenit chei și se crăpau treptat. Planeta murea de prea multă iarbă, iar omul nu putea opri năpasta. S-a căutat vinovatul. Jim s-a predat singur de dragul publicității, nu a răspuns la întrebări, a murit ca un erou. Există o statuie pe insula Sf. Jim din Pacific , doritorii pot merge s-o vadă.

 25 noiembrie 2018

Ne credem orbi și nu suntem, doar pleoapele au devenit mai grele, în față e un zid roșu, chinezesc, dogoarea ne arde trupul, din camera de execuție ies mii de umbre întunecate. Mâine Anessa va avea un nume, nunta e pregătită. Când Ahasver avea o barbă mai lungă decât  drumul  la Vaslui, se îndrăgosti de Esther , o fecioară ce i-a adus destule și-un cucui. Avea un trup precum o floare, ea și-a iubit alesul , rege pers, în dragoste nimic nu e cum trebă, ba este mai mereu invers.Acum  ce să spun, ne place să grațiem, frumos este să mori frumos, dar nu e țel, mai trăiești oleacă, mai scrii o strofă pentru nix,îl mai citești pe Fundoianu, pe toți poeții veacului trecut, să fii oniric nu e rău, încerc să trec prin vise fără teamă,acceptanță, este un mod de viață,poate singurul, să ne iubim dușmanii,adică  frica, șobolanii, manevrele mizere, acceptă, acceptă, acceptă, kleiner Mann, was tun?  Ai intrat în război, acceptă, ai pierdut războiul , acceptă, ești un vițel frumos, acceptă,poezia este pentru miei,oamenii nu mai citesc,ââââ, doar rumegă bani falși, ca la Balș,tracii scriau versuri în draci,niște prelipceni scorțoși, stoici și ei , bârsilă  se ține de burse,gârbe și curbe mari, capșe de la Capșa,văcăreștii cu grădina și tulpina, ghiu și ghiulul, fratele meu, iubita romlit face o juma de veac,bravos , națiune, strigă nicolae întâiul,vârful de lance al generației cincizeci mi-a intrat undeva,gonflabilul alex a intrat în subteranele eminesciene,caută duhul acestuia, nu este acolo,unde poate duce o atingere? Uneori la trebunal, lasă fundul, ocupă-te de fonduri,cocorii storși de vlagă  îngână cântecul învierii, eludând spasmele creierului mă aplec și dăruiesc iubitei tot ce îmi aparține, adică nimic,tu știi să zbori, măi  mormoloc cu cioc? Fructele devin incandescente, voi ce știți?Rețeta succesului și abcesului este publicată de președintele tanzaniei literare, dar cine este nemoianu? E mare, a fost, RIP,monarhismul și monahismul  sunt pe hârtie de lux,ați văzut cobră să picteze fără a ucide? Blestemul lui Don Juan ne urmărește, unii îl confundă  cu Don Quijote, nu-i bai, sunt din același raion, comandorul scuipă într-o parte, ia amendă doi cenți, hadrian al lui nelu e poet, e clar, dar eu pe patapici îl admir, așa cum e el, istoric lucid, placid, plouă în  inima mea de zahăr. În piața goală – un scaun, în jur aud voci de bătrâni care strigă,paltoanele lor zboară precum cocorii,  de frică nu iese nimeni, cine aruncă de la balcon o pereche de pâslari?Cine se așează pe scaun? Un orb, un surd, un mut?Nici vorbă, este Mihai Viteazu, fugit de la nebuni, nimeni nu are curajul să mi-l voteze, el rotește barda și taie copacii, asta a fost anul trecut, acum este ancheta care va dura până la Cuza Vodă. Cotoiul a rămas fără nume, deși era de rasă , ceva persană, extrem de liniștit, practic nu mieuna. Era curios la tot ce se întâmplă pe stradă, uneori reacționa,era indignat de comportamentul unor câini, pisici, oameni, apoi cobora de pe pervaz și sărea pe un ziar aruncat  pe pardosea, cerea de mâncare, se ducea cu stăpânul la baie, unde adormea nițel. Avea o viață de cetățean fără responsabilități. Intr-o zi stăpânul fu dus la spital.  Cotoiul a încercat să fugă după salvare, s-a oprit, apoi s-a postat la ușă. A refuzat să intre în casă, acolo a stat două săptămâni până la întoarcerea  zeului ocrotitor, cum îl considera probabil pe stăpânul lui. Povestea nu are final, probabil cei doi protagoniști vor muri în același timp , nu cred că frumosul cotoi va supraviețui dispariției stăpânului său, care suferă de multe boli ale bătrâneții, un scriitor pe care acum nu-l mai vizitează nimeni. Este clar că persanul este singurul său tovarăș. Văduv, copiii plecați în cele patru zări ale lumii, o poveste absolut banală.Precum se petrece-n  politică, sus, jos, sus,penalii joacă poker cu democrația, democrația pierde  mereu, e falită, un bărbat în haine vărgate va urca la Cotroceni,stâng, drept, partidul de stânga a sărit în dreapta, sașiu să fii și tot vezi,dar ce contează, dă-o în paișpe de politică, o fată-și plânge iubitul care a plecat , a murit, amintirile se fac nod pe firul vieții,suferința nu te poate urâți, nu ar trebui, nu poți fi nici transparentă, eu te voi vedea poem. Ușa, că vine mătușa, mai sare un dinte, o coastă fierbinte, merge-o oaste doar de bătrâni să se închine la Mare Stăpân, să-i mulțumească pentru o viață de bucurii și multă greață.Când cineva produce rime și ritmuri, el nu este poet , ci versificator. Când poezia conține numai adevăruri irefutabile, fraze grele de înțeles, aforistice, nici ea nu este poezie, deci capra și varza trebuie împăcate. Astfel au scris Homer, Shakespeare și Păunescu Adrian. Poate și Ion Cocora. FRATELE MEU NU MĂ AUDE, STRĂINUL DA. Este un început de poem sau de roman. Am ajuns la Obregia după ce am trecut pe la Muncipal ( cum zic pacienții), după un test cu 29 nifedipine. UN fleac. Noaptea infirmierii, asistenții dormeau pe rupte. A venit un rănit plin de sânge, se pare înjunghiat, a sosit și procurorul, a încercat să afle cine a fost făptașul, rănitul a născocit o prostie că l-a lovit o mașină. Procurorul a plecat ,a spus că este obosit, va reveni. Eu , dimineața, mi-am luat stâlpul de perfuzie m-am strecurat prin masa salariaților veniți la spital,am ajuns la WC, m-am descurcat. Rănitul dormea dus, cine știe ce răni avea. Eu am fost trimis la Obregia, știți Dvs, care și de ce. Intrarea se face dificil, forme, paznici, ca la pușcărie, dar după o zi, două, am observat că  poarta din spate era deschisă permanent, fără paznic, așa că am putut vizita piața Berceni doi. Dimineața și seara primeam tablete care mă năuceau, nu aveam chef de masă, oricum, slabă mâncare. Personalul se îngrășa pe seama noastră probabil, erau voinici toți unul și unul. Prin salonul nostru bântuia un hoț care te și anunța că face control la sertare, dorea țigări, ciocolată,ceva șuncă, altceva nimic, nici cărți de joc, nici de citit, era vesel și spunea că el va ieși primul. O spunea de circa șase luni, știau ceilalți. La etajul superior erau fete care strigau ca sopranele, unele amenințau că se aruncă, niciuna nu s-a avântat, deși ferestrele nu erau deloc prevăzute cu piedici. O asistentă a venit să-mi facă o perfuzie, acul i-a căzut pe jos, eu am întrebat dacă nu schimbă acul, nu avea, iar acul nu căzuse cu vârful, credea ea. Perfuziile se fac în venă. M-am rugat să scap fără  necazuri. Într-o zi a venit fostul șef al secției, au sărit fetele pe el, parcă era soțul tuturor. Am ascultat multe povestiri, majoritatea legate de venituri, concedii, unii stăteau să-și facă vechimea în spital. Doctorița de etaj era foarte amabilă, seara era pustiu, asistenții dispăreau, puteai să mai încerci o luptă pentru conservarea speciei. Tabletele mă aduceau în stare de idiotism, am început să le arunc pe șest. Dar noaptea nu mai dormeam. UN văr a venit la mine să mă roage să-i dau cheia de la apartament, avea o flebețe, soția mea era în provincie, dar nu i-am dat cheia. De atunci nu a mai vorbit cu mine, de 40 de ani. El are acum 70. În rest era liniște… ca în Paradis. Mai  ieșea câte unul, fost ofițer, cu grade mari, cu medalii roșii, albe, verzi, albastre, bătea pasul de front la miezul nopții, striga să iasă javrele ordinare,  altul se lăuda că iese cu copiii la plimbare, cărând niște bețe cu el, dar despre acești eroi născuți din Tolstoi, Dostoievski, Cehov, vom reveni curând.

E tristă  treaba, de compătimit,a mai trecut o oră și un pic,bătrânul trunchi e mort, iar iedera se suie tot mai sus, dar unde sunt și ieri și azi? Ușa că vine mătușa, o armată de bătrâni merg la Marele Stăpân, nu vor pensii, nu vor paturi, ar dori mai multe prafuri, de crescut, de lustruit, de iubit și de citit, ce să fie, băbătie? Iaca, m-a cerut Ilie, dar nu am cu ce-l servi, am prea multe datorii, am cu Banca Mondială o întreagă socoteală, ce spui , soro, ce făcuși? Ia, atenție la uși.Adevărată pocăință, milostenie,dorm toți, suntem doar în Calea Lactee, Meditatia si Cabala la zi, se dezvaluia practicile meditative ale vechilor cabalisti, discret prezente in intreaga istorie a Cabalei, din vremurile profetice si până în contemporanitate.Lucrarea contine extrase din texte meditative autoritare precum: Merkavah - Marele Hekhalot, scrierile rabinilor Abraham Abulafia, Yosef Gikatalia, Moshe Cordovero, Chaim Vital (principalul discipol al marelui Yitzchaq Luria) sau ale miscarii hasidice.Aryeh Kaplan (1934-1983) a fost un rabin ortodox de origine americana, detinand, de asemenea, si o licenta in fizica. Traducator din Tora si exeget al Cabalei, el ne ofera in lucrarea de fata o prezentare a instrumentelor practice utilizate de acest sistem, intr-un stil care imbina traditia si modernitatea.Cabala, ne invata autorul cartii de fata – rabinul Aryeh Kaplan – se imparte in trei ramuri: cea teoretica, cea practica si cea meditativa. S-au scris multe lucrari despre elementele speculative, teologice si metafizice, incluse sub denumirea de Cabala teoretica si destul de multe lucrari – unele cu un pronuntat caracter eclectic – despre metodele magice si oculte ale Cabalei practice.Sunt foarte greu de gasit, insa, lucrari (mai ales atat de documentate precum cea de fata) despre Cabala meditativa. Textul de fata este una dintre aceste rare lucrari, care parcurge cu o rigoare de neegalat, la un mod practic, istoria multimilenara a acestor metode meditative.„Chem cerul si pamântul ca martori ca orice fiinta, barbat sau femeie, evreu sau nu, liber sau sclav, poate sa primeasca Duhul Sfant (Ruach HaQodesh). Totul depinde numai de faptele sale.” (Profetul Elyah/Ilie)„Fericit este cel care isi inalta credinta in Dumnezeu, luand Prezenta Divina, care consta in cele Zece Porunci, si punand-o intr-un singur gand, o singura dorinta, fara niciun alt amestec. Fiecare Sefira (Emanatie Divina) este cuprinsa in ea si este Gradina in care toate Sefirot sunt una.” (Tikuney Zohar).„Atunci cand va rugati, ganditi-va la voi ca fiind nimic si uitati complet de voi .” (Rabinul Baal Shem Tov)  Arieh Kaplan (1934-1983) a fost un rabin ortodox de origine americana, detinand, de asemenea, si o licenta in fizica. Ganditor original si scriitor prolific, este cunoscut pentru traducerile din Tora, scrierile despre Cabala si studiile introductive despre credintele si filosofia iudaica. Lucrarile sale au avut un rol semnificativ in evolutia miscarii  Baal Teshuva.Kabbala este un sistem metafizic sau mistic prin care initiatul cunoaste universul si pe Dumnezeu. Aceasta cunoastere il inalta dincolo de notiunile comune si il face sa inteleaga sensul misterios al creatiei. Secretele kabbalistice sunt imanente Sfintei Scripturi, insa ele nu pot fi intelese de cei care interpreteaza textele in sens strict literal. De aceea, pentru dezvaluirea revelatiilor ascunse sub valul povestirilor biblice sunt folosite litere si numere, considerate adevarate rezervoare ale puterii divine. „Numerele si caracterele imuabile, spune Cornelius Agrippa, sunt suflul armoniei Divinitatii, caci ele sunt sfintite de prezenta Divina.” Papus (Dr. Gerard Encausse)Kabbala este invatatura esoterica a iudaismului, extinsa insa, la nivel de metodologie, si in mediul spiritual si ocult al Europei. Datorita universalitatii multor dintre invataturile si practicile sale, regasim elemente kabbalistice in alchimie, magie, Tarot si in general in tot ceea ce tine de domeniul initiatic in Occident. In timp ce invatatura strict traditionala a Kabbalei este invaluita in secret si greu accesibila oricarui necunoscator al limbii ebraice si al traditiei iudaice in general, studiul elementelor cu grad mare de universalitate, atât la nivel teoretic, cât si la nivel operativ poate adauga valente noi oricarei cautari sincere a Adevarului. La loc de cinste in invatatura secreta Kabbala se afla studiul simbolismului literelor alfabetului ebraic, al combinatiilor si permutarilor lor, precum si al Numelor angelice si Divine si al celebrului Arbore al Vietii (Etz Chaim).Cei care poseda anumite cunostinte despre istoria poporului evreu stiu ca alaturi de Biblie a existat, daca nu dintotdeauna, atunci cel putin intr-un trecut foarte indepartat, o traditie menita sa explice si sa faca inteleasa Legea (Tora) atat pentru multimea profana, cat si pentru o anumita categorie de initiati. Partea cea mai elevata a acestei traditii sau doctrina ei secreta este Kabbala.Lucrarea lui Papus ofera explicatii detaliate asupra stiintei stravechi a Kabbalei - adica a traditiei orale transmise de mistica ebraica din generatie in generatie, in paralel cu textele biblice. Cartea vine sa faca lumina intr-un domeniu despre care se vorbeste foarte mult, dar se cunosc extrem de putine lucruri. Autorul descrie originea, structura, filozofia si teozofia kabbalista intr-o maniera accesibila.In general, in Kabbala sunt expuse regulile cu caracter teoretic si indrumarile de ordin practic ale stiintei oculte, insa cu greu se poate discerne raportul existent intre textul sacru propriu-zis si traditia ezoterica. Kabbala intruchipeaza esenta cunoasterii universului si a lui Dumnezeu, asa cum este ea perceputa in traditia ebraica veche. Principalele carti care o compun - Sepher Yetzirah si Zoharul, amplu descrise in lucrarea lui Papus - ofera o posibila cheie a cunoasterii mistice asupra creatiei si a naturii divine.Completarile pe care autorul le aduce in Stiinta secreta reprezinta o analiza a modului in care filozofia Kabbalei a influentat gandirea crestina medievala si a impregnat toate stiintele oculte cu care a venit in contact. Supravietuind din Antichitate in paralel cu stiinta moderna, ezoterismul este cel care, sub diferite forme, a perpetuat cunostiintele initiatilor din vechime. Geometria si numerologia sacra, magia, astrologia si alchimia, toate acestea sunt variante ale stiintelor secrete care au fost influentate de Kabbala. În insula Bow se devorează asasinii,este singurul loc în lume unde s-a consacrat canibalismul juridic.În alte părți ale lumii, prizonierii erau îngrășați spre a fi mai plăcuți la gust, după prăjire.Cântă, zeiță, mânia….Poezie –erezie? Foi de bancă – sacrosantă.Te lași jumulit de  haiducii din partid? Taci și mergi la meeting, dar nu uita că ai măgar,ai starea celui care urcă-n cer. Cum o fi acolo? Cineva îmi scrie că a stat cinci ani la Chicago.A fost bine. Nu înțeleg. Bine este cuvântul cel mai puțin expresiv din limba noastră.Altul îmi povestește cum și-a salvat câinele din ghearele unui urs.Teribil, dar și omul s-a speriat. Recunoștință, iubire din partea câinelui.Răul este în noi  și are pentru mine un alt sens.Nu răutatea  este subiectul, ci răul fiziologic pe care îl suportăm mai ușor sau mai greu.Pe de altă parte, nimeni nu are un sistem nervos perfect.Eu am, de pildă, un sistem labil, pot trece ușor de la entuziasm la apatie. Un punct de pornire există?Doamne, ce scriu eu aici, mă ajută oare? Pe cine ajută? Fragilă umanitate.

26 noiembrie 2018

Iubim lucrurile mici

 Iubim lucrurile mici, ființele mici, acolo este esența. Ne stăpânește demonul vidului. Ne este teamă de neant, ne tremură mâinile. Soarele ne trezește la o realitate prea crudă. Lumina ne cade pe față fără a ne liniști. Doamne, oare vom înnebuni cu toții sau numai cei prea slabi, prea sensibili? Mișcarea, mișcarea este totul, omnia fluunt, mișcarea browniană, umană. Roiuri de țânțari, precum gândurile zboară în jurul frunții obosite. Ne trezim încătușați de propriile temeri. Atunci ne punem alte cătușe. Apoi? Ce va fi apoi? Buzele gustând sângele scurs de pe tâmple. În adâncime se întindeau câmpii luminoase. Ne oprim și întindem mâinile după ceva. O cătușă care nu permite nicio săritură e lipsită de sens. Ne strecurăm în jurul focurilor ca în vremurile ancestrale. Ne legănăm, în timp ce alții întind brațele așa, în glumă. Omul este contrariul unui spânzurat. Ne mișcăm întocmai ca într-un vis. Putem deosebi conturul, gâtul pieziș, coada cu care biciuim pământul, țeasta aplecată. Primul lucru care ni se oferă , când ne privim, este corpul, adică o părticică din Univers. Mâinile ca niște păianjeni pe clape, sunetele ies ca din ape, urcă pe boltă. Nu vă așteptați să-mi sfâșii carnea, să-mi arăt sufletul, porumbei, ciori trec prin Cișmigiu, vagabonzi, nebuni, bețivi, boschetari, pensionari, homo-hetero-trans-sexuali, de toate nuanțele, vom fi faianțele de la marea morgă numită Paradis. Nu vă așteptați, nu! Tăcerea universală, imposibilă, cu dinții strânși, o caracatiță-n mandibulă, a doua zi, orașul cu ochi plânși va cere vată, perversul, universul, stresul, neauzita moară măcinând oase, tăcerea din Lhasa, poate mai sus, unde-i raiul hindus.

Se făcea că eram trmiși în Guatemala Să procurăm un soi de porum pe care numai nea Nicu îl consuma, Dar am intrat pe mâna unor traficanți de biberoane, Nea Nicu s-a supărat, astfel că ne-am retras din afacerea cu el și ne-am văzut de treabă . Ajunși bogați , am revenit în țara natală cu acte false, Am dat lovitura în sistemul de sănătate, Țara s-a umplut de biberoane. Ne-am apicat de stihuri, adică sângele scurs din buricele degetelor era altul decât cel din vene, plânsetul din stradă era altul decât cel interior, eram șoimi deghzați în papagali, Salomeea cnducea toată afacerea, Avea un satâr care nu se oxida nixci în acid, De aici și vorbele, să nu fii sigur pe nimic, De ai venitul mare/mic, Cresc taxele ca baobabii, Îngerul Gabii creștea crabii, Muștele țețe și microbii Erau aduse din Nairobi, Papură Vodă e grefier, Pazvante are pumn de fier, Acum doar așteptăm scutierii Să-i dea un șut lui Albieri Și toți vom deveni iar clone ca-n vremurile cele bone.

Agentul britanic EX comunică

Agentul britanic EX comunică Ne îndreptăm cu jeepul spre San Remo, în timp ce aliații se apropie vertiginos de Florenza, se aude imnul național, O NON LETA, împărătesei i se aplică un implant de zile mari, apoi se trece la refacerea căminului conjugal și conjunctiv, spre bucuria urmașilor, apare un TURIST DIN CASIOPEEA, puțin idiot, scăpat din mâinile călăilor de la instituția celor cu labele legate, urmărit de un MIG-56, încărcat cu ciudate containere de studii despre fiziologia omului în toate situațiile posibile, dar Gulliver nu se uită la pigmei, liliputani puturoșei, el spune – ca de obicei, imperatrița are dreptate, cum de am reușit să fiu șușuit de peste tot, va trebui să mă refugiez în Antarctica, dar , am auzit, s-a înființat și acolo un site cu genii adunate din mare, pești mari, de toate culorile. Hugs&kiss&kux, ieri am vorbit cu nepotul regal , Alec Jeremy, cu care am reușit să leg trei cuvințele – Hi, you must learn russian, oh, yes, și basta, m-a durut, băiatul voia să-i mai spun ceva și eu ca un neanderthalensis nu puteam spune multe, eventual Romeo and Juliette pe dinafară. Acum despre tetanos. Boala se declanșează brusc, frisoane, se încleștează fălcile, medicul trebuie să-și ferească degetele, riscă să le piardă. Pacientul trebuie să fie legat de pat, i se poate rupe șira spinării din cauza convulsiilor, apoi scapă, deși de-a lungul anilor mai apar crize. Cum a început? Era la mare, se scălda lângă dig și s-a julit la tălpi de marginile pline de scoici ale digului. A venit acasă, adică la vilă, precum Iisus pe drumul Golgothei , iartă-mă, Doamne, tocmai de Adormirea Maicii Domnului, în curte erau niște medici veterinari, s-au uitat la picior, adică la piciorul meu, au clătinat din cap, nu mai este nimic de făcut, doar de vrei să te îneci ca să scapi de dureri. Am pornit pe jos spre București. Pe drum m-am întâlnit cu fosta profesoară de germană, mi s-a oferit drept gazdă, am trăit cu ea o lună, apoi, brusc, s-a declanșat tetanosul. La început dăscălița m-a lăudat, apoi s-a speriat și m-a trimis la un spital, de unde nu am mai ieșit nici astăzi, de aceea, rog Guvernul, Cotroceniul, UNESCO, NATO, UE și alte organizații să vină să-mi scoată microbul din trup, căci curat m-am născut și uite în ce hal am ajuns. Mi-a răspuns o soră de caritate din Nepal, însă nu am înțeles nimic. Promit, după ce voi învăța să citesc în nepaleză să continui povestirea.

Marea metamorfoză

 Într-o dimineață, Gregor Samsa se trezi poet. Familia îl goni din casă, dar cel mai pornit era fratele său Bloh Răulescu. I-a promis că îl trimite la Salubrizare, ca pe CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI. Avea Bloh aista nume de păduche, asta înseamnă în l. rusă. Aria Bloha, o cânta Șaliapin. Bloh aista avea un venin în el pentru un regiment, a fost izgonit din toate regimentele, doar maiorul Andru Mardei îl iubea, de credeai că sunt homo, adică gay, dar ei chiar erau. Acum nu este nicio supărare, în Evul Mediu li se tăiau ștremeleagurile, acum sunt la căutare. Mai era o curteană, cu burta mare, de ziceai că naște de ani buni, o chema Piulița Bulă, ea conducea efectiv regimentul. Tare de treabă, mulți o iubeau și la propriu și la figurat și la judo. Să revenim la Samsa. Se spune că însuși Kafka și-a dat acordul să împrumutăm acest nume, deși nu avea nicio legătură cu geniala sa creațiune.Pe când era la închisoare, cânta toată ziua, ce cânta? Foaie verde din făget, m-a făcut muica poet. I miss you, mai zicea el. Privirile sale erau mereu îndreptate spre fereastră, până când a luat-o pe urmele privirii și dus a fost. Nu mai putea luneca îndărăt.Avea un deșeptător la el cu care provoca mici cutremure. Dar el reflecta, exact precum oglinda. De mult nu se mai putea schimba. Nici hainele, nici caracterul. Avea o plapumă cu care putea acoperi întreaga Europă. Tatăl său a fost Ludovic al XIX, necunoscut în istorie. Nu era nici frumos, nici bătrân. Se ocupa de design pentru pamperși. Studiile și le-a făcut la lidge University. Acolo a cunoscut-o pe Bușa Chistache , drăguță damă, minte scurtă. Ce a gândit Samsa? A inventat o mașină de torturat muște. Din păcate , în mașină intrau și oameni. Astfel, a reușit să schilodească juma din omenire. În timpul torturilor, cânta vestita Jozefina, iar șoarecii îi țineau isonul. A venit Legea, adică o doamnă despletită și a făcut ordine. La ea nu intra nimeni fără bani. Tatăl lui Samsa, Louis XIX s-a cam supărat și l-a dezmoștenit. Dar avea doar un nasture. Un nasture minune. Din prost , te făcea deștept și invers. A vrut și Bloh Răulescu un nasture, ceva nu a mers, a rămas la versificări, în atelierul din marginea Jilavei. „Ce lebezi înserezi pe eșarfa de sânge”, așa s-a auzit într-o noapte. Era vocea poeziei. Samsa a pornit pe drumul său, s-a lăsat de proză și de atunci colindă regimentele.

Bâlciul deșertăciunilor

 De unde rezultă că nimic nu se pierde, se transformă din rău în mai rău. Unul urlă și atacă, cu o vorbă se îneacă, din bârlog mirositor, are de –nchisoare dor, Dumnezeu, cum e-nțelept, mestecă în lut atent, unii-aur, alții- fier, alții –fiere, grea de zer. Un maestru mai pervers, nici galactic, nici invers, scoate vânturi chiar pe bot, că în fund are un dop, biet trufaș, cu cine el se compară? C-un purcel. Asta spuse Păunescu, cum să-l copieze Escu? Un făraș i-e sufletul, el adună bube-n cul. Că din zgură s-a format, în pulbere s-a fost uitat. Aruncat din bar în bar, a ajuns vermicular, din sicriu sărind , va scrie un poem cât pentru-o mie de nebuni, tu, floarea mea, să te-nduri de soarta sa. Am să tac, ducă-se, drac el nu este, dar ar vrea, dracul are-n el ceva, tot cu degetul în nas, îl mai mută-n alt popas. Seamănă cu-o avionetă prăbușită în toaletă, pare-se că la femei, s-a închis, cu mult temei, să nu-l vadă zâna blondă din cenaclul LA ROTONDĂ. Un prieten el găsi, nu cunoaște a,e, i, adică analfabet este bietul platonet, fost boxer, de prea mulți pumni i-au pătruns doar gărgăuni, un fecior are, al lui, sare-n beregata lui, a lui tat-su, cel boxer, nu-i dă casă, nici parter,minte bietul neavând, ce să-i dea, un pumn, un vânt, a fugit, printre sărmani, se visează american, ca orice portorican, plânge după-ai săi Balcani, unde purici nu făcu, doar un fiu, poate că nu, a pierdut și alți copii, pe la dame, dar și-n vii, fiul fu și-ntr-o Legiune care nu știe de glume, îl aleargă bieți jăndari, prin coclauri, în zadar. Nea Plătică, cel din SUA, cu celebrul zis și Pruna au ucis doi bătrânei pentru patru sute lei. În final i-au prins, ei zac la pârnaie, stau colac pentru bieții violatori cu hormonii repejori, Doamne, de ce nu-i făcuși câini, pisici, broaște de uși, ca să mai avem folos de la lumea de mai gios?

Pare important

Pare important, doar pretențios, măcelarul își îngroapă victimele la lumina chibritului. Dumnezeu și chibritul. Suspans. În tăietură cade o pasăre. Iubesc păsările și copiii, zice măcelarul. Tăcere. Ce să faci cu un om de 90 de ani? Nu știe nici cum îl cheamă. Dar ce nu fac mâinile? Ele sunt mai rapide decât gândul. Naivitatea zdrobește capele multora. A exista și a nu fi, aceasta este întrebarea. Acesta este și răspunsul. Cu umbra mă mai descurc, dar ce faci cu omul viu? Idolii au fost arși în piață. S-a răspândit un miros de piele încinsă, cu grăsime de pasăre. Dar despre sex de oțel ați auzit? Ridicați sângele ca pe stindarde, omagiul este pașnic, Johnny Walker să trăiască, orb sunt doar eu pentru mine. Ne doare inima, dar ne plângem de dreapta. Nimic nu se uită. Sunt chiar deprimat. Adică vreau să mor și nu pot. Adică sunt o javră, ca și tine. Te ascunzi ca mortu-n păpușoi. Ai închis canalul de conexiuni și comunicări. Liberi trec șobolanii. Au și papion sau papilom? Astfel am ratat cel mai frumos roman de dragoste pe care l-aș fi scris în alt secol. Ce să adaug, am pistolul la mine. Pentru orice eventualitate. Nu pentru autoapărare, luna este obiectivul meu. Astăzi chiar de te-ai întoarce, a-nțelege nu mai pot, unde ești, copilă pură, cu trădarea ta cu tot? Sunt clipe de vid total, le cunoașteți? A fi normal este  foarte greu.

Sans peur et sans reproche

În copilărie îmi plăceau eroii lui Walter Scott. Cineva mi-a spus că felul meu de a fi  ar dovedi că port o armură care să mă apere. Nu cred. Nu prea m-am temut să ies fără armură, cu pieptul gol, la luptă, când știam că am dreptate. Mulți nu m-au înțeles, spunând că  nu am dreptate, că trebuie să mă adaptez. Dar celebrul film „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, după romanul lui Ken Kasey, în rolul principal Nickolson îl juca pe Mc Murphy, regizor fiind Milos Forman,  un mare artist, mi-a confirmat un destin, tragic dar eroic. Când aveam circa șase ani, mergeam la o grădiniță de zi, pe Aleea Alexandru, iar mama venea seara să mă ia acasă. Desigur , pe jos , până în Bd. Cuza.  Copiii de ștabi, de pildă ai lui Vasile Luca erau luați cu mașina.  Mă revolta această inegalitate și i-am spus mamei, cu voce tare să mă audă  șoferii care așteptau disciplinați odraslele liderilor – „Mamă, suntem niște proști, ăștia de ce merg cu mașina?”. Mama s-a cam panicat, nimeni nu a răspuns, dar întâmplarea  a avut o urmare – am fost mutat în altă grădiniță. Eram un disident, se pare. La școală, în clasa a-ntâia, învățătorul ne bătea cu rigla pe palmă pentru orice șotie. M-am revoltat și am fost eliminat pe trei zile. După aceea eram poreclit – „copilul de sticlă”, porecla fiind dată chiar de învățătorul- bătăuș. Mult mai târziu, prin clasa a opta, profesorul de sport mă cam necăjea, nu eram atent, mă fluiera cu furie, să-l ascult. L-am înjurat românește, cumsecade, a rămas cu fluierul în gură, mut, dar am mai fost eliminat pe trei zile. Eram la liceul Sf. Sava ( Nicolae Bălcescu) . După alți doi ani, doi profesori discutau  în spatele liceului, pe trotuar, mingea de fotbal a sărit peste gard și i-a stropit căzând într-o baltă. M-am dus să o iau, ei m-au prins de mână și mi-au tras o bătaie de am venit plin de sânge acasă. Părinții revoltați i-au reclamat. Ei s-au dat de gol ripostând – „ Ce era să  facem, când elevul ne-a spus, ce dai mă, criminalule? ”. De această dată au fost eliminați dascălii. Prin 1983, la un miting , în fața unui megafon, stăteam și citeam, poate chiar romanului Kasey, a venit  un individ gras și mi-a cerut buletinul.  „Cine ești dumneata să-ți dau buletinul?”. „ Aha, poate că ești și membru de partid? ”, răspund simplu, „Da, desigur”. „ Aha, n-ai să mai fii”. A venit un milițian, mi-a luat buletinul, a urmat la serviciu,  o ședință –fulger și am primit  un vot de blam cu avertisment, pentru că la megafon era vocea lui Ceaușescu, care nu voia bombe nucleare,  iar cel care mă abordase era secretar raional de partid. Am mai avut diverse războaie, adeseori pierdute. Și acum mă lupt cu morile de vânt, pe Internet. Vă mulțumesc. Nimic deosebit.

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alţii, să respectăm înalţii, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar şi proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiţii şi cenuşă, destinul după uşă, din nori şi amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecţii neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandreţea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubeşte, iubirea nu e-n deşte, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să ştii mai mult ce-i bine, deşi au două feţe, monezile răzleţe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poţi trezi din colaps, erou e cel ce ştie, orice ar fi, să fie egal cu sine însuşi, chiar de rămâne singur, de simţi durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferinţă, ea ţine de-o fiinţă, nu te-nrăi oricare să creadă că eşti tare, de eşti cinstit cu tine, poţi fi cu orişicine, când scrisul te alină, ai propria-ţi lumină. Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viaţa este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toţii un tată, o mamă, am avut mai multe rude şi prieteni, dar cu toţii singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, şuieră jivina, latră câinii-n parcuri şi la colţ de stradă, de-aş lătra ca dânşii, liber, fără zgardă. „Oraşul visurilor spulberate” de John Cheever. Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaş.

Satyricon 2

Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire. Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate. Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii, pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el, out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci. Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc pe boltă cu meșterii.

Satyricon 1

 Coconul roșu avea baston,din el ieșea un fluture,venea un unchi din Charleston și naș a fost un brusture. Oskar și Erik, doi sprințari,aveau copii-n Madagascar, ce vânt te-aduce pe aici, eu ție-ți dăruiesc un brici. Menadele nu au păreri, se leagănă cadavre-n crâng, eu m-am născut, am murit ieri, dar nu mă plâng, dar nu mă plâng. Veni și Ceasul de Apoi al Judecății, păcătoși se lasă judecați, noi doi fugim pe coș, fugim pe coș. Faimoși am fost și ce folos? Cunoști povestea cu un lup care avea în loc de os, scheletul moale ca un stup? Hoinari noi suntem pe pământ, că e mai sfânt, că e stropit cu sânge, morții din adânc ne vor striga – Nu am murit. Iar pe zid cresc doar mimoze, din meandre, duhuri negre, manechine, tuberoze, jos –pelagra, sus doar pegre . Iguana-și caută puii, trei costume stau de vorbă, moartea-și curăță pistruii, bezna nopților, amorfă, iar pe-ntinderi largi lumina târgurilor vechi plutindă, noi suntem iubirea, lina rază ce coboară-n tindă. El a visat că a ucis, s-a trezit, s-a dus la serviciu, a aflat că este concediat, avea cazier, „bine dar a fost un vis”, „ Ce contează, părăsești imediat clădirea”, enervat l-a lovit pe paznic, a ajuns la poliție, ”Aha, ai cazier și te mai bați”, „Dar a fost un vis”, „ Ce contează, rămâi la noi”. S-a trezit, era într-o celulă cu o duzină de deținuți, „PARCĂ FUSESE UN VIS” . Ouă de aur nu mai sunt și nici găini, poate un sfânt să mă coboare pe pământ, nesfinții judecă doar strâmb. Tigrul monden se plimbă iar, fălos, salută boschetarii în batjocuri, Kafka le pare, poate, firoscos, incendiile se sting cu flăcări. Căzu un OZN de la etaj, el a făcut o groapă de doi metri, o doamnă-și scoase pieptul din corsaj, ea sperie o grupă de cumetri, dar vorba-i de argint strălucitor, tot ce-am mințit devine un fior. Unul cere permis de port-armă, altul jartiere de damă, singură-n orașul Babilon, o femeie căuta palton, un bărbat își căuta femeia, pe nume Folosofeia, , în zafar ghicitoarea le-a spus, babilonul de mult a apus, nici caii nu au căutare, vaca lapte nu are, buzele tale, iubito, miros a Colgate, Molitto, fumăm ziare, bem sânge, într-un azil Domnul plânge. Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi, să ai sensibilitatea lor diabolică, să nu poți , să nu ai unde să fugi, cum nu poți scăpa de ciuma bubonică. Și totuși să scrii, să scrii pătimaș, în timp ce te pipăie mâinile orbilor, în timp ce strigă surzii „ Curaj” și ochii-ți devin hrana dulce a corbilor. Șoptește, încearcă să fii orb , să fii surd, învață s-auzi și să vezi doar prin piele, precum pelerinul ce merge la Lourdes, ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele.

De ce te superi, Am vrut să-ți spun o glumă la ureche, spuse motanul negru unei pisici aurii, discuția avea loc pe acoperișul blocului meu, era de față și un cotoi castrat zis și Mafiotul, în acest timp în lume mor și se nasc milioane de oameni, unii se iubesc, „Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt și noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe pământ, vorba Poetului. Iar eu cer scuze cititorului. O zi bună. Prin visul meu trece o lebădă neagră, Printre lebede este cea mai vizibilă, Ea poartă amintirile mele, Loviți-o cu pietre, ea nu se va feri, Aveam cândva un bordei din ramuri de alun, Cineva l-a profanat, au trântit un bloc peste el, Blocul greu al indiferenței, cineva a râs roz-bombon, Trece cavalerul cu pieptul rece, platoșă, Sub platoșă – nimic, un mic cavou, În zadar s-a irosit laptele matern pentru unii eroi, Ca și lacrimile, buzunarele memoriei s-au golit, Dumnezeu știe pentru ce mau scriu versuri, O, El știe, dar nu-mi spune acum, scriu așa cum inima Bate în neștire și necunoaștere până la istovire, Nu sunt bani, zice unul, nu este aer, zice altul, Nici pomi, nici căpușe, doar fumuri și aburi, Poetul are nevoie de o dietă, de o trietă, de o poetă, Independența și virginitatea se pierd cu ușurința trecerii pe roșu, nu te enerva, cată unanimitatea de aur, renunță treptat la organe, unuia dă-i ochii, altuia inima, rinichii, creierul, toate sunt bune, vei fi mai fericit în trupurile celor ce caută salvarea.

Nebun cap. 3

 Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte. Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci, handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumuseţea să sporească,când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,în întuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul este calculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nici vârsta, nici boala, nici handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valorează douăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu. Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fost lovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au capete ca niște nuci. Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei care trebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul pare a sta în loc. Apoi, brusc, intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc. Nu-mi vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting. . |

Nebun cap. 4

 Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul. Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă? Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ? Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie. Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau. Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă. Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”. . Niciun comentariu:

Nebun cap.6

 În clipa când ai terminat cu corespondența, rămâi singur în fața coalei electronice. Fumezi sub ploaia ucigătoare. O ploaie închipuită, cum este totul pe lume. Te eliberezi de teamă, câștigi în plictis. Aș prefera uneori să fiu plantă. Artistul parodiază realitatea sau o deformează? Din instabil el face un bloc de granit, din durere – un Rai. Un fierar s-a îndrăgostit de o contesă. Fierarul are un copil cu contesa. Contele vine din război fără picioare și fără mâini. Fierarul pleacă în lume. De aici începe ficțiunea. Desigur, copilul, bastardul ar putea fi eroul unui alt roman. Cunosc o persoană care la fiecare apel telefonic începe să plângă. O admir pentru rezistența ei prin plâns. Stranii sunt cei care se ascund de propria suferință, cum pot? Nu-mi plac cei care se laudă cu propria bună stare. Chiar și suina are nemulțumiri. Cu vârsta câștigăm al treilea picior, dar nicicum al doilea creier. Uluitor , o persoană fără casă, fără soț, cu un copil, câștigă inima unui australian, deschide o editură, se realizează. Mă înclin. Dinescu se îngrașă pe zi ce trece. Apără cauza sărăcimii din capul său. Există început, nu există sfârșit. Eu după fiecare film, fiecare roman, scriu în minte o continuare, așa cum Tolstoi nu se mai putea despărți de personajele sale din „Război și Pace”. Dragostea intensă nu durează doar două luni. Cred în dragostea pe viață, care se confundă cu viața, adevărata minune. Ultimul timp urmăresc expresia fețelor, mai puțin simetria trăsăturilor, constat că femeile sunt mai expresive. Sau joacă mai bine un anumit rol. În dormitorul somptuos, tapisat cu postav roșu, cu ferestre largi și cercevele lăcuite … murea un om. Vedea o grădină însorită, cu portocali, dar o voce spuse – Ninge. Pe loc se făcu un ger cumplit. Cineva îl ruga să se scoale, dar el plecase. De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul . La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia. Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. . |

Nebun cap.7

 Criticile și laudele m-au stimulat deopotrivă. Un nebun nu poate fi oprit. Cineva a spus că este un kitsch ceea ce scriu. Poate. Dar este al meu. În poezie este greu să mai fi azi original. Adică autentic. Mă exprim liber și libertatea este prima condiție a existenței unui autor. Pentru un om cu preocupări artistice, ura constantă este un apanaj ciudat, eufemistic vorbind. Cunosc un personaj cu care nu pot comunica de ani de zile, i-am întins mâna de câteva ori, el s-a uitat la mâna mea și mânia sa a crescut ca o buruiană. Vae victis. Cunosc lideri politici care zâmbesc și se urăsc cu înverșunare. Am văzut porumbeii triști în parcul care plângea. La câte uși închise nu am bătut? Ca oaspeții veniți la Sodoma. Numai corbii sau ciorile venite seara în Cișmigiu nu cunosc tristețea. Ele murdăresc totul. Nimic nu este logic, poate că așa trebuie. Cărțile nemuritoare sunt despre dragoste – Iliada, Odiseea, Război și Pace, Donul liniștit, ș.a. Chiar și Cântecele lui Maldoror. Nu mai pot scrie versuri. S-a perimat poezia? O femeie de circa 60 de ani este pe cale să ne părăsească, dar ea vrea să mai publice o ultimă carte. M-a impresionat. Scrisul este o religie. Musil a râs de Kakania, a râs de orice idee de stat, era un anarhist pașnic. Ulrich reprezintă 99% din omenire. Omul fără însușiri există. Înfocat și entuziast. Ce spun conducătorii? Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel. E la infermelie. Are infecţie luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine. Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară. Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce? Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ. Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare. Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu.Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul. Apropo de viitorul omenirii. Capitalismul însuși se va reforma în direcția unei socializări totale, din cauza creșterii populației. Va fi nevoie de un guvern central care să coordoneze împărțirea bunurilor și profiturilor. Teoriile conspiraționiste sunt niște bazaconii. Omenirea se autodistruge prin înmulțire. Malthus propunea războiul , Marx a propus revoluția proletară mondială, nici una din aceste soluții nu este umană. Cred în umanism. Punct. . . | index

Intâlnirea cu Borges a fost un şoc, în urmă cu ani, iar relecturarea scrierilor sale o obligaţie dintre cele mai plăcute şi utile. Bogăţia citatelor care se pot extrage din opera sa ar umple pagini întregi. Mă voi rezuma la cele mai apropiate de preocupările mele. Memoriile sunt uneltele poetului. Sunt un discipol al trecutului , prezentul îmi este necunoscut.Rescriem mereu aceleaşi cărţi. Spune-mi cine ţi-a spus să nu citeşti poezie, trebuie să-l cunosc, este un exemplar demn de studiu. Am spus destul, cred că nu mai este nevoie de mine. Nu pot accepta ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, apoi l-a creat pe Isus, pare imposibil. Un scriitor nu scrie ceea ce intenţionează la început să scrie. O poezie trebuie citită cu voce tare, altfel ea nu poate fi autentificată. Eu nu vorbesc cu publicul, ci cu fiecare om în parte. Unul dintre cele mai grave păcate ale mele a fost că nu am cunoscut fericirea. Etica este o ştiinţă care a dispărut din lume. Nimic nu este mai frumos ca o poezie de Heine. Amintirile copilăriei mele sunt cărţile citite. Viaţa poate deveni cel mai lung citat. Eu nu caut subiecte, ele mă caută. Când nu simţim ceva, murim în acea clipă. O bucurie totală este imposibil de suportat. Proza şi limbajul oral nu au nimic comun. Poezia se ocupă cu lucruri stranii. De nu am avea fiecvare un destin, viaţa ar fi foarte plictisitoare. Existenţa ţărilor este o greşeală a istoriei. Priviţi păsările. Intre Homer şi Whitman nu cunosc alţi poeţi mai mari. Ştiu ce este timpul, nu-l pot explica. De fapt eu sunt timpul. Săracul posedă realitatea fără intermediere. Eu am remuşcări şi înainte de a greşi. Aceasta , după o lungă experienţă. Să construieşti pe nicip, ca şi cum nisipul ar fi stâncă. Viaţa mea este o enciclopedie de greşeli. Nu cred în şcoli, viaţa este singura şcoală. Poezia ar trebui să fie anonimă, ea nu poate aparţine cuiva. Sunt convins că în rai este multă tristeţe.Minciuna poate deveni operă de artă, dar este nevoie de artist. Nu poţi pierde decât ceea ce nu ai avut niciodată. Nu contează ceea ce se scrie, ci doar ce se citeşte. Intelectul se manifestă şi prin morală, imbecilitatea prin răul făcut.Viaţa mea a fost o bibliotecă.

Născuți din valuri sau din nori,poeții sunt luminofori, degeaba-i îngropați, nu mor, apar și la televizor.au voce , dar nu cântă-n cor,nebunii sunt egali în for,ei sunt actori și regisori,totuna-i , fiind de două ori,poeții sunt copii din flori,trimiși de Domnul Creator.Toată  lumea scrie poezii, așa-i ordinul, copii,cine nu scrie, nu ia simbrie și poate merge la pușcărie. Cu mic, cu mare fă o scrisoare numai în   rime chiar sublime,viața e scurtă, scrie pe burtă,că poezia  iubește iubita,iar fără ea lumea , desigur,s-ar evapora.  Așa. Eram mamifera maimuța, nu mi-a plăcut, evident, am chemat un înger să mă transforme într-un cocoloș de hârtie pe care scrisesem ultimul poem,  dregeam busuiocul cu Luminița,ea este muza, îmi redă viață,din centrifugă ies, Nu-mi simt genunchii, genunea frunții, nu mai mâini nici picere, măi Pâcă,vine și Pițu cu Foarță în cârcă,nu mai ochi, nici nas nu mai este, e luat de la regele David, poveste?Lumea va spune, uite un extraterestru,eu știam că sunt extramaestru, dar mi-am pierdut poemul de ieri, oricum aștept cu dispreț doar păreri.O pereche e într-o ureche,în cealaltă  cântă o mioară  blândă,alchimie dragă, cin-să te-nțeleagă?Tora și Cabala, arătați-mi calea, ce e după moarte? Unde mergem, frate? Că eu nu pricep, moartea-i ca un cep? Cred în nemurire, deși nu am știre, De ce mă-ntristez? Repet – am un crez.

27 noembrie 2018

Am o gaură în stomac, asta e sigur, nu mă împac, dar aștept timpul să mă îngroape, nu are cine să ne mai sape o groapă acolo, pentru un solo care ne cântă și ne încântă. Se făcea că eu înotam în adânc, legat cu o frânghie de Manila, am zărit  o mănăstire, era acolo o abatesă de aleasă frumusețe, creierul meu cuprins de abazie nu mă ajuta, fundul mării era plin de abcese de culori diferite, marea gemea de durere, am zis, gata, chem pe ministrul Neptun, să ia măsuri, să taie răul din rădăcină. Doi pești  lați în gură au început să râdă. Niște pescari i-au auzit și i-au scos la mal. N-a mai râs nimeni. Cifra șapte are  o istorie mitică și reală. Iar peste 70 puțini  oameni mari au sărit. Iacă-tă, sângerosul Stalin a prins 73 și patru luni. Adversarul său, Hitler s-a dus  la 54 de ani, parcă. Pe aproape fu Napoleon, nebunul Franței, dar filosofii greci mureau târziu, ca și chinezii. Tibetanii și caucazienii nici nu-și cunosc vârsta, doar după barbă, când se rărește. Eu m-a născut în Caucaz, dar eu eram mexican de orgine ( Mag sie keiner, ziceau vienezii).  Sholem Asch născut la 1 noiembrie 188o, a murit la 77 de ani, eu mai aștept. Tot la 77 de ani a murit fizicianul nobeliat Joseph Rotblat. Bernard Levy Strauss este cu șapte ani mai tânăr decât mine , trăiește, fiosofează, după o studenție de revoluționar. Cesare Lombroso, inventatorul criminalului lombrosian a trecut de șapte zeci cu patru ani. Imre  Kertesz, scriitor nobeliat, supraviețuitor la Auschwitz și Buchenwald a prins 87, deci tot un șapte. Bietul Fondane s-a stins la Auschwitz la 46 de ani, în octombrie, când România era eliberată. Creatorul tipului de avion MIG, cunoscut în al doilea război și în timpul războaielor„reci”, Mihail Iosifovici Gurevici, 84 de ani. Mulți au murit datorită acestor MIG-uri, acum a fost depășit.Pictorul Pissarro a trăit cu   patru ani sub 77.  Oameni diferiți, fiecare trăiește cât poate, uneori cât vrea  un comandant de lagăr. Închisoare, trupul nostru este o închisoare.Am vrea să zbură, nu se poate, nu e voie. Zbori cu ceva , dar nu singur, fără trup. Eu am început ziua prost. Afară soarele nu era vizibil, ploua, ningea. Am mers odată, neavând ce face, la Sava, duminică seara, am controlat curtea, deci eram cu Kery , apoi am sărit un gard cam de 2 m. și ne-am trezit într-o curticică din spatele școlii, cum privești fațada, în stânga. După scurt timp, a apărut un ins arțăgos, era locatar acolo, se vedea un geam care ținea și de ușă, voi ce căutați aici? Mucles, tăceam cam intimidați, deși tipul era mai scund oarecum, însă vânos, un muncitor cu sapa,  voi ce faceți aici? Apoi, nu știu de ce, l-a ales pe Kerică și i-a tras o palmă care a răsunat în amurgul tăcut. Săriți înapoi gardul, tu-vă mama voastră. Ceea ce am și făcut, iar Kerică m-a rugat să nu povestesc nimănui, ceeea ce am și făcut  până azi, timp de 60 de ani, acum s-a prescris. Îmi amintesc cum mergeam dimineața la șase, în Parcul Herăstrău, mai spre Bordei , și jucam tenis în liniște, apoi, pe la opt plecam acasă, terenurile fiind ale unui club, ceva. El juca mai bine decât mine, avea mâini mai lungi, dar era nostim cum se  mișca, avea ceva de roboțel care strigă. Greu de imaginat. Mai amintesc ceva și termin. Tatăl lui Kery , pe care l-am cunoscut, îi semna cu VĂZUT toate temele pentru acasă. L-am întrebat cine supervizează, nu mi-a răspuns. Când am fost la el , acasă, nu am fost decât de două-tre ori, căpitanul Marlow mi-a povestit, știind că eu studiez la Moscova, cum a avut o iubită pe Donul liniștit, aducând astfel laude femeilor sovietice, rusoaice, în speță. Prin 1965, absolventul Kery Sudor s-a certat cu părinții, mânca doar prânzul la cantina studențească, era flămând, l-am invitat la mine, l-a servit mama cu ce aveam, a mâncat junele chimist, începător la fizică, precum lupul din codrii noștri de brad. Am ținut la acest tânăr Rastignac, nu ne-am prea văzut, știam că s-a căsătorit, l-am văzut o dată cu soția sa, mergeau vrăjiți, vijelioși, ea mai scundă, el -înaripat ca sburătorul lui Heliade Rădulescu. Deci nu ne-am văzut mult timp, dar mă miră răceala accentuată pe care o afișează când ne vedem, doar o dată a avut o pornire de simpatie în troleu, în urmă cu circa 15 ani, mergea la Universitate. Punct, dacă munții se schimbă în timp , cum să nu se schimbe oamenii, mai cu seamă că dl prof. uni Kery are ceva și de actor, un fel de făloșenie seacă, total opusă firii sale de acum 60 de ani. Să nu uit, la vîrsta de 16 ani ne antrenam în Cișmigiu  urmărind diverse femei singuratice  și visînd că le-am aborda, printre ele  fiind și profa de matematici, care avea un piept remarcabil. Punct.  Copiii lui Kery sunt în Dublin, orașul lui Joyce, curios.

 Dacă mângâi prea mult o marmură,te trezești cu silicoză sau poți muri chiar,adică  te răstrezești, ferește-te de oamenii călduți, nu sunt nici sfinți, nici diavoli, mai broscuți,ei cred că viața este o băltoacă, iar moartea doar o clipă, doar o joacă. Iubirea-i doar un schimb, exchange-birou, un ring, alegi, alergi, adică un challenge,la mijlocul vieții omul crede că o pădure poate arde verde. Iar eu mă sinucid de mii de ori, viața mea este din piscuri și orori. Te rog să nu-mi răspunzi, așa cum ai promis, tăcerea-ți este mult mai grăitoare, ai preferat refugiul  dinadins, într-un refugiu orice viață moare.Tu uiți că Domnul ne-a dat glas și inimă și minte să cunoaștem, să învățăm a ne iubi, că de pripas sunt doar potăile.Altfel de ce ne naștem?  Sunt om ca orice om, dar om,tu ești ca mine, suntem miliarde, de ce să ne considerăm atomi? Deși-n atomi este o inimă  ce arde.Miliarde de sălbatici insulari, vorbim tot mai puțin și tot mai rar,că are fiecare jobul lui, ce-i pasă  vieții nu știu cui?Ce-i pasă că se moare neîncetat, e cel mai ieftin faptul c-ai uitat de-aproapele carele ne este totuși om, mai bine ne nășteam atomi.Maguerite, Marguerite, nu mă scoate din sărite,vreau să-ți mângâi părul, dragă,ea îmi spune, n-ai o doagă, eu privesc plopi fără soț, am să fiu bandit și hoț,am s-o-ncui pe Marguerite în cutia cu chibrite,Am să fac din ea brichetă,eu voi fi o sigaretă, poate voi o pendulă,că iubita prea-i fudulă,ea e pură, eu puriu, s-a sfârșit, dar cum, nu știu. Unii se nasc bătrâni, alţii mor tineri. Unii vorbesc necontenit despre iubire, alţii doar iubesc . Unii vorbesc, alţii scriu. Unii scriu mult şi prost, alţii scriu mult şi bine. Nu toţi care scriu puţin scriu şi bine. A nu se confunda nesinceritatea cu fantezia. Prietenul se cunoaşte la nevoie, dar şi la durere. Prostia şi generalizarea sunt surori.Amănuntul poate fi din aur sau din argilă. Nu există om să nu fi trădat cel puţin o dată . Negându-L pe Dumnezeu, implicit Îl recunoşti . Uitarea este cel mai bun prieten. Iartă şi nu vei fi iertat . Poemul este un sentiment expandat sau o idee expandată, ceea  ce este şi mai rău(nu-mi aparține).Oraşele sunt necesare progresului şi avioanelor. Fiecare zi este o altă lume, dar tu nu o vezi. Adevăratul artist este un violonist orb.. Scamator pios nu am văzut . Nimeni nu se urăşte pe sine, ci pe ceilalţi. Nicio maimuţă nu va ajunge om, e prea naivă. Gând curat nu există, numai sentimente curate. Visăm de dragul realităţii. Îţi luminezi calea pentru a-i ajuta pe hoţi .Sucul de morcovi este forma de administrare cea mai eficientă din punct de vedere terapeutic a morcovului. Morcovul conţine fier, calciu, magneziu, vitamine, mai ales vitamina A, pectine. Sucul de morcovi este o sursă excelentă de betacaroten, potasiu, minerale şi substanţe nutritive anticancerigene ce includ ftalida şi glutationul (antioxidanţi). Am o fisură în piept, invizibilă,prin ea circulă duhuri bune și rele,nu vă mirați, deși numai proștii nu știu să se mire,pe pielea fină a unei idei a apărut o coajă suspectă, sus-pectă, adică sus?Mâine vine un moș să-mi aducă certificatul de deces al subsemnatului, ciudat,eu umblu , respir, scriu, rup flori din curtea bisericii Sf. Anton,iar poemul de aici este scris cu un pix luat de la masa iertăciunii .Când află căpitanul că este pe ultima sută,se puse pe rele, luă de soție o vădană pieptoasă, o ajută să dispară, căpătă o casă cu totul în ea, adică și bijuterii austriece, înființă o bancă,după doi ani fugi cu banii în Vest,își schimbă numele, reveni în țară,ajunse parlamentar, vorbi de la tribună tot felul de tâmpenii,apoi scrise o carte despre viață și moarte,căpătă un premiu Medicis, apoi dispăru fără urmă. C”este la vie, c”este la mort,ce spui nene Iancule? Peste ghetouri, revoluții, tot venim, din zare luminând  Ierusalim, stăteam cu Iuliu Baraș la o vorbă, hangițo,  mai adu o ciorbă,hangița are piept de puică dulce,apassionata i-aș cânta-o , Santa Luce,Bonciu ne spune de război și moarte, un alt război, o filă dintr-o carte,călugăru și caii luați de Caibicioc ne-aduseră oleacă de noroc, V. Cristian veni cu-a sa Isolda,Tristan și-acum se luptă pentru Molda, îmi place să  repet ca Sergiu Dan,cu secera nu faci nimic fără ciocan.

Despre  Apuleius nu s-a spus nimic,deși are un nume cu sonoritate,Măgarul lui se cheamă Benedict și are patru ani de facultate.Urcă săracul  treptele încet, ajuns-a președinte de grupare, apoi ministru, undeva, pe Internet e unul ce-l înjură-n verbe rare. Măgarul e măgar, nu are text, el le citește tuturor cazanii, ce vrea să spună? În partidul măgăresc, se strigă iia-iia și jos banii!

      

Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră , scos din fire , crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii.

Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani. Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana, că nimeni nu intelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADADA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu gravidă

De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prunci, beția religioasă din marile orașe se-asămănă picturii grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet, iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă în vântul seninei dimineți.„Îți voi arăta cu totul altceva decât umbrata pășind în urmă-ți dimineața”(T.S.Eliot).

Proza mea se naște din poezia mea, chiar acum. Veți vedea. Capul-dovleacului crăpa precum crapul,infinit , rușinos, în tristețe adâncă, voluntar să dispar, mai există un încă? Mă așteaptă noi întâlniri, știe naiba,câinii suportă, nu le știu carta,simt cum plutesc ca un fulg negru, greu,nu mai suport coroana de leu,simt, mă ridică în sulițe îngeri, hai să fugim de jale și plângeri, Solomon zice, fugi de tristețe,proștilor dă-le numai binețe. Ați auzit de Sașa Ciornîi? Mare poet dispărut. Noi toți vom dispărea, cuvintelde , ca și ADN-ul nostru rămân.Monumental este verbul a fi, fire, salvăm biografii, biologii, egografii, săpăm prăpăstii, vorba Mihăieșului, mergem pe urmele lui Eminescu, pas cu pas, eu cred în Iehova, nu am ce face,câtă apă mai curge pe Argeș în jos?A apărut și Steaua Dunării, nu-i bai,mergem pe drumul stelei,recunosc și eu că de cele mai multe ori visez,nu am nicio vină, în rest scriu și atât, ermetic însemnă cinstit, cine mai este cinstit? Cum ne oglindim în manele? Nicicum.Kiciul balcanic să trăiască. Lene și poezie, Kagerat și Kategat, Barbă lată, barbă mică, Giafer, Cișmigiu, ehei,Nănescu, Pann, Chiosea, Unghiurliu și poliția, nu strică o vizită la spitalul amorului, o să mor de ah și vai, cu lacrimi mă îmbrăcai,așa se cânta în orașul pe valuri,sus/jos și invers, iar Oltul trecea prin hotel,hârtiile plâng pe podea, între sticle de votcă, ne spune Espop sau Esop, singurătatea nu este mereu suportabilă, chiar și o leprozerie este mai la îndemână,uneori, după râs urmează un val de sânge eliberator.Șobolanii nu se sinucid niciodată, se luminează sticlele de vin,pe unii oameni îi îngroapă în cer, direct, fie binecuvântați, prietenul care cosește de zor scrie anti-damblale, zice dumnealui, mintea e o boală a omului, noroc că nu mulți o au, oroarea o fi un interstițiu a unui cotidian liniștit, banal, a la Arendt, faptul că te cheamă Cain sau Abel nu are nicio importanță. Spune Kahlil, viața fără iubire este ca pomul flori și fructe, iubirea aduce pacea în suflete, amintirea iubirii aduce cântecul, atunci te simți măreț în singurătate , în mulțime ești un nimeni, un gurnișt, în dragoste ești o jumătate, iar poezia este vederea de dincolo. Nebunii mă ascultau, unii dădeau din cap.În piața goală – un scaun,în jur aud voci de bătrâni care strigă,paltoanele lor zboară precum cocorii,de frică nu iese nimeni,cine aruncă de la balcon o pereche de pâslari,cine se așează pe scaun?Un orb, un surd, un mut? Nici vorbă, este Mihai Viteazu fugit de la nebuni, nimeni nu are curajul să mi-l voteze, el rotește barda și taie copacii, asta a fost anul trecut, acum este ancheta care va dura până la Cuza Vodă. Totul se repetă ca o trompetă, cine dispare este-n uitare, Tu crezi că ești, de unde vorbești, că n-ai o foncție și nici fondație, ești doar un zero uitat în stație, ai nouășpce volume, zac prin legume, cin-le cetește? Broasca și-un peșce, câinele vine să le miroasă, apoi se uită cine-i acasă, nu vei fi tu, că ai murit,în cimitir nu ești vestit, or să te mute poate-ntr-o curte,cu piatră cu tot, pentru batog,un simplu loc, așa se intră în nemurire, tu vei renaște în altă carte, că se va spune, e o minune, parcă citirăm versul acesta, că-l concepuse Boris din US, era băiat vesel, blond, își alese o blândă fecioară,pereche frumoasă, versuri alese,scria acest Boris precum hazarii, ciudate stihuri, delicatesuri, ce știu barbarii despre eresuri? Ei numai cântă-În lumea asta sunt femei/Păzite-n față de doi lei,/Dulăii latră melodios,Iubesc mult chipul luminos.O, vino iar la București/Să te iubesc cum mă iubești /….Cum poate frumuseţea să sporească,Când e perfectă? Iartă-mi întrebarea./Lumina cum pătrunde? O fereastră e tot ce-i trebuie: Dar numai până seara./Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,/În întuneric mor şi laşii, mor eroii,/ Numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine.Am o gaură în piept, invizibilă,prin ea circulă duhuri bune și rele, nu vă mirați, deși numai proștii nu știu să se mire,pe pielea fină a unei idei a apărut o coajă suspectă,sus-pectă, adică sus?Mâine vine un moș să-mi aducă certificatul de deces al subsemnatului, ciudat, eu umblu , respir, scriu, rup flori din curtea bisericii Sf. Anton,iar poemul de aici este scris cu un pix luat de la masa iertăciunii .Când află căpitanul că este pe ultima sută,se puse pe rele, luă de soție o vădană pieptoasă,o ajută să dispară, căpătă o casă cu totul în ea,adică și bijuterii austriece, înființă o bancă,după doi ani fugi cu banii în Vest, își schimbă numele, reveni în țară,ajunse parlamentar, vorbi de la tribună tot felul de tâmpenii, apoi scrise o carte despre viață și moarte, căpătă un premiu Medicis, apoi dispăru fără urmă. C”est la vie, c”est la mort,ce spui nene Iancule?

 E ora 12 și 47 minute, mă opresc, sunt dus la dușuri. Ne revedem.

 @.Continuăm. De doi dușmani mă feresc – de durere și de frig. Am fost la un simpozion științific unde s-a discutat despre rezistența organismului la minus 9800 de grade. Este o condiție a vieții veșnice. Lupii au și ei regimul lor. Eram cu un prieten , mai în vârstă ca mine se apropia de o sută de ani, dar avea un creier limpede ca apa izvorului. O motocicletă l-a călcat pe trecere, a pierdut memoria, dar a recăpătat alta. Îmi era drag. De ce spun – era? Nu a murit, dar a plecat. Fiecare trebuie să plecăm undeva. Nu vorbesc de iad//rai,Chestii puerile. Ne-am pierdut puloverele la un alt simpozion. El l-a luat pe cel rupt în coate. A fost primul care mi-a vorbit, ca om de știință , despre Dumnezeu. Deus est monas monadem gignens, adică naște monade. El este sfera infinită, fără centru și circumferință. Este în întregime în tot ce crează. Este Cuvântul, nimic nu este mai bun decât El. Nu este substanța. Nu are început, nu variază, nu are sfârșit. Este iubirea care se ascunde mereu. Este puterea fără măsură. Voința și înțelepciunea sa sunt împreună. Viața sa este adevărul. Nemișcat este veșnic în mișcare. Dumnezeu nu se împarte la nimic. Restul prelegerii l-am uitat, dar sunt sigur că mă voi reîntâlni cu prietenul meu, chiar de ar fi să-l calce un tanc, deși tancuri nu se mai fac. De ce nu desființează medicina și durerea, altfel ce rost are să trăiești? Soldatul Mirică Costică fu mutat de la Armată la Jandarmerie pe motiv că își pierduse un ochi în războiul martobelic, dar lipsa ochiului era compensată de o hărnicie nemaivăzută a bastonului din cauciuc vulcanizat care își făcea treaba fără ca posesorul său să aibă o contribuție. El putea să discute cu camarazii săi în timp ce atenționa destul de dur pe fiecare manifestant care trecea dincolo de gardul din spatele clădirii Guvernului. Unii încercau să urineze pe ascuns , ce vreți, chestie de natură umană. jandarmul Mirică învățase ceva de la fostul său șef, Fazan CC1 ( număr de cod)- datoria înainte, restul nu contează. Unicul ochi pe care îl păstra ca pe moaștele sfinte vedea tot și ceva pe deasupra. Deasupra putea fi o doamnă,nu contează. Acum el avea o problemă – cine este șeful său? Unii spuneau că era unul în cămașă albă cu roșu, altul spunea că nici vorbă, era unul mai sus, plecat în misiune încă din vremea răposatului . El dădea ordine cifrate pe Facebook, fiecare executant înțelegea ce putea. Mirică nu înțelegea nimic, doar datoria înainte de toate. Lovea militarul unde era nevoie, mai săra și la tunul de apă, spărgea borcane cu gaze parfumate, de-l întreba nevasta – unde fuseși Mirică? Bună ideea, în locul Jandarmeriei se înființă o brigadă de Parfumerie, coordonată de… cine credeți? Costică Mirică. Toți întreba de ce el, nimeni nu știa că el este finul lui….ehei, o să aflați altădată. Brigada răspundea de liniștea din casele și dinafara caselor cetățenilor noștri, ca și ai statelor vecine. Chestia asta nu era binecunoscută de toți camarazii de arme. Atâta doar că numărul de spray-uri Nina Ricci se mărise considerabil, importul fiind preluat de brigada lui Mirică. El nu mai lucra la Interne, lucra la Externe, i se pusese un ochi de sticlă, dar de culoare mov, trăgea spre culoarea steagului din vremea lui Ubu rege. Mirică avea acum un grad greu de exprimat, i se spunea indecibil sau ceva cu globină scăzută. În noul DEX al limbii române cuvântuș globină se regăsea în Addenda. Ce contează? Dacă spui din greșeală Râmbătă în loc de Sâmbătă, ce are? Chiar și Dumnezeu schimbase numele unor zile,în loc de Sâmbătă zicea Duminică, ce are? În loc de șapte zici opt, apoi sari la ziua de marți. Când a aflat vestea, Mirică și-a amintit de ochiul pierdut în războiul martobelic, de necaz și-a scos ochii, amândoi, și cel din țesut uman și cel din sticlă, a rămas ca Oedip, de care nici nu auzise. Și-a pierdut identitatea, evident și funcția, s-a dus în Cișmigiu, unde povestește tot ce i s-a întâmplat. Avea și un câine, Duliu Lavrea, fost mare, fără post, amândoi suferinzi de tranziția asta de la rău la mai rău. Regele doarme, lacheii și ei,se plimbă poporul pe poduri, pe chei, dară un murmur trece prin pieți, unde e creierul, băi, făcăleț?Că unde-i greierul știe tot omul,Are florica un cap cât atomul, unde-i salvarea, unde e SMURD-ul?Face Erasmus pe blândul și surdul, Gogu visează comploturi ca Nero,spionul se știe, e păducherul,astăzi nu-i vreme de somn în cearșafuri, punem copiii s-oprească tot jaful.Avansăm din experiment în experiment, o experiență este și moartea, nu se cunosc rezultatele, eu supraviețuiesc scriind,nu mă laud defel, nici nu mai am acel vechi entuziasm,scriu așa cum un om respiră prin tubul de oxigen, ba chiar mai bine,știați chestia asta? A dispărut acel teatru, în care dragostea era mereu învingătoare, acum doar jalnicele umbre se agită, își plâng de milă și ucid plângând. Unde sunt marii căutători de adevăruri, cei care știu să moară pentru el? S-au dus, în jur sunt doar ruine, pe care voi nu le vedeți, nu le veți ști. Finita la comedia, prieteni, să bem , să ne-necăm în pur alcool. La duș cineva mi-a cântat -Pe drumul de costișe ce duce-n București,/venea un om cu jale zicându-și, unde ești?/Și nimeni nu-i răspunse, vorbeau cu toți engleza,o voce mai subțire șopti, prefer franceza. M-am trezit la două din noapte, simțeam dureri în omoplați, fostele aripi, am visat că mă întâlneam cu foștii colegi de la Chimie Industrială, în special cu defuncții, eram tineri, ne căutam unii pe alții, râdeam unii de alții, un vis trist din care nimeni nu se mai întoarce.Mă uit prin geam, cantina din șaizeci, te văd pe-un scaun așteptând, eu vin cu tava, suntem iar colegi, iar pe-nserat doar un sărut, plec fluierând, apoi a fost absurda despărțire, azi nu mai știu de mă privești din ceruri, mă uit pe geam, cantina-n părăsire, miroase-a mucegai și nemurire,se spune c-ai plecat în Peru…Sub pernă am găsit o scrisoare, zice, sânge murmurând, Ana-n zid plângând,miezul luminos,râsu-plânsu-l cos,mierla, sus , pe geam,tril fără program,au mierlit-o mulți dincolo de munți,noi vrem timp și timp,trece fără ghimpi,lunecă în jos,gândul luminos. Soarele s-a dus într-un rai apus, îngeri murmurând, diavoli sub pământ. Numai florile și privighetorile,lângă Dumnezeu cântă cântul meu.

 O babuină în halat mov, mare istov, vedeți zice, aici va fi un govern de pitici, cut and run, ăsta e șpilul, scalpezi bărbăția și faci copilul, ce-i cu tristețea asta strigătoare la cer? Mai multe cântece și beri. Ieri s-a îmbolnăvit căpcăunul, azi a mierlit-o unul, spate în spate stau statuile și se salută în oglindă, una întreabă ce zi e astăzi, dar azi soarele n-a răsărit, nici fulger pe cer, nici oi sfâșiate de lupi, mai trec cocorii cu salbe în cioc, salbe mireselor nenăscute, ferice. Eheu, mergem înapoi în salon, facem una mică pe din două.De ce nu mai public o carte? Doamne, de ce nu mai comit crime? Păi, cine citește, azi, o carte, poate jum”ate, profiteroluri pentru șefu,două ghiudemuri fac două trenuri,Don Juan înjunghiat, apoi vin ortopezii literari,te ung cu vitamine moi, eu scriu pentru liniștea mea, ca într-un schit, deasupra e cerul moral, mă îndeamnă frumoșii îngeri ascunși în neant. Eu nu caut gările mici, nici metropole zguduite de salve și de urale, e drept că vin din Ural, un hazar ce cunoaște hazardul, hazarii spărgeau cu pumnul clopote vechi înverzite de timp, bărbați cum sunt și barbarii, azi au valize, cravată, au litere grele în seamă, flori cu miros de fecioară, alții mai ard încă timpul,ei nu plâng, nici nu râd slugarnic, o mie de neamuri se trag din hazari, cine știe? Ei nu ard cărțile sfinte,că oricare carte e sfântă, sub vechiul lor nume circulă sub pământ, construiesc, mai mult decât astăzi pigmeii, miracol potrivnic, insule sunt călătoare, cum am putea măsura spațiul imens doar cu zborul de păsări? Cred că în ziua când nu voi mai putea scrie, or să-mi cadă toți dinții, părul și unghiile, voi deveni un animal ciudat, de stepă, nu m-ar iubi nimeni. Totul se repetă sau nu se repetă,primim rapeluri în răpăieli, cad ciuruite statuile-antice,nu avem parte de răfuieli,noi suntem astfel statui statutare,prime poeme, primii copii,nu se repetă copiii, se nalță.Eu, adunat, nu auzii.Încă un pas, ne renegăm.Premii se scurg, Național, Buchner,un Gallimard, un Birmingham,ochii, oglinzile, astăzi se cern.Or să ne fure în codrii de somn,dormi, frumoaso din Babilon.Fără contraste, norii – părinți, ne tot alunecă înspre Vostok, suntem copiii ce nu-i alinți, ne biruiește ritmul de rock. Dragostea veche rămâne pe veci, n-o vom goni, prietene Will, femeie oglindă, știi să petreci,fă-l pe moșneag să fie viril.Nu e o lacrimă de peste zi, e un șuvoi de sânge ascuns,cine inventă cuvântul iubi? Iar nepătrunsul devine pătruns. Cine învinse, cine-a murit?  Cel ce pe sine se uită-n subsol, viața e sus, un pre-răsărit, viața-femeia e soarele gol.  Ea se rostește, ea spune da, ea te respinge de nu-i ești pe plac, tu te prefaci că ești Montserrat, mersul se face înfrânt ca un rac. Totu-i ceva, altcineva, dar undeva plâng don-juani, cântă, fătucă, un blues de alean,dărui cuiva un puf cald-bălan. Altfel natura e moartă- tablou, altfel ne ducem cu toți în cavou. Marasmul nu-i orgasm. Bătrâna-ncet mergea, o bulcă ea lua,și nimănui nu-i da,pentru IAvram păstra, el astăzi se afla doar învoit, aha, Abram se refăcea, la luptă el pleca,sub tufe se-ascundea, ura, striga, ura. Cântec antisemit din Odessa – 1942, se cântă pe melodia unui alt cântecel idiș. preluat de unii anti-mexicani din Odessa. Vom citi din Marina Țvetaeva, tensiunea n-o mai măsor,  n-a zis Esenin că moartea   nu este nouă pe-aici?  N-a zis și Pasternak că viața e sora lui? Am să mă culc, dimineața voi fi niciunde, hai-hui. Plânsul celor de la Babi Iar, aș fi legat leagănul de un stâlp,te-aș fi legănat, îngerul meu, Iankel,dar casa mea a luat foc , unde pot te pot legăna? L-aș fi legat de un stejar,leagănul fiicei mele , Elka,dar au ars toate în casa mea, nimic nu a rămas , nimic,am rămas singură pe lume, singură, unde sunteți, copiii mei? Ne adunăm , mamele fără copii,cântăm un cântec de leagăn pentru Babi Iar. Babi Iar – o groapă gigantică la marginea Kievului unde au fost mitraliați, în septembrie 1941, 60.000 de evrei.

Marina Ţvetaeva – cea mai mare poetă din Rusia a secolului XX, cu un destin tragic. Nemaipomenit de talentată, ea a început să scrie poezii de la vârsta de 6 ani şi nu numai în limba rusă, ci şi în franceză şi în germană! Prima ediţie a volumului ei de poezii a apărut la vârsta de 18 ani şi îndată a atras atenţia multor poeţi cunoscuţi.  Ea a dăruit lumii cea mai frumoasă poezie. Sinceră, directă şi profundă…Viaţa nu a cruţat-o pe Marina Ţvetaeva… Pe soţul ei l-au împuşcat, bănuindu-l de spionaj, copilul ei de 3 ani a murit de foame în orfelinat, iar pe a doua fiică au represat-o la 15 ani. Rămânând singură cu fiul ea a încercat să-şi găsească de lucru, dar însuşi Litfond a refuzat-o, considerând că Marina Ţvetaeva poate fi un spion german.  Poezia Marinei Ţvetaeva surprinde freamătul, agitaţia unui început de secol în care spiritul avangardist, înnoitor, se manifestă pe un fundal sângeros, cel al Primului Război Mondial, spirit mai apoi sufocat necruţător, în Rusia, prin deportarea şi asasinarea intelectualilor incomozi, dacă se poate spune aşa, căci, după 1917, toţi intelectuali ruşii deveniseră un potenţial pericol, aşadar incomozi. În acest context, viaţa Marinei Ţvetaeva poate constitui în sine un roman dramatic, al neşansei.Ţvetaeva a debutat la 18 ani, în 1910, cu volumul Album de seară, apărut în numai 500 de exemplare, dar care impune o voce lirică deja formată. Poeta era încă de atunci conştientă de valoarea ei, iar traseul său poetic nu trădează momente de ezitare, ci este unul cursiv, constant, în ciuda contextului biografic nefavorabil. Îşi abandonează fiicele într-o casă de copii, unde una dintre ele, Irina, va muri „de istovire şi alean”, îşi înşală în soţul, pe Serghei Efron, leagă relaţii cu marii scriitori ruşi, ca Aleksandr Blok, Boris Pasternak, Osip Mandelştam, Anna Ahamatova, scrie fără oprire – cu alte cuvinte, Ţvetaeva încearcă să-şi depăşească vremea, să trăiască liberă de orice constrângere, motiv pentru care cunoaşte nu de puţine ori momente de sărăcie lucie.Se mută dintr-un oraş într-altul, dintr-o ţară într-alta, duce o viaţă precară, austeră. În URSS, în 1939, sora sa, Anastasia, este arestată, iar mai apoi, autorităţile comuniste o arestează şi pe Ariadna, fiica cea mare a Marinei Ţvetaeva, care va sta timp de 17 ani în închisori şi lagăre. În 1940, Editura de Stat, care, în primă fază, acceptase să îi publice un volum de poeme, se va răzgândi în urma unei cronici negative a lui K. Zelinski. În 1941, după ce o întâlneşte la Moscova pe Anna Ahmatova, Ţvetaeva, împreună cu fiul ei Mur, va fi nevoită să părăsească Moscova, sau, după cum se exprimă Leo Butnaru, „pleacă în evacuare”. Cele câteva cuvinte, dintr-un bilet, datat 26 august, sunt grăitoare pentru starea de epuizare în care ajunsese Ţvetaeva: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. În 1941, pe 31 august, poeta se sinucide – deşi, susţine criticul şi istoricul literar Leo Butnaru, conform unor noi documente din arhiva NKVD-ului, s-ar părea că Ţvetaeva nu s-a sinucis, ci a fost ucisă –, iar locul înmormântării a rămas până în prezent necunoscut. Tot în 1941, soţul Marinei Ţvetaeva, Serghei Efron, este executat.Cortina sfâşiată, volum apărut la Tracus Arte, în traducerea lui Leo Butnaru, conţine poeme ale Marinei Ţvetaeva începând cu 1915 până în anul morţii acesteia, 1941. Contribuţia poetică a lui Ţvetaeva în contextul unei avangarde literare agresive este, astfel, mult mai uşor de observat, deşi, în aparenţă, poezia acesteia ocoleşte experimentele avangardiste, urmând un traseu liric ceva mai aşezat, cu tonalităţi clasice. Leo Butnaru, care a şi prefaţat volumul, observă însă, pe bună dreptate, că „Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea emanând din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, «de la sine», a creaţiei ei – a uneia dintre cele mai mari poete a lumii”.Cu alte cuvinte, ea nu „caligrafiază”, ci „esenţializează”. Asonanţa, nu rima, deţine un loc important în poezia lui Ţvetaeva, metrica fiind una neregulată, sincopată. Poeta nu mizează pe imagini, ci pe sunete, lumea fiind receptată auditiv, nu vizual, ceea ce îngreunează sarcina unui posibil traducător, iar, în consecinţă, Leo Butnaru, traducătorul în limba română a poeziei lui Ţvetaeva, a fost pus şi el, din acest punct de vedere, în dificultate. De asemenea, inserţia cu caracter biografic este un alt element caracteristic creaţiei Marinei Ţvetaeva. Iată ce scria în prefaţa la volumul Din două cărţi (1912): „Versurile mele – un jurnal, poezia mea – poezia numelor proprii… Reţineţi fiece clipă, fiece gest, fiece respiraţie… Nu există nimic neimportant. Spuneţi despre odaia voastră: e înaltă sau are tavanul jos, şi câte ferestre are; şi ce fel de perdele au acestea, şi dacă există şi un covor, şi ce fel de flori sunt pe el… Toate acestea vor fi chiar trupul lăsat în lumea mare de sărmanul, sărmanul vostru suflet”. Se poate spune că poezia Marinei Ţvetaeva este una a răzvrătirii, dar a unei răzvrătiri care caută însingurarea şi care deţine siguranţa unei lumi mai liniştite, lumea de dincolo, ceea ce îi dă şi o notă metafizică: „Cărnii – carne, sufletului – suflet,/ Cărnii – pâine, sufletului – veşti,/ Cărnii – vierme, sufletului – respir./ Şapte cunune, şapte bolţi cereşti.// Deci, carne, plângi! – Mâine pulbere eşti!/ Suflete, nu plânge! – slăvit să fii!/ Astăzi – sclav, mâine – rege!/ Cu toate cele şapte stelare tării” (24.IV.1918) .Poezia este, în această lume, pentru poet, refugiul ultim: „Ascunzişul meu de sălbaticele hoarde,/ Scutul şi carapacea mea, ultimul meu fort/ Ocrotitor de ura celor buni şi ura celor răi –/ Tu – poem ce mi te-ai împlântat în coaste, tot”. Cortina sfâşiată se încheie cu un poem din 1941, poem prevestitor, căci poeta se va sinucide în vara aceluiaşi an: „E timpul să scoatem chihlimbarul,/ E timpul să schimbăm dicţionarul,/ E timpul să stingem felinarul/ De la uşă…”.Alături de alţi poeţi ruşi, ca Maiakovski, Mandelştam, Blok, Ahmatova, ca să numesc numai câţiva, Marina Ţvetaeva a reformat nu numai poezia rusă, ci şi poezia universală, ecouri ale poeticii sale fiind sesizabile chiar şi în lirica actuală.E mai mult decât o viață,poți lipsi, se sparge ghiața,tu îmi ești nespus de dragă.Când iubești n-ai timp de vorbe,vorbele se află-n cărți, sunt puțini cu suflet, trupul se împarte-n șapte părți. Când iubești, Divinitatea stă alături, protector, nu există niciodată, nu iubești, mai bine mori.1. ” Eu te voi iubi toată vara”- asta sună mai încrezător decât „toată viaţa” şi , principalul, e mai de lungă durată! Dacă acum aţi fi intrat şi aţi fi spus: ” Eu plec pe mult timp, pentru totdeauna” sau ” Mie mi se pare că nu vă mai iubesc” – eu nu aş fi simţit nimic nou: ori de câte ori plecaţi , în fiecare oră care lipsiţi – sunteţi plecat pentru totdeauna şi nu mă iubiţi.. Te îndrăgosteşti numai în ceva străin, ce ţi-e apropiat- iubeşti. Să te întâlneşti e nevoie doar pentru dragoste, pentru restul – sunt cărţi. Arta – e o chestiune generală, creaţia – e a celor retraşi.. În lume este un număr limitat de suflete şi un număr nelimitat de corpuri. Să iubeşi înseamnă să vezi omul aşa precum l-a gândit Dumnezeu şi nu s-a înfăptuit de părinţi. Dacă iubesc un om, vreau să-i fie bine de la mine – chiar şi ee la nasturele cusut. De la nasturele cusut – până la întregul meu suflet. Succesul înseamnă să reuşeşti.. Ce poţi să ştii tu despre mine dacă nu ai dormit cu mine şi nu ai băut cu mine? Nu e pe Pământ o a doua persoană ca dvs. Eu nu vreau să am punct de vedere. Eu vreau să am vedere. Ascultă şi ţine minte: cel care râde de necaz străin este prost sau răufăcător. De cele mai deseori, şi una şi alta. Singurul lucru pe care oamenii nu îl iartă e faptul că ai reuşit până la urmă şi fără ei. Sculptorul depinde de lut. Pictorul depinde de culori. Muzicianul depinde de strune. Pictorului sau muzicianului poate să i se oprească mâna. Dar la poet – doar inima. ” Să ne răbdăm – să ne iubim”. Îmi place această frază, doar că citită invers. Lucrurile preferate: muzica, natura, versurile, singurătatea. Îmi plăceau locurile simple şi pustii , care nu plăceau nimănui. Îmi place fizica cu legile ei de atracţie şi respingere. Seamănă cu dragostea şi ura. Într-un eu – e femeia adevărată: pe fiecare judec după sine şi fiecăruia îi atribui discursurile mele, sentimentele mele. De aceea, toţi în primul minut sunt buni, generoşi, fără somn şi nebuni. Cât de bine văd omul când nu sunt cu el! Nimeni nu poate şi nimeni nu vrea să înţeleagă că eu sunt singură. Cunoscuţi şi prieteni am – toată Moscova, dar nici unul care pentru mine sau fără mine ar muri! Bărbaţii nu sunt obişnuiţi cu durerea, ca animalele. Când îi doare ei fac aşa ochi că : fă orice numai să înceteze. Să visezi împreună, să dormi împreună, dar să plângi singură. O, Doamne, şi se spune că nu există suflet! Dar ce mă doare acum? Nu mă doare dintele, capul, mâna sau pieptul. Nu – pieptul mă doare, acolo unde respiri. Respir adânc – nu mai doare. Dar tot timpul smiorcăie în continuu!. Vreau aşa un lucru simplu şi modest: ca atunci când intru omul să se bucure.ai sus sunt însemnările Marinei Țvetaeva. Cotinuă nebunul calm.Pentru a suferi îți mai trebuie un dram de putere, fără putere suferința dispare, devii amorf. La călăi se petrece o atrofiere morală, aproape de starea minerală. Privești chipul uni criminal – este ca un cristal fără respirație.  Un cântec trece pe lângă alt cântec,nNimeni nu-l aude, o cetate trece pe lângă umbra ei, distanțele bătute cu ouă, frunze pe frunte,ziua seamănă cu un arbuz,forme strâmbe de străzi, vieți evocate de clanță, o barză căzu în cuvânt,seara e o legumă, ochiul calului este violet,glasul devine strident ca o vioară,litera ezită, șovăim, șovăim, apoi mergem spre alte țărmuri. Am învățat arta absurdului de la indivizii insipizi și din seriale. Calul nu avea nevastă, de ce, întrebă copilul.Șeful era fost milițian și avea acasă un tramvai.  Republică a saltimbancilor ar fi ceva nou. Fiecare ar face un salt la bancă. O cămilă fără cocoașă este ca un diplomat fără diplomă.  Într-o tabără militară s-a desființat milimetrul. De la balamuc la bal nu este decât un pas și invers. Geometrii, a lor e împărăția cerului.

28 noiembrie 2018

Ce este mai rău – a fi nebun sau … plecat? Timpul mă topește. Mă uit ce facem Salam, eu sunt un Matusalem, privesc un film despre execuția familiei țariste, culmea, cel mai slab țar a plătit pentru toate cruzimile predecesorilor.  A fost și el implicat în masacre, 1904,1905, 1916, dar a fosr o momăe. Un oarecare Igor a lichidat întreaga familie lîngă un lac, pe Valea Purcelușului, istoria râde și de marile monarhii. Ce forță au avut acești bandiți cu figuri de profeți, Lenin, Stalin, să ridice o nouă republică mai tiranică decât țarismul.

Dumnezeu ne trmite durerea să nu ne plictisim de moarte. Ați crezut că boala mea doar pe voi vă aștepta,să-i dați fructe și legume aduse din altă lume.Unde e acel noroc? A stat și Pământu-n loc, nu vă mai știu numele, dar țin minte glumele, de la frații mei gheroi ce-au murit după război, mari bărbați în orice ani,taxă pe prostie, bani, pângăriți, juliți, goliți de alcool, dar tot piliți,moștenind, remoștenind,ce n-a fost ghivent, Gewind ori Gewand, tablou vivant cu fugarul din Brabant. Lavandă, floare verde, albă, roz, piper și scorțișoară, chimoroz, că Zenaida nu e Nadia, ci e spin,ghiaurul este chior, are pelin.Când plânge porumbița, ah , gurița,Nu guița, băi, purice, crăița,se duce la Manole să-l iubească, chiar între ziduri, cum s-o sprijinească?Jelim noi starea noastră de servanți, o salvă doar și alții,  conservanți, jelim pădurea, râul, ramul, guvernanții, sunt tăți înalți și ne urăsc savanții, că mere țara ca un car cu patru boi, oh, iartă-mă telică de ciocoi. Dintre  toți vârcolacii doar pe mine mă placi,am început să-m refac trupul cu argilă, totul pare a fi finit, dar nu este , dragi vârcolaci, aveți aripi de argint, doar până mâine.Obidită pasărea  trece peste Styx,Doamne, vine o sferă  la fix, stînjenei  și  mardeiași,ori din sate , din oraș,vin la marele congres  convocat de Bell și Beth.N-avem locuri, fete dragi, preferăm proști cu nădragi.Ați văzut câmp cu gherghine?  Sunt visele noastre feline. Au trecut cinci minute, telefonul a sunat, n-am răspuns, muream pe blat.Am pornit într-o lungă și minunată călătorie.Lumina dimineții nu simte  rezistența sticlei din geamuri.Astfel treceam eu prin oameni. Muntenii din  Carpați  sunt tăcuți,  ca și tibetanii.Cei din câmpie mai spun ceva, vorbăreții trăiesc pe lângă ape curgătoare.Asta o știu și știucile.  Castalia este un tărâm fericit.Acolo te poți juca oricât vrei,  cu mărgele, cu cranii, brr,am devenit  macabru.  Cinabru. Da, toți suntem copii, îmi spune nepotul.Jocul casei chinezești a fost adus de elvețieni.Aș putea citi la nesfârtșit o carte, aceeași, dar ceasul nu se oprește.Schimbăm ceasul, arcurile, stenturile și hopa la Olimpiada bătrânilor.Atunci de ce nu aș putea trece și eu prin oameni  ca lumina prin sticlă? E un pici care mi se pișă pe pantaloni,Îl mângâi, e începător, viitor premier , probabil,iar doamna Bloom a fost întrebată, vrei, a spus, da,sânii ei miroseau a grădina Raiului,ce e rău în asta?Nicio durere nu vine de la Dumnezeu,El  este bun,  între stejarii de la Mamre  ne preumblam,suntem doar bulgări de carne și spirit – ioc.Batșeva, tu , iubita mea, ne-am despărțit cumva?Nu-s ziduri să oprească  o iubire. M-am  hotărât să mor frumos, să trăiesc frumos, să bolesc frumos,Dumnezeu se numește Fevarin, o pornesc pe aleile parcului,   pustii, Încotro? La capătul lumii. Voi muri într-o vale, acolo se moare de obicei,în Valea Soarelui, la Sodoma plouă, la Gomora ninge,numai dragostea noastră, Batșeva luminează.În miezul vieții , cum se vede, cuprins sunt de gânduri negre, fugar pierdut într-o pădure de aramă,cum bate inima precum un clopot, visez o plajă  mirifică, eram cu tine, dar fără trup, așa cum focul este, pe pragul unui templu, fecioare trec, iar focul le-ocolește,sosesc și nou născuții, ceasul a ostenit,voi scrie iar pe tablele de vid,și Eliahu va veni să le citească. Mai este o juma de oră pân-la răsărit, e vreme de iubit ori de murit?Stă unul lângă mine, vinde ceasuri, mi-e teamă, ceasul ne ucide glasul,mi-e teamă, prea e liniște-n oraș, unii mai dorm, alții bolesc golași, v-aș lua cu mine într-un basm oriental, primește-mă, cadână, vreau la bal, trece o jumătate de prieten, juma de iepure trece, un fel de Polonius, nu-l vom ucide, sunt zece ca el, asta e viața, canasta, ce vrei să spui,  că nu e nașpa? Scaunul l-au adus de la spânzurători, culcat și bătut în piroane , nu-s plimbători fată sălbatică, bine-ai venit, te așteptam, suntem fragili, dar ne iubim de-acu un an.Noi nu ne gândim la moarte, ea se gândește la noi,ea este biblicul șarpe, ea ne tot cheamă-apoi. Trăia o prințesă, se spune, Ateh o chema, vraja ei era cunoscută în lume, Poetă între femei, frumoasă între poete, ea mi-arăta alte lumi,De veșnicie mi-e sete, cum s-o revăd, spune, cum?

Intrăm în lumea cuvintelor rare -  ued, anse,buaz, crov,grui,japs, maar,neve,pack, balină, bajir,ehei, găsim zeci de mii, dar în dicționare. Zici că nu e limba română. Dar de vulcanul Chimborazzo ai auzit? Ce-ți spune cuvântul cordier? Ajunge.

A IEȘIT DIN SALĂ  un pitic și mi-a spus că problema nu este clară,

m-am așezat  să aștept, a ieșit după trei săptămâni altul, a spus, problema nu se poate rezolva la ei, bine, dar eu ce fac cu șarpele? Hrănește-l, a răspuns piticul nr. 2. Eram distrus. Tot ce credeam eu despre sistem era fals.Nimeni nu era preocupat de problema mea, în afară de mine. Afară ploua, nu aveam umbrelă. Un taxi s-a apropiat, l-am refuzat , nu aveam banii la mine. Sena  curgea leneșă pe sub podul Mirabeau.Mă întrebam cum o fi murit marele orator?I-au tăiat capul? Nu țin minte. Să mă arunc de pe pod nu era o variantă plăcută.Am pornit-o într-o direcție necunoscută.Lângă mine s-a oprit o trăsură  caraghioasă,model secolul XVII. Din ea a coborât un înger. M-a invitat să urc, trăsura a urcat în nori, îngerul era, evident o femeie, ba chiar foarte frumoasă,cu o aluniță pe gât. Am sărutat-o. Prințesa a râs.Te voi face bine, dar aici nu te mai întorci.Vom pleca în alte lumi. M-am gândit, nu știam ce hotărâre să iau.  M-am trezit. Nu știam ce hotărâre să iau. Eram treaz, șarpele exista în mine. Am înțeles,viața este un lanț de absurdități.

Un literat din Australia

Cine a auzit de Lucian Boz?  Unii, da. Critic, eseist, prozator de talent, născut la 9 noiembrie 1908, la Hârlău, Jud. Botoșani, decedat în 2003, la 14 martie, în orașul Sydney din depărtata Australie. Tatăl, comerciant, Mendel Boz, mama Clara Sapina, a stufdiat la București, liceul Lazăr, a absolvit Facultatea de Drept în 1934, dar colabora din 1930 la Facla, fiind angajat de Ion Vinea. A colaborat la Contimporanul, Premiera, a publicat un medalion Whitman, numeroase colaborări la reviste literare, de cultură. Interdicția impusă de guvernarea antisemită Goga-Cuza îl obligă să  plece la Paris, studiază economia pentru o diplomă de doctorat, continuă colaborarea în țară cu Braniște. Ocupația germană în Franța  îl determină să participe la Rezistență, este anchetat de Gestapo, apoi internat la Drancy,  prima etapă spre Auschwitz. Diplomații străini intervin, este eliberat  și revine în România.

Și azi pe Bd. Cuza mai sunt case a căror   pervaz este atât de apropiat de trotuar că poți intra oricând în casă. Într-o astfel de casă am copilărit prin anii  45-47. Tatăl meu nu era în grațiile noilor lideri proletari, a primit și el o casă din mila unui mahăr. Noaptea auzeam tot ce se întâmplă pe stradă, chiote, sărutări, sticle sparte. Într-o noapte, un vagabond mai bătrân m-a luat cu el și dus am fost. Am văzut zeci de țări, ca Sindbad Marinarul, am cunoscut geografia pe viu, canibali, pirați, militari, negustori, ce n-am văzut, abia după 20 de ani am revenit în patrie, părinții mei muriseră de dorul meu. M-am angajat paznic la Liceul Sf. Sava. Veneau elevii și învățau geografie și limbi străine de la mine. Cunoșteam circa opt limbi, numai rusa nu o știam. Securitatea m-a luat la ochi, m-a trimis la Canal. Aici am fost o școală adevărată. După patru ani eram prozator. Am scos cinci cărți numai despre viața de la Canal. Am primit Nobelul fluierând. Ceaușescu mi-a propus să intru în grupa de consilieri personală. Dar, după un scandal cu cucoana am fost retrogradat comandat de pichet de grăniceri la Orșova, De aici , Occidentul era la doi pași. Am trecut cu bine, eram familiarizat. Cariera mea s-a oprit  din cauza unui glonț rătăcit. Acum, o piatră amintește de sergentul Ghioagă Vasile, erau căzut în luptă. Nici nu mă cheamă Ghioagă, nici nu am murit, mi s-a înscenat moartea, dar am fugit pentru a treia oară în Franța. Am venit la București cu ocazia mitingului de la 10 august. O cacialama. Bănuiesc cine a organizat circul. Dar cine știe multe moare repede. Am plecat în Costa Rica, nu mai auziți de mine. Banală poveste în vremuri de restriște.

Azi am întâlnit trei îngeri,primul mi-a palpat pielea,a zis că nu este bună. Al doilea nu a venit imediat, uitase concluziile. Apoi le-a codificat. Al treilea era o femeie, mi-a vorbit, calm, frumos, ca înainte de despărțire,mi-a propus  ceva complicat, dar ce poate fi trist la despărțire?E la fel cum ai ieși dintr-o sală de biliard,după ce ai  cheltuit toți bănuții.Pe vagonetarul Andrei îl fulgeră un gând,E moartea , Silvester, fugi, fugi, ești la rând,dar un geamăt cumplit crunt în piept l-a mușcat, geme-un om, un tovarăș, vrei să lași un fârtat?Și talaș până-n cer saltă-ntr-însul curajul , salvează, salvează întreg abatajul ( A.Toma). Apoi, neistovite comentarii, călătorii pe planuri varii,un fel  de conu Leonida în timpul verii, când torida Mediterană se revarsă, de spui că ai să mori acasă.Pardon, jupâne Dumitrache, lăsați-l șef pe conu Lache.

 

 

  

Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire, de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.

Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?

Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.

  

Cişmigiu

Trecând prin Cișmigiu, o pasăre măiastră și-a depus găinațul pe cămașa mea. Astfel mă simt după tratament. Pe mine mă atinge orice vorbă. Nu știu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, știu că înghit muște, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era șapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat așa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoști, doar ești întreg la minte, te ferești?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet și mai și, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cișmigiu găsești doar prunci.Mă aflu între Da și Niet, între ER și NE, două bune prietene, la fiecare apreciind și detestând câte ceva. Er spune Ne este rea, dar deșteaptă, Ne spune că Re nu merită atenție, iar situația este la mijloc.Ne nu este rea, nu este nici foarte deșteaptă, este pregătită, ceea ce este altceva, Re este oarecum rea,o fi deșteaptă, dar eu am o teorie, răutatea este dușmana inteligenței, adună diverse bacterii, le crește apoi scoate mucegaiul și ți-l dă pe față, Ne este mai onestă, de aceea o și respect mai mult, ce m-a deranjat era că făcea pe atotștiutoarea, iar atotștiutor sunt eu, pentru că sunt paranoic.Gorod DA, gorod NIET. Nici una nu are motive să mă iubească, m-am purtat destul de urât cu fiecare, mi-am permis multe în tinerețe, acum bătrânul lup își linge rănile, așteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise și cu versuri. Viața mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, nu mă interesează cine mă citește, nu am prieteni, nu am nevoie de prieteni, cred în mine și în familia mea, este tot ce-și poate dori un om, prietenii sunt ca pescărușii, vin și pleacă.

  

Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint

Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.

Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit...Să trăieşti ăn acelaşi oraş cu fiinţa iubită, care , desigur, nici nu te bagă în seamă, să nu ai curajul să-i scrii, să-i vorbeşti, telefonul e mort pentru tine, ce vei rosti în acel receptor perforat? Doamne, cum se prăbuşeşte cota cuvintelor la bursa valorilor Tale divine. Şi când te gândeşti cî mâine iubita va porni cu avionul spre alte meleaguri. Oraşul va rîmâne urât, cenuşiu, lătrător, ca un câine de lângă statuia lui Mihai Viteazu. 

Unul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte „Povestea porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca a doua zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă pielea de porc în sobă. Prinţul dispare, spre disperarea tinerei fete, care porneşte în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul, la fel ca şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume, sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din „O mie şi una de nopţi”. Povestea mea cu Rodiolina seamănă cu „Povestea porcului”. Desigur era mai frumos să spun „Povestea şarpelui”, dar la germani este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede exemplificate. Rodiolina s-a oprit la momentul când aruncă pielea porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii Rodiolinei este descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva se aseamănă. Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest zid? Desigur, nu. De unde ai puterea ta, iubire, să ne apleci pe toţi în jug? Pe mic şi mare, cu împătomire, de nu ne-ajută nici un vicleşug. Walther von der Vogelweide. Nume frumos. Valter din pajiştea cu păsări. Cum bătrâneţea nu mă paşte şi veşnic tânăr o să fiu, mai sus, mai jos, mai mort, mai viu, mai dat în bobi, mai dat în paşte. Întreagă stea de-a cunoaşte o desfăşor pe hartă şi o scriu, nu poate vremea să-mi împroaşte cu-al său noroi argintul viu. Marin Sorescu, cel mai bun poet, după război. Aventura cu Oodzila a fost ultima zvâcnire a tinereţii, m-am îngropat într-o bătrâneţe liniştită, pe care numai boala o poate tulbura. E atâta linişte că auzim cântecul de ieri. Wislawa Szymborska. A fi liber înseamnă a respira ca un lac de munte, a asculta căderea frunzei, a zări fiecare fir de iarbă, a simţi mişcarea pădurii spre alte zări, a te bucura de libertatea celorlalţi.

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota ... era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în veder că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.

Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a păus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.În acea zi, mai bine zis, cu o noapte înainte , trupul îmbălsămat al lui Stalin fusese scos din Mauzoleu, despărţit de marele său îndrumător, Lenin şi îngropat în spatele clădirii din marmură roşie. Evtuşenko, poetul semidizident avea să scrie că Stalin nu a ieşit definitiv din Mauzoleu, el poate oricând să se întoarcă, era o alarmă pe care în van poetul o lansa în spaţiu, Brejnev, Ceauşescu, Honecker, Hussak, Ulbricht, Enver Hodja, Mao, Castro au continuat cu sârg să aplice lecţiile mustăciosului, fostului seminarist de la Tbilisi. În Piaţa Roşie , o mulţime de foşti participanţi la Marele Război de Apărare a Patriei comentau cu indignare hotărârea CC al PCUS, luată la propunerea lui Hruşciov, aflat atunci la apogeul carierei sale. L-am văzut o dată la un miting cu Walter Ulbricht, eram aproape, neamţul era scund, nu prea rian, iar Hruşciov plesnea de sănătate. Revenit la căminul studenţesc, le-am spus colegilor, uite, eram aproape, puteam să trag în el. Era chiar după asasinarea lui Kennedy, mă obseda ideea că un preşedinte poate fi asasinat, unde, în SUA. Colegii, un rus şi un evreu s-au îngălbenit şi au ieşit afară. Am înţeles, am bănuit, că în simpla noastră cameră de cămin era un aparat de ascultare. De atunci nimeni nu a mai vorbit cu mine, de parcă aveam de gând , în mod serios, să atentez la viaţa seretarului general al PCUS. In 1964, veselul Nichita a fost îndepărtat extrem de rapid şi pe nepregătite. Studenţii străini au fost chemaţi la rectorat, a venit un secretar de la raion şi ne-a expus situaţia. Toţi tăceam, numai studenţii din RDG, instruiţi , desigur, de ai lor, au vociferat, ca şi cum Hruşciov ar fi aparţinut de drept istoriei RDG. De fapt , aveau dreptate, cum într-o ţară – un gigant, îl iei pe primul om din stat şi-l dai afară, pe scări, cum s-ar spune..In rest a fost linişte. Am terminat studiile, nu înainte de a participa la mitingul de doliu de la ambasada RSR din Moscova, cu ocazia morţii lui Dej. Interimarul care a ţinut cuvântarea ( ambasadorul era la Bucureşti) a plâns, se pare sincer. Eu mă gândeam cum să fac să mă însor cu o rusoaică, era colega mea şi mă îndrăgostisem. Un individ care studia la Academia de Ştiinţe Politice din Moscova, fostă Jdanov, un activist de la UTM, ceva secretar în CC mi-a spus să nu dea dracul să mă însor cu o rusoaică pentru că e de rău. Ruşii ne sunt duşmani. Am rămas perplex. Colega mea era şi gravidă, e drept, de două luni, dar eu voiam să am un copil. Ajuns în ţară, m-am lămurit, toţi activiştii vorbeau acelaşi lucru, prietenia cu marea Uniune Sovietică s-a terminat, suntem prieteni cu China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, dar nu cu marea vecină. Am început să scriu cereri de aprobare a căsătoriei cu o „străină”, , întâi lui Chivu Stoica, apoi lui Ceauşescu. Funcţionara de la registratură, desigur, cu grad în Secu, mi-a spus că scriu degeaba, la care am replicat – Mă voi duce la Neptun, la tovarăşul şi o să-i înmânez cererea. Doamne, fereşte, a spus ea, ca o soră, ca o mamă îţi spun să nu faci aşa ceva. Mă uitam la TV, mă uitam la mitinguri, unele la Arenele Romane, Ceauşescu vorbea ca un apucat, nu-l văzusem pe Dej de aproape, lui Ceauşescu îi plăceau adunările , aşa zisele băi de mulţime, cucoana nu merge încă alături de el, omul mi se părea un idiot. Nici în aceşti ani, ascultând ce spuneau Ştefan Andrei sau Mizil, la TV, nu pot să cred că NC era inteligent. Şefii mei de la intreprindere, deşi nici ei nu erau mult mai breji, tot vorbeau o limbă mai vie, Ceauşescu vorbea ca o maşină stricată. Poate că eram şi subiectiv, fiind supărat că nu mi se aproba cererea de căsătorie. Brusc, după un an şi ceva de aşteptare, toţi care au cerut, au primit aprobare oficială, cu semnătură, fiecare cu un Decret, de parcă noi eram persoane oficiale. Se pare că ambasadorul URSS a informat Moscova de numărul destul de mare, peste cincizeci , de cereri pentru căsătorii cu cetăţene sovietice şi nea Nicu a cedat. Dar de atunci am intrat eu în vizorul Securităţii, ca potenţial agent sovietic, fapt pe care aveam să-l aflu peste 43 de ani, în 2009.

Serviciul de inginer într-o intreprindere industrială era unul dintre cele mai ingrate. Cred că un agricultor are multe de făcut, un inginer nu avea nimic de făcut, cel puţin în primul an, de stagiatură. Facultatea este una, fabrica este alta. Muncitorii se uitau la noi, stagiarii ca la nişte paraziţi, ceea ce şi eram . Vorbeam între noi, fumam, citeam cărţi. Şeful de producţie m-a luat la ochi şi m-a acuzat că dorm noaptea, ceea ce iar era adevărat. Dar domeam cu capul sprijinit de perete şi cu faţa la uşa dispeceratului, când intra un muncitor, maistru, deschideam ochii şi răspundeam la orice chestiune. Acuzaţia şefului m-a supărat în aşa hal, că am dar cu pumnul în sticla ce acoperea masa dispeceruluui. Sticla s-a transformat într-o lucrare de artă, ceva, un păianjen cu picioare lungi pe toată suprafaţa sticlei. Şeful a tăcut, iar a doua zi am fost mutat la cercetare. Toată cercetarea era condusă de marea savantă, mamă iubitoare, numită ADI (academician, doctor, inginer) . NU aveam s-o văd decât într-un jeep, la Zalău. Dar ăi cunoşteam colaboratoarele , care îi erau şi prietene ( de nevoie). Femei pricepute în meserie, îi scriau toate articolele, mai erau şi nkişte flăcăi, unii foarte capabili, unul dintre ei a înnebunit brusc, după o vizită la Moscova. Probabil, ciripise ceva. La cercetare se făceau deplasări destul de frecvente în străinătate, în Occident, în Asia. Numai subsemnatul nu mergea nicăieri, deşi scriam articole pe care le semna directorul şi cu mine. Evident, directorul, un om „de casă” al „cucoanei”, aşa îi spuneam noi „tovarăşei”, habar nu avea ce scriu eu, dar mă pupa la oricer ocazie şi mai dădea ceva prime. L-am întrebat pe secretarul de partid, căruia îi făcusem o parte din lucrarea de diplomă de inginer, de ce nu merg şi eu „pe afară”. Mi-a spus, surprinzător de sincer, reproducând cuvintele directorului – „ Măi, zicea, tu nu ştii că evreii pot pleca oriunde, ce să-l trimit eu pe jidanul ăsta, mai bine pleacă ai noştri”. Asta era prin anii 70, nu exista Vadim , doar Barbu,antisemitismul era discret, dar eficient. Chestia m.-a supărat mult, m-am gândit să plec în Israel, dar , un văr al meu stătea de cinci ani pe schimburi, după ce depusese actele, pentru că lucrase la biroul de invenţii şi inovaţii. Alt văr a fost chemat la Secu, i s.a propus să colaboreze, în schimbul vizei, omul s-a internat la Spitalul nr. 9, apoi a primit rapid viză. IN 1977, după cutremur, viaţa în Bucureşti mi se părea nesigură, aveam şi familie, un băiat de unsprezece ani,hai în Israel, îi spun soţiei. Ea nu şi nu, că URSS nu are relaţii cu Israel, cum îşi mai vede ea părinţii. Iarăşi, relaţiile interstatale interveneau în destinul meu. La Zalău , se clădea o fabrică din banii BIRD ( Banca Internaţională de Investiţii), am plecat ca director tehnic. Intre timp un unchi al meu , fost ilegalist, plecase în Israel, dezamăgit de faptul că a fost marginalizat. Mai aveam un unchi , fost ministru în guvernul lui Ben Gurion, apoi Eşkol,aşa că dosarul meu atârna cam ca o balanţă, tata murise în 1960, fusese incinerat de Partid, că la Paertid, vechii ilegalişti nu se îngropau decât cu aprobare specială. Numirea mea ca director tehnic a fost pregătită cam opt luni, dosarul a fost dstudiat de zeci de ochi atenţi şi minţi limpezi. In fine, nefiind nici un inginer specialist în domeniu, iar judeţul Sălaj era cel mai înapoiat din patria noastră, alături de Tulcea, am primit decizia de numire. La Zalău am înţeles cum se conduce o ţară. Nu eu, ci Partidul. Primul secretar al judeţului primea zilnic telefon de la însuşi „TOVARĂŞUL”( se spunea în şoaptă, cum se feresc evreii habotnici să spună (IAHVE), care făcea teleconferinţă şi îi înjura la rând pe fiecare secretar din fiecare judeţ, în auzul tuturor. Pui de căţea, să vă ia dracul, dhracul , mai exact, acesta era repertoriul, tovarăşul era greu de mulţumit. Securiştii rânjeau. Unui director de la Centrală i-au spus să-şi ia pijamaua şi să se mute la Zalău ca să pună în funcţiune fabrica, la care alt securist a şuierat – Ar fi bun să stea în pijama. Am simţit o oarecare adiere rece pe spinare. A venit în vizită şi TOVARĂŞUL.Abia îşi trăgea cizmele, pe şantier era noroi, „Cucoana” a rămas cu dobermanii în maşină, m-am uitat de la vreo doi metri la Elena cea savantă. M-a privit cu ochi reci, de culoare cenuşie, obosiţi şi şi-a mutat privirea , fără nici o expresie. Ceauşescu a dat o mână „de lemn” cu conducerea fabricii, a zâmbit muncitorilor, toţi , tineri, o fată s-a grăbit s-i dea flori, nici o pupătură, omul s-a plimbat obosit prin uzină, arăta destul de bolnav. Apoi m-am uiitat la TV cum vorbea , exttrem de hotărât , energic în piaţa centrală a oraşului. Ori la uzină ori la meeting a fost o sosie a lui NC, semănau şi nu erau aceiaşi. Dar din cauza lui NC , am luat un vot de blam şi era să fiu exclus din partid. Revenit la Bucureşti, după o manevră reuşită a unui pitic de secretar economic ( pitic, la propriu), care voia musai un localnic pe post de director tehnic, poate şi din motive de „dosar”, am lucrat în cadrul Centralei Industriale. Directorul m-a rugat să scriu un articol omagial pentru TOVARĂŞA care împlinea nu se punea câţi ani. M-am distrat şi am folosit cel mai lemnos limbaj, articolul a fost tipărit urgent în presa centrală, cu semnătura directorului. La un miting pentru pace, cu NU VREM BOMBE NUCLEARE ( adică vrem alte bombe), eram în PARCUL TINERETULUI, citeam o revistă, megafonul reproducea un miting mai mare,din faţa CC al PCR, vine la mine un tip solid şi-mi smulge revista , vrea să mă legitimeze, eu mă opun, cheamă un miliţian răsărit din pământ, mi se ia buletinul, iar individul spune că voi dat afară din partid, din uzină, am vrut să întreb dacă nu şi din casă. Cineva mi-a spus că este secretarul doi de la sector. La fabrică s-a organizat o adunare fulger, după numai trei zile, unde s-a discutat „cazul”. Secretarul a cerut excluderea din partid , ceea ce nu mă durea prea mult, neavând funcţii, dar aveam o teamă - să nu fiu trimis în schimburi, aveam deja peste 40 de ani, nu mai mergea. Cineva, mai moderat a propus vot de blam cu averisment, eu m-am bucurat, s-a pus la vot, dar votul nu ieşea, s-a numărat de vreao trei ori. După şedinţă, o colegă mi-a spus că doar o treime au ridicat mâna, restul nici nu au votat. Nimeni nu înţelegea ce făcusem. Nici eu. Dar votul m-a costat o deplasare în Coreea de Nord, care mă interesa. Eu vorberam ruseşte, iar coreenii, fără a mai fi aliaţii URSS, ştiau rusa. Revoluţia sau livoluţia , cum bine i se spune, am privit-o la TV, însă m-a apucat o Zonă Zoster, poate din cauza stresului. Am mers cu maşina, soţia conducea, la Fundeni.Pe drum se auzeau împuşcături. La spital l-am întrebat pe un medic-şef, sunt terorişti în Spital? Sunt , a zis el. Este singura mărturie, n-am mai auzit ceva atât de autentic , după aceea. Era vorba de palestinieni, libanezi

Din 1990, uzina în care lucram a intrat într-o curbă descendentă, treptat fiind preluată de un individ care fusese înainte de 89, responsabil cu deşeurile. Am devenit unul dintre bogătaţii şi acţionarii de frunte, avea printre angajaţi şi un viitor sau fost prim-ministru.Preşedintele sindicatului era un fost ospătar . de la Athenee Palace, adică un fost informator sau gradat. S-a mers până la desfiinţarea uzinei. Cine a câştigat? Cineva. Acum s-au construit acolo vile. In anul 2009, tot ascultându-l pe Dinescu care sporovăia de toate despre dosare, îi„demascase” pe Amedeo Lăzărescu, Doinaş, alţi intelectuali de elită pe care eu îi stimam, m-am dus şa CNSAS sîmi cer dosarul de urmărire. Un prieten m-a întrebat, dar de urmăritor nu-l vrei. Simpatic. In 1968, fiind la armată, am fost chemat urgent la Contrainformaţii, unde mă aştepta un ofiţer de secu, acesta mi-a aranjat o învoire la Bucureşti, unde sosise unchiul meu din Israel, în calitate de ministru, pentru tratative. L-am vizitat la hotel. Unchiul mi-a propus să plec cu soţia şi copilul în Israel. Evident, mama dorea mult acest lucru, ar fi plecat cu mine. Evident, soţia s-a opus. Aceeaşi chestie cu raporturile dintre URSS şi Israel. Securistul m-a descusut ce am vorbit, i-am povestit de propunere şi, atunci, el mi-a propus că mă ajută el. M-am îngrozit. Luni de zile m-a pisat prin telefon să primesc propunerea. Am scăpat cu greu de el. Avea apartamente unde mă invita, nu a făcut presiuni, dar nici nu s-a bucurat. In schimb ce am găsit la CNSAS m-a umplut de uimire. Mi s-au adus cinci dosare de căte o sută de file fiecare, cu declaraţii şi rezoluţii. Tema era – a se urmări dacă nu subminează economia naţională pentru sovietici. Deci era vorba de Zalău. Acum mi-am explicat de ce mă vizita zilnic ofiţerul din uzină, la Zalău, mă întreba ce fac, ce face soţia, copilul, eram toţi trei sub urmărire, deşi băiatul meu avea doar 14 ani. Am găsit declaraţii despre ai mei, despre cumnata venită din Kiev, despre opiniile mele, ale soţiei cu privire la alimentaţie, la prieteni, nimic important, cinci sute de pagini de fleacuri, după care dosarul s-a închis, eu revenind la Bucureşti. Dar două întâmplări nu le voi uita. Prima – moartea translatorului de limba franceză, un băiat care nu putea să se sinucidă, nici nu era beţiv, al cărui trup a fost găsit într-o groapă de pe şantier, plină cu apă. Adică omul s-ar fi înecat, noapătea, pe întuneric. Cu totul neplauzibil. Nici o anchetă. Omul fusese ucis, nu se ştie de ce. Am fost şi eu chestionat, doar o declaraţie, nu ştiam nimic. A doua întâmplare - la unul dintre utilaje, un tânăr a fost strivit, în urma unei manevre greşite a colegului, ei curăţând utilajul. Când am sosit la faţa locului, utilajul fusese pus în funcţiune. Am întrebat cine a îndrăznit să pornească un utilaj , unde avusese loc un accident mortal. Pe pardosea se mai vedeau pete mari de sânge. Mi s-a răspuns, păi, tovarăşul director, adică directorul plin. Am oprit imediat lucrul ,a apărut procurorul, ştia că utilajul fusese repornit, dar spunea că fără aprobare, aşa ştia el. M-a chemat să dau multe declaraţii, am fost şi la proces , ca martor, maistrul a primit doi ani cu suspendare. Treaba s-a potolit, familia a primit o sumă de bani. O ultimă întâmplare la Zalău. Începuse să lipsească produse, în special carne şi ouă. Cozi mari, prin 1982, deci mult înainte de livoluţie. Trece secretarul cel mititel, care avea să mă gonească din Zalău. Coboară din maşină, vrea să spună ceva oamenilor de la coadă, unul se apropie de el şi îi strigă – Dumneata ai fost la noi, la uzină, ne-ai spus să muncim, să punem fabrica în funcţine, de ce nu este carne. Exact ca în anecdotă, muncitorul a dispărut, ca şi carnea. Încă o impresie, de după 1989. Pe cine văd printre deputaţii care se preumblă pe coridoarele Casei Poporului, actualmente Palatul Parlamentului? Pe un fost directoraş, fost membru PSM, fost mare chiulău la fabrică, fost angajat la firma şmecherului îmbogăţit peste noapte, etc. Era membru al PNL. Era patron la nu ştiu ce firmă. Apoi a intrat într-o anchetă, a dispărut, s-a dat la fund. Am cunoscut un liberal care mi-a inspirat respect – Dan Amedeo Lăzărescu, tocmai cel pe care Dinescu şi colericul de CT Popescu îl făceau fărâme în faţa telespectatorilor, pe postul REALITATEA . Dar omul era de un calm dumnezeiesc. L-am admirat din nou. Acuzat de a fi trunat cu sârg la Secu, fost deţinut politic, omul îmi inspira încă un respect irepresibil. Cea mai urâtă impresie din ultimii 20 de ani mi-au lăsat falşii mineri care se plimbau prin centrul Capitalei, cu bâte lungi şi lăcuite, rotunde la capete, pregătite , parcă de ani şi ani, oamenii erau nedormiţi sau beţi, aveau ochii roşii , gata să sară cu bâta pe oricine ar fi fluierat uşor, parcă erau turbaţi.Iar tovarăşul Iliescu i-a felicitat, acelaşi Iliescu care în 1963, la adunarea studenţilor români din străinătate, din aula Facultăţii de Drept mă propunea cxa membru în Comitetul Unional UTM, aşa era numit organismul de conducere al tinerilor ce studiau în URSS. Nu mă cunoştea, dar vorbea din notiţe, voios, simpatic, negricios. Cu alt prilej voi mai povesti, dragi cititori, care mai rezistaţi la aceste rememorări. Fără sânge şi tortură. Eu nu am fost printre torturaţi.

Victorie trudnică asupra bolii, pielea atârnă zbârcită și deshidratată, în eprubetă plutesc microbii uciși, tunarii, băieți rumeni la față și veseli, încarcă țeava cu o ghiulea grea cât toate zilele vieții noatre și ochesc o muscă mare, hidoasă, urcată pe tavanul alb al unui spital, într-un colț de lume plânge o lumânare uitată șu suflul exploziei o stinge, din case ies oameni speriați și se bucură că sunt doar artificii pe cer.... Am scris acest poem în urmă cu mulți ani, după ce am vizionat „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, doi actori mari, Richard Harris, ea, nu știu exact, Rita Tushingham sau altă actriță, film extraordinar. Iar de spital am avut și eu parte de vreo zece ori.... Am visat un om cu o pasăre pe umăr, pasărea era sufletul meu, uneori pasărea e Dumnezeu, se făcea că eram în cameră, ușa o deschidea Moartea – mătușa, pasărea pe umăr tremura, omul din vis .... pe mine mă visa... Urmează căile înţelepciunii, alte căi nu există pe lume, iubeşte pe Domnul, nu te teme de El, Domnul este cu tine, fidel, tu te mai clatini, mai ocoleşti căile drepte, dar te căieşti, însăşi căinţa e poarta spre iad, drumul căinţei trece prin vad, râuri de sânge ştim cum au curs, nici o căinţă n-a fost de-ajuns, tu care nu cunoşti adevărul, lasă-L pe Domnul să-ţi fie sufleurul......Intr-o zi am vorbit cu Stalin, el mă asculta şi zâmbea. Aşa îi spuneam eu bunicului, care mă ţinea pe genunchi. Bunicul zâmbea. Încă nu ştia bine cine era tovarăşul Stalin. I s-a luat bunicului tot ce a agonisit ca negustor, cred eu, cinstit. Absolut tot. Cred că a şi murit de necaz, din această cauză, a făcut hemoragie cerebrală. Nu a suferit nici o persecuţie, nu a fost arestat, nu a protestat, i s-a luat tot. Numai mobila din casă nu i s-a luat că nu avea nici o valoare. Iar casa era închiriată. Era un negustor prăpădit. Coincidenţa a făcut ca bunicul şi Stalin să moară cam în aceeaşi perioadă, în iarna lui 1953, de aceeaşi hemoragie cerebrală. Doar că despre Stalin au circulat zvonuri că l-au omorât . Eu nu l-aş fi omorât, l-aş fi dat doar afară din vila sa din afara Moscovei şi din Kremlin. Atât. Să-şi caute o locuinţă cu pensie de ... De care?.

Bazar oriental -continuare din ianuarie 2010

criptopoeme

Afară din vis

Afară din vis

Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...

BORIS MARIAN

Niciun comentariu:

Afară din vis

Afară din vis

Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea, cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase, strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi, zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil, niciodată....Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o, nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri, turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii spioni în pardesiuri...

BORIS MARIAN

Niciun comentariu:

Visătorii de Helem

Visătorii din Helem

Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul.

BORIS MARIAN

Niciun comentariu:

Capcanele senectuții

Capcanele bătrâneții

Nu credeam să-nvăț a îmbătrâni vreodată. Când eram mai tânăr și la trup curat, vorba Dinescului, priveam bătrânii cu milă, iar în copilărie, citind DON QUIJOTE de Cervantes, îl consideram un jalnic visător bătrîn, un ridicol cavaler al vremilor apuse, cum, de fapt și era. Dar, cavalerul tristei figuri nu avea mai mult de patruzeci și ceva, era considerat bătrân, că se murea devreme. Astăzi, unii debutează la vârste mai mari.

Nu pot scrie numai pentru mine. Ar semăna cu situația unui pictor care își termină tablourile și le ascunde într-o pivniță. Bietul și genialul Van Gogh a fost aproape în această postură, deși fratele său a încercat disperat să-l ajute. Nu sunt un geniu cum am visat, dar nici un „bou bătrân” cum au încercat unii să mă execute. Culmea, oameni de vârste apropiate de a mea, de la cincizeci în sus. Probabil că după 50 începe o îmbătrânire lentă și latentă, la unii agresivitatea fiind primul, semn, ca și în Alzheimer. Nu este o rușine să fii bătrân, nici să ai Alzheimer. Este o pedeapsă sau un dar. Multiplele atacuri din ultimul an m-au îmbătrânit, am resimțit bătrânețea ca pe o boală incurabilă.

Ceea ce admir la tinerii de astăzi este un anumit spirit de solidaritate pe generații. Poate că este o impresie. În schimb, generațiile tinere au o detașare vecină cu disprețul față de vârstnici. Am scris undeva că este posibil ca anul 1989 să fi împărțit societatea în două, cei „vechi” și cei „noi”. Libertatea a dat un avânt celor care au avut dorința să se cultive, să se exprime artistic. În ce mă privește, n-aș putea spune că scriu mai prost, dimpotrivă, anii mi-au dat noi surse de inspirație, experiența, lecturile nu s-au adăugat în zadar. Dimpotrivă. Remarc la poezia tânără lipsa inhibiție, uneori dusă până la exchibiționism, eu nu agreez expunerea fiziologiei, anatomiei, ca la o secție de chirurgie. Mult sânge, multe organe, gemete excitate, mă rog. Este o capacană - a judeca, poate subiectiv , producția altor generații, mai tinere.

O altă capcană este iluzia că pot fi luat în serios. Mă încurajează unii, mă înjură alții, dar eu nu sunt obsedat de respect exagerat sau de laude formale. Aș vrea să alerg în rând cu tinerii. Sigur este o altă capcană.

Premiul suprem pe care mi l-a oferit viața este pasiunea pentru literatură, pentru scris. Nu am fost niciodată convins că am talent, am debutat cu fiecare carte, cu fiecare poem. Unii m-au acceptat, m-au lăudat, alții mi-au negat vehement talentul. Această vehemență nu m-a doborât, ci m-a ambiționat mai mult. Acum este la fel ca în anii 60, când începeam să scriu.

Cred că am un anumit fler la cei talentați, simt când cineva scrie bine, nu admir exploziile lirice. Rafinamentul și armonia mă atrag mai mult. O fi o altă capcană.

Boris Marian

PS Uneori scrisul meu provoacă reacții negative, de autoapărare de la cine nici nu mă aștept. Asigur pe oricare cititor că nu mă refer concret decât la mine.

Niciun comentariu:

Clej / micul Gheorghiu Dej

Pervers, mitoman, perseverent în idei și expresii fixe, acesta este micul Dej. Am șters tot ce am scris despre el, totul era adevărat , dar adevărul doare și individul s-a ofuscat enorm, este la fel de vulnerabil ca oricare, însă crede că este o excepție. Ce puțin ne cunoaștem pe noi înșine ! M-a ajutat să mă cunosc și eu mai bine. Puteam să ajung la fel de agresiv ca și el. Biată ființă efemeră.

Niciun comentariu:

Nastratin Hogea

Nastratin Hogea ( studiu de caz pentru poeți)

Poetul este Nastratin sau Nassredin? Nu, este un punct de plecare. Cândva credeam că dețin adevărul absolut, apoi pe cel relativ, apoi niciunul. Dar am primit în cap pietre, nuci, curmale, stafide și perle.

Am fost numit perfid, vânzător, hoțoman, numai pentru că încercam să demonstrez că am dreptate. Dar dreptatea este o sabie cu două tăișuri. Dreptatea este un scorpion. Urechea ta nu prinde toate sunetele, ochiul tău nu vede toate obiectele, mintea ta nu înțelege toate tainele, sufletul tău nu iubește toate ființele. Ura compensează iubirea.

Dar nu o înlocuiește. Apoi, ce să spunem, timpul este o roată, totul se repetă. Nastratin nu este de acord, el are darul de a fi altfel în fiecare zi.

Cineva mi-a spus, iubitule, tu copiezi ideile altora. Recunosc că nimic nu-mi aparține, nici Dumnezeu nu este al meu. Nici nu am vanitatea să afirm că am descoperit o nouă planetă, dar ea există. Nu am inventat nici un vers, le-am auzit de-alungul secolelor, pe când eram în stare de entropie minimă. Eram praf, atomi fără formă, dar cu memorie.

La intrarea în Rai, erau lăudate cinstea și sârguința. De aceea, mult timp nimeni nu mai voia să intre în Rai. Preferau Purgatoriul. Au hotărât să schimbe lozinca – trăiască lenea și minciuna. A fost o îmbulzeală. Numai Nastratin a rămas afară. Se întreba – poți cere lumii iubire? Poți cere orice. Iubirea se împarte în iubiri tot mai mici, până când te trezești în palmă cu un dram de ură. Acesta nu este adevărul. Asta spune Nastratin.

Cădeau frunze din Copacul Vieții, umbrele creșteau, gurile celor care cântau au fost astupate cu pământ, unii de voie, alții de glonț. Asta nu a mai spus Nastratin.

Ecclesiast – Vântul se duce înspre nord, apoi se-ntoarce-n sud, se răsucește într-un cerc, așa cum toate curg.

Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.

Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.

Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării. Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.

Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint

Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se înălța fumul, au am auzit cum se închideau ermetic ușile, am văzut și am auzit, deși abia mă născusem, poate că nu mai amintirea, poate că numai povestirea, poate că numai vizionarea, poate că numai lecturarea nu sunt de ajuns, poate de aceea morții trăiesc mami mult decât cei vii.

Motto- Când majoritatea spune DA, ceva nu este în regulă

De mic copil am vrut să plagiez. La început au fost „Însemnările unui partizan” de Ignatov, mă vedeam în zăpezi ochind patrule nemțești, dar m-au prins partizanii și mi-au tras o mamă de bătaie. Le făceam concurență. Apoi am început să-l plagiez pe Jules Verne. Într-o noapte m-am trezit cu Căpitanul Nemo, era foarte furios și mi-a pus în vedere că orice încercare de plagiat se pedepsește cu o plimbare pe „Nautilius” de vreo doi ani. Nu mi-a convenit. Au urmat Eminescu, Saint-John Perse, Rimbaud, aceștia au fost mai blânzi cu mine. Mai rău a fost cu Shakespeare, pentru că eu am scos o cărticică „154 de Sunete”, inspirate din Sonetele lui Will. A fost supărat și mi-a sabotat întreaga ediție. Nu am vândut nici un exemplar. Ultima încercare a fost cu un mare poet din Jamaica. Am copiat titlul poemului său, „Abanosul verde”. Unde naiba ai văzut un abanos verde? A întrebat urmașul lui Tamango. L-am găsit în Enciclopedia Britanică, i-am răspuns. Vezi, acesta este un plagiat, chiar unul nerușinat. M-am trezit cu o droaie de turiști și de autohtoni gata să mă linșeze. Am fugit, mi-am lădsat casa, familia, hainele, eram în chiloței albaștri, am fugit la Gara de Nord și m-am retras la Poiana Brașov. Acolo stau, schiez pe un ziar și scriu versuri. Mă plagiez pe mine însumi. Din poeme mai vechi. Ce nevoie am eu de clasicii antici, moderni, când mă am pe mine? Dar nu se știe, dacă dau de un poet tânăr , talentat și necunoscut, nu merită să-l plagiez? Doar nu sunt nebun să scap o asemenea ocazie. În fond, ce îmi pasă, de înjurat m-au înjurat destui, prieteni am, câțiva, dar buni, restul ducă-se în Parnasul lor mirosind a parfum de cicoare. Mai vedem. Se descurcă fiecare cum poate. Ce Homer nu a plagiat? Dar Dante, Shakespeare ( unii zic că nici nu a fost el, era Doamna brună din Sonete), Caragiale care l-a plagiat pe Caion, pe Tolstoi, ehei, apoi Celan, ca să nu uităm de Eugen Barbu căruia un „negru” i-a făcut ( intenționat) o figură și a copiat, pe bune, zece pagini din Paustovski, iar nea Jenică habar nu avea, că nu-și citise cartea. Se mai întâmplă. Adio, copii ai muzelor.

Primesc o cărticică din partea arcașului,

El nu are timp, el este arcașul ,

El este amintirea, trece ca vântul,

Undeva, lasă o dârâ de sânge,

Or fi florile vișinului?

Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.

Ce gândește o adolescentă?

Nu uită să muylțumească mamei, apoi,

ștrengară privește prin gaura cheii,

la viața din alte părți,

Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul

Atotputetrnic,

Totul rămâne în urmă,

Iar la sfârșit, un chiot de copil

Întrerupe idila și

readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.

Regele Ianeu avea un servitor care a ucis un om. Jurații l-au condamnat la moarte. Mânios, regele a venit în fața juraților și le-a cerut să anuleze verdictul. Ei au refuzat și au fost uciși, la ordinul regelui. „Dacă o slugă poate ucide un om oarecare, eu, regele, nu pot pedepsi cu moartea niște jurați”. Nimeni nu l-a contrazis și au trăit fericiți și astăzi.

Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,

ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.

Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.

În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?

Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.

Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.

Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră.

Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.

********************************************************************8

Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.

Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.

Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.

Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.

Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.

Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.

Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.

Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.

Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.

Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.

Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.

.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.

Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....

Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.

Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...

Privesc cu jale chipul tău tăiat de riduri, Van Gogh, dar ce splendid răzbate personalitatea ta de artist independent, tu ești vitoriosul, Vincent, născut după un frate mort și mort înaintea celuilalt frate. Tu ești unul din stâlpii artei de la Michelangelo  încoace. Acela ne-a redăruit Biblia, așa cum tu ne-ai  dăruit secolul XIX cu toată splendoarea și  decăderea sa. E cinci dimineața, tremur de frig și de adorație. Dumnezeu mi-a trmis nebunia în ajutor. Oameni suntem, dar și unelete ale unor forțe din Univers. Așa cred. Dumnezeu nu poate controla totul.Noi nu știm cine lucrează cu noi, cine ne experimentează.

Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.

În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .

La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.

E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.

Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ.

Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.

Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.

Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?

Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.

Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.

Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.

Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.

Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.

Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.

Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.

Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?

Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.

Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.

Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.

Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.

Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?

Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?

Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?

Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.

O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.

E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.

La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.

A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.

O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.

Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?

Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.

Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.

Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.

Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.

Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.

Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea.

Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.

Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.

Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.

Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.

Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.

Pe Internet circulă citate ale unor politicieni de vază, nu le reproduc, căutați-le. Câte prostii poate vorbi un om care se consideră deștept.

Lumea este oare condusă de tâmpiți?

Oamenii care vorbesc de rău pe toți, seamănă cu muștele care se lipesc de răni.

Ne temem de necunoscut, iar moartea este Marea Necunoscută. Ar trebui să ne bucurăm cu această experiență.

O țestoasă s-a lăsat înduplecată de un scorpion să-l treacă un râu. Dar nu ai să mă înțepi, că doar te îneci și tu? Desigur, a răspuns scorpionul, însă la mijlocul trecerii a înțepat-o mortal pe țestoasă. Crezi că firea cuiva se mai poate schimba? Așa sunt eu, iar tu vei fi mereu naiva.

Cât din Univers încape în fereastra mea? Dar în ochiul meu? Și ce știu eu? Și ce însemn eu? Dacă ne-am pune fiecare această întrebare, am fi oameni.

Un câine cu ochelari negri mă latră la orice trecere de stradă. Strada latră și ea. Nu ai ce face, începi să latri și tu. Prin minte îți trece un abur ca amintirea unei adolescențe fragile, cu lacrimi și săruturi tăinuite pe scări întunecoase. Uiți de toți câinii – oameni din lume.

Tu știi ce-i un poem? El nu are pinteni, nici medalii, zorzoane. Nu este luna anemică ieșită-n amiază fără cuvinte și suflet. Nici fluier nu este., nici vechea flașnetă din colțul uitat de excavatoare. Poemul e urma lăsată de biciul neomeniei sau simplul fior al sărutului plin de surprize sau bezna gravidă de sensuri sau pâinea întinsă celui trezit dimineața sub banca murdară din parcul cu rari trandafiri.

Dacă nu suntem mă gari, ce suntem? Desigur poeți, ah, nu vă răsculați iubiți concetățeni ce alergați fiecare la locul de muncă, dacă există, la locul bun de cerșit, dacă este permis, la locul detenției sau al execuției foarte sumare, desigur, poeți, pur și simplu, nimic mai mult, decât poeți, uneori oferim și procente.

Cântăreața îmi sfâșie inima – ai crezut că faci ce vrei cu viața mea, ai crezut că vorbele nu dor, când eu mă gândesc cum a înghițit otravă într-o cantitate de o sută de ori peste limita letală. Nu pot înțelege.

Privind un serial despre al doilea război mondial, citesc despre Bushido- arta de a ucide, cultivată în armata imperială niponă în anii pregătirilor de război. Iar în anii confruntării cu americanii și englezii, soldați japonezi decapitau pe cei care rămâneau în urmă, în marșul spre lagărele de prizonieri. Mă cutremur.

Te rabd, înrăire, spunea Poetul cu mult înainte de a muri. Cimitirul este plin de oameni buni.

Ce culoare au ochii diavolului. Roșii? Ar fi banal. Albaștri? Ar fi o blasfemie. Verzi? Ar fi prea frumoși. Diavolul nu are ochi, la fel ca o cârtiță.

Eu însumi am ajuns o carte, de când trăiesc între cărți. Matinal mă strecor printre ele.

De durere mi se făcuse întuneric în creier, dar fața nu trăda nmic, ochii rămâneau uscați, buzele nemișcate nu permiteau nici un sunet, iar lumea credea că nici nu respir. Inspiram otrava durerii. Nu o voi numi. Am învins-o prin alte dureri care au urmat.

Argintul viu curgea de pe ghearele păsării de pradă. Corupt de anii care se adună, cum se adună banii în buzunarele unui borfaș, spun încet – întoarce-te, tinerețe săracă și vitează. În mijlocul zilei ochiul meu țeapăn ca un cui te privește, cămătarule timp.

Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.

De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?

Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.

Prietenul unui necunoscut îmi este necunoscut. În bibliotecă se aude o bufniță. Devii întreg , uneori, prea târziu. Urmele lăsate de ceilalți se așează în noduri. Aorta – o cârje de episcop, oare? Unii trăiesc foarte încet, abia pot fi văzuți. Într-o zi mi-am văzut capul rostogolindu-se în iarbă. Îmi vorbea, râdea. Ghilotinatul vesel. Diamantul strălucește în amintirea unei adolescențe pierdute. Genunchii miros a pământ sau pământul a genunchi? Ați văzut o grădină plină de sânge? Să visezi cu șapte capete ce visezi cu unul, ce feerie.

Din ferestrele spitalului se scurge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului. Javert pândește. Nu știe ce-i mila, bine face. Mila e ca rugina. Javert strălucește – un pumnal nefolosit. Valjean aleargă prin subteranele Parisului. E plin de noroi. Un noroi delicat. De-aș fi general aș ordona dezertare generală.

Am visat un imperator mort pe cal. Calul dădea din cap, iar imperatorul aluneca mai jos, tot mai jos, limba îi atârna pe pământ. Calul l-a aruncat cu silă și a fugit cu un nechezat bucuros. Imperatorul s-a întins pe latul drumului. De atunci drumurile sunt mai late.

Dezamăgit strâng mâinile unor personaje necunoscute, plâng și le strâng mâinile. Nici nu știu cine a murit. De fapt, se serba nașterea unui cărăbuș de aur. Dar nașterea coincidea cu o înmormântare, ca de obicei. Murise pietrarul și nu mai era cine să facă plăcile funerare. Durerea era mare.

Spre deosebire de Sebastian, eu nu am devenit huligan. Nu este singura deosebire. Printre altele, locul și data nașterii mele diferă de ale scriitorului MS. Părinții mei au ajuns în Caucaz după o cursă contra-cronometru cu moartea, de la Herța la Stavropol, apoi la Mahacikala, apoi în Ural, la Orsk, apoi în România, în 1945. În Rusia, un oarecare i-a strigat mamei – jidanco, păcat că nu te-a omorât Hitler. Tatăl meu nu era un atlet, dar l-a pus la punct pe huligan. Ajuns în România, nu știam că sunt și eu jidan. La vârsta de cicni ani, adică în 1946, bunicul a insistat să mi se facă brit-mila, adică circumcizia. M-a durut. În școală am avut colegi evrei, nu îi băgam în seamă, că erau burghezi și voiau să plece cu părinții în Palestina. Ai mei erau comuniști. Făsă carnet, că partidul celor ce muncesc l-a întrebat pe tata, care luptase în Spania republicană, de ce a venit din URSS nechemat de partid. Nu mi-a spus nimeni jidan în școală. În clasa a zecea un oarecare îmi spunea șmelț, nu știam de ce, știu că i-am tras o bătaie cum merita. Atât. Prietenii și cunoscuții mei au început să se ducă spre Sudul numit Palestina. La o vizită medicală, la comisariat, prin clasa a zecea, un mujic cu pantaloni bufanți m-a întrebat – mă, tu ai corespondență cu rudele din Israel? Nu, am răspuns cu toată sinceritatea. Comisia se uita la puța mea. Minți, părinții tăi au. I-am întrebat pe părinți, nici vorbă. Deși aveam un unchi - ministru israelian, poate de aceea, nici tata nici mama nu corespondau cu frații și surorile din Israel. Abia în 1965, mama, săraca, a ajuns să-și vadă frații. Tatăl meu s-a stins în 1960, nu a mai apucat alte vremuri. Unchiul din Israel mă îndemna să vin, dar căsătoria mea cu o cetățeană sovietică m-a împiedicat. Nici eu nu eram foarte convins. În timp ce lucram la un institut de cercetări, secretarul de partid, cu care eram prieten că l-am ajutat să-și facă lucrarea de diplomă, mi-a povestit ce spunea directorul despre mine – mă, jidanul ăla vrea să-l trimit eu în delegație, în străinătate, să se ducă în p.m., în Israel. Uita așa am ajuns din nou jidan. Chestia asta m-a ambiționat și în 1977, după cutremur, am cerut să fiu trimis la Zalău ca director tehnic, fiind specialist în prelucrarea cauciucului. Culmea, am fost acceptat, dar după 30 de ani, am descoperit la CNSAS un dosar de 500 de pagini care avea pe prima pagină scris – a se vedea dacă nu subminează economia națională, fiind căsătorit cu o sovietică. Deci nu originea mea evreiască era în atenția „organelor”.

A sosit anul „revoluționar” 1989, antisemitismul a devenit o marfă bună pentru presa șovină, oameni care nu aveau curajul să spună cuiva, unui evreu, jidan, folosesc acest cuvânt unde vrei sic!) și unde chiar nu vrei. Unii îl justifică, ba un cetățean, nu știu dacă este sau nu este evreu, m-a numit nu de mult, jidan împuțit. Internetul este plin de conspirații, de înjurături la adresa evreilor, Paul Goma este pe baricadă, demonstrează că evreii au trădat Basarabia și poporul român, Vadim înjură de 20 de ani pe evrei, unguri, țigani și alte nații, totul este liber și... legal. Ași, Legea care pedepsește extremismul, negaționismul, xenofobia, etc. nu s-a aplicat NICIODATĂ. Ca și corupția, antisemitismul sunt la modă. Nu există un pericol de pogrom, că vorba ceea, suntem câteva mii de evrei. Dar ce te faci cu Israelul? Pe care îl întrebi, toți îi plâng pe bieții palestinieni, de parcă daco-romanii și filistinii erau rude, de parcă Mohamed era un discipol al lui Iisus Christos. Nimeni nu știe că Iisus era un evrei circumcis ca și mine. Dar huligan nu am ajuns. Am un regret. Nu trăiesc în Israel, deși unii îi cântă prohodul. Eu cred că Israel va rezista, cel puțin 2000 de ani de acum încolo, ca o compensație la 2000 de ani de exil , de care vorbea Sebastian.

Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?

Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.

Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.

Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.

Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.

Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.

Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.

Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?

Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.

Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.

Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.

Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.

Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.

Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.

Ajungem încet la asfințit, înțelegem, este asfințitul, la miezul nopții ne vom dărui unul altuia, un neant luminos va fi așternutul, noaptea rămâne însămânțată, noaptea este grea, în zori se va naște un gigant, iar noi vom pluti pe sub ape, în luntrea noastră cu pietre, pletele ne vor

albi, plete din piatră, ca pe statuile din piața orașului.

Ați scris un cuvânt de dragul zăpezilor veșnice? Zadarnic. Ele se duc, în curând în Antarctica vor alerga leii și panterele. Cuvintele vor fi pinguinii cei morți. Cuvintele – balene vor înghiți alte cuvinte mai mici. Ah, nu mai ninge, iubito, este o ultimă ninsoare. Fiecare să se îngroape cu propriile cuvinte. Unde va pleca nu va avea nevoie de ele, nici aici nu a făcut multe cu aceste cuvinte. Tu poți vorbi, iubito, tu ești vie, să nu uiți umbra, cum alții își pierd umbrela.

Scoarța copacului se îngroașe noaptea, luntrea trece plină cu pietre,

cuțitele ruginesc de atâta sânge, maci vor izbucni prin toți porii.

Uneori ninge cu porumbei, cu îngeri, cu globule albe, cu degete de morți, cu albul ochiului, cu steagurile armateler învinse.

Ați văzut o spadă de argint scufundată în creierul alb al extraterestrului?

Un orb are avantajul că nu vede zăbrelele.Dar pleoapele sale simt.

În înaltul cerului plutește o luntre cu pietre negre, cine o poartă?

Este voința ta de a exista.

Tot mai des îmi pun această întrebare. Nu-mi plac poemele scrise de circa 42 de ani. Nu scriu nici eseuri, cuget. Ca Pascal, desigur, în formă, observați că Pascal era poet? Scriu livresc, adică viața îmi oferă prea puține motive de inspirație, am depășit momentele de entuziasm efemer, de explozii – artificii. Nu am ajuns nici la scepticismul anticilor sau hindușilor. Umorul nu mă atrage, deși îmi place la alții, dacă nu este gratuit. Nu doresc să șochez, îndemnul meu este la jocul de idei, cuvinte-idei, amintiri- cuvinte- idei. Mă eliberez de anumite gânduri, să pot pleca în liniște pe Câmpiile Elizee.

Am întâlnit în codrul Internetului mulți lupi, urși, câini rătăciți, dar și vietăți minunate, păcat că lupii urlă mai tare. Nu răgușesc.

Căpitanul s-a împușcat cu revolverul adus de pe front. Maiorul s-a aruncat din turla bisericii. Fata colonelui își privește mâna ridicată în dreptul ochilor. Ghiciți cine scrie astfel.

Dumnezeu este plin de îndurare, dacă Dumnezeu n-ar fi plin de îndurare, ar fi îndurare în lume, nu numai în EL Inteligent a spus Poetul.

Alb și ușor. Dunele seceră vântul. Nu am crescut în câmpie. Dar am crescut. Ce purtăm în noi? Lumina, fiecare cât o are, durerea, fiecare cât o are, numele, fiecare cât vrea. Ne lăsăm colindați și purtați pe meridiane. Uneori prietenii se află pe Lună. Multe călătorii s-au terminat pe o stâncă. Ne oglindesc și cerul și apele. Rotiți fruntea, mai mult, mai des, veți ameți, atunci veți cădea în genunchi și veți uita de voi. De aici, poetul vine și spune.

Meduză nenorocită, pământul cuprinde și viii și morții. Cine aude vocea tăcerii, are un dar divin. Domuri, domuri, ape neauzite, am ascuns ceasornnicele să nu știm când vom muri.

Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?

Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El

Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.

Au plecat să vâneze chitare.

Priviți scarabeii.

Piscul Aconcagua, ce dihanie ne pândește, mai este și solemnă.

Iată vizuina șerpilor risipiți în sine înșiși, când fluviile sacre dorm și ele. Azi noapte, vântul a venit cu ochi scăpărători. Luna, un miel metalic.

Nu l-am cunoscut pe Soutine. Dar voi?

Lăcașul îngerului, unde este acest lăcaș, o fi în inima ta?

Nu am încredere în mâna cu briliante.

Când zboară cocorii e semn de război.

Nu mai există cuibi de nobili.

Să ne ferească Domnul de alde Nero, Ivan cel Groaznic, Hitler, Stalin. Dar există și miniaturile.

Cea mai mare pedeapsă este să fii străin printre ai tăi.

Sub soarele alb al deșertului ne-am desăvârșit.

Să nu întorci niciodată capul, în orice clipă se ivește pericolul sau fericirea din fața ta.

Uneori, noaptea începe de dimineață.

Sângele este mereu tăcut.

Un măr pe masă presupune multe operațiuni pregătitoare.

Poate fi apa un soare vede? Poate. La fel cum piatra plutește în văzduh.

Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci din cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.

Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.

Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.

Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol.

Relațiile intertextuale realizate de Lautereamont sunt specifice unor opere ce nu pot fi încadrate cu ușurință în nici un gen literar. Așa spune Romul Munteranu. Eu, fără falsă modestie mă voi încadra la PERSONALE. Mă erodează remușcările. Fericit este cel care nu le cunoaște. Pentru toți pe care i-am iubit, îi iubesc va trebui să pătimesc mii de ani, undeva în Andromeda. Nu glumesc. Dar poate că nu voi muri, ceea ceste și mai rău.

Eu cred că n-am să mor, deși se spune

Că se cam moare pe acest pământ

Eu n-am să mor cât timp mi se răspunde

Cât timp mai am în minte un cuvânt

Eu am să mor când va învinge moartea

Tăcerea ta mai tare ca un corn

Când zimbrul de argint, precum e soarta

Mă va zdrobi tăcut și orb

Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins.

Asurzitoare întrebări, brrrr, comunist, complotist, componist, corist, Christ. Să ne încălzim mâinile, eu așa zic, cu fier încins, altă aluzie la Dracula, mi-ajunge, zbieretul și ochiul roșu mă urmăresc de pe perete.

Ați văzut Castelul Huniazilor? Acela pustiu. Ce-a fost s-a cam terminat. Sângele donat este deficitar. Mai terminați cu false vinovății. Săracul Robespierre avea dreptate. Harș, altul la rând.Cine va reuși să adoarmă un elefant se va numi poet. Salut, domnu” Mopete Ivănescu. Câinele de aer ne tot latră în limba surzilor. Niciodată nu am putut termina ACEL TRATAT DESPRE RĂBDARE, AȘTEPTARE, îmi place să mor înainte.

Ia înlocuiți melancolia cu obrăznicia, așa îmi place, certitudinea cu speranța deșartă, oftatul cu datoria împlinită, orgoliul cu nimicul, apoi luați un glonț, îl punerți în pahar și îl înghițiți, nu înainte de a înghiți și un revolver cu butoiaș. Principiile trebuie date afară, deși nu este nici o șansă ca ele să iasă. Am auzit că au fost trei Homeri, doi Shakespeari și un singur poet de pe strada Fabrica de Pâine. Autorul este grav bolnav, iar cititorul este un mare terapeut.

Să fiu, deci, mulțumit, viața trece, de ce m-aș revolta, nimic nu-i nou, poetul spânzurat, odaia rece pe dată l-a cuprins ca pe-un ecou, a fost iubit și detestat odată, acum zâmbește blând din calendar, să fiu, deci mulțumit, mi-ai fost amantă, viață și femeie și coșmar.

Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge lovit de catarge, inelul de aur purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna, pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască, străbuna mea flască, semne prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară?

A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută în tramvai, în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era necunoscuta? Juristă, contabilă, profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap.

Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire.

Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răsuns nimeni la nici o întrebare. Marea se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Eu am văzut. Pentru un pictor firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.

De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.

Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.

Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemții, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.

Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?

Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.

Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.

Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.

O slujbă, dați-mi o slujbă, îmi șoptește un porumbel lovit la piciorul din față. Da, era un porumbel cu patru picioare. Nici ploaia nu mai era ploaie, ci o lectură din Paracelsus. Făt Frumos trece cu un cadru, l-au lăsat genunchii în bătălia de la Lepanto. Aha, se spune Lepantin, mă corectează vecina cu umflături pe la pulpe. Facem pregătiri pentru iarnă, ne punem oasele într-o găleată de plastic, le ducem la Reînvierea, mai cumpărăm și flori, gladiole și alte corole. După,. după, strigă un pensionar , el știe toate stațiile. Se spune DUPE, așa se spunea în timpul lui Carol I. Dupe domnia voastră, mânca-ți-aș.

Ce m-aș duce eu la Ithaca, așa simplu, nu sunt eu Ulise, dar nici el nu este ce sunt eu, capul sus, Yorick, nu mă necăji. Nu știați că am un văr, Hamlet? Sorescu îl avea pe Will, fiecare cu ai lui.

Ucenic la o pasăre cu gâtul tăiat, n-am vrut, iartă-mă , Șarpe, tu zeu al Răului. Mai bine aș fi cucernic, nu pot, nu sunt cucerit nici de cucernicia altora. Ne împerechiem cu frica, facem copii de doi centimetri, greutatea două grame, se numesc friguleți, cresc și se numesc frigoane. Alții le spun frisoane, fie. Superb, ar fi zis Fellini, miroase a ceva masculin, scuze, prietenele știu.

Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.

Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.

Vestală, ai făcut baie în bazinul cu apă sfințită? Dar în laptele caprei vecinului? Unge balamele cu propriul sânge. Vor plânge mai puțin. Poate vor urla.

Tocmai când oratorul ridică toporul și sparge microfonul dintr-o lovitură, se trezește mam-mare și cere un taxi. Oratporul se lasă în genunchi, cere iertare. Vreau un taxi, strigă mam-mare. Nu înainte de a fi iertat, eu sunt șoferul care v-a luat măruntul din vechea geantă. Vai, vai, la viața mea am avut mulți șoferi ca matale, dar văd că-i întreci în filosofia kantiană. Bravos!

Alături de mine şade un om, îşi soarbe supa de pasăre,nu priveşte în jur, supa de pasăre l-a acaparat cu totul, aşa cum câmpia este cuprinsă

de limba lată a vacii.Faţa omului nu spune nimic.El este un sfânt care mănâncă supă de pasăre, el este Marele Anonim. Nu-l voi întreba niciodată nimic.El se ridică, îşi şterge gura cu o batistă mare, albastră, îşi pune pălăria pe cap, iese pe uşă, nu-mi aruncă o privire.Locul de lângă mine este gol.Nu ştiu de ce îmi vin lacrimile.

Sănătatea spirituală a omenirii, spune profesorul ridicând un deget în aer, se află la o răscruce dramatică, un măr căzu cu zgomot de pumn îndesat, iată un panaceu planetar, este râsul, spune profesorul, neascultând, nevăzând, indiscutabil avem o nevoie adâncă de a râde, mai daugă, din măr iele harnic un vierme roz-alb, un pui de vierme lipsit de ruşine, îl salută pe profesor, clătinând în batjocură din cap ( din coadă), prostia şi răul nu pot fi tăiate din rădăcină, ( viermele râde), nu este comicul o formă a neputinţei de a acţiona? Prodesorul se înfurie şi zărind viemele pe loc îl strivi. Doamne, ce rău îmi pare, am mulrmurat, ce dezechilibru creat de el însuşi, profesorul, Doamne, din pom căzu încă un măr ca un pumn.

Am avut parte în viaţă de toate, de copilărie, de bătrâneţe, am fost bogat şi sărac, am iubit, am urât şi am primit la rândul meu aceste daruri, începe profesorul conversaţia, aţi dormit bine? Destul de bine, vă mulţumesc din toată inima, sunt mişcat, vă rog să transmiteţi omagiile mele prietenilor Dvs. Sper să am plăcerea să vă revăd, vă sunt îndatorat, nu voiam să vă deranjez, scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, vă rog spă vorbiţi rar, cât mai rar cu putinţă, se aud răspunsurile celor din jur, numai cântecul privighetorii nu se aude, privighetoarea a dispărut din dicţionar.

Tratamentul celor care fac transplant de față. Adică li se implantează un nou chip. După accidente, malformații. Masca de fier.

Patul iubitei este locul de Rai dăruit nouă prin mila Satanei.

Cărările s-au potolit din mers, cad frunzele c-un zgomot șters și eu în mine simt, recad, îți sunt un ruj, îți sunt un fard.

O aură fină învăluie dureri, neputințe, greșeli, zadarnică ura îmi uruie, cu mine astăzi mă-nșeli.

Stalin spunea că dușmanul nu doarme niciodată. Nici el nu dormea.

Un prieten îmi spune că eu trezesc antibicilismul. Cum poți trezi pe cineva care nu doarme niciodată? De 2000 de biciclistul rătăcitor și cel nerătăcitor, fie că miroase a usturoi sau a deodorant franțuzesc trezește antibiciclism. De ce? Pentru că antibici este preocupat - oare ce conspirație mai clocește mintea biciclistului? Comuniștii ascundeau originea bicilistă, dacă erau din părinți bicicliști, unii aveau niște nume de nu-i mai cunoșteau din ce neam sunt. De fapt, nu a spus Marx, proletari amestecați-vă? Sebastian a fost și el un biciclist care a trezit antibicilism. A vrut să-l adoarmă, dar nu a reușit. Se mai spune că somnul rațiunii naște antibiciclism.. Cred, dar uneori rațiunea nici nu este în preajmă. Despre anticlisme altădată.

Boul Apis era la mare cinste. De atunci, bietul animal a decăzut în drepturi. I s-a promis că va veni cineva să-i spargă dinții. Altcineva l-a amenințat că va fi chemat la tribunal să i se pună sechestru pe coarne. Iarba a fost de mult cosită și nimeni nu-i permite să mai pască oriunde s-ar afla. Atunci s-a apucat să picteze. Picta numai vaci. De toate vârstele. Seara plângea într-un colț- avea el un cântec , o, gri frumos.

A muri nu este o tragedie. Este o Lege.

Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.

Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.

Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).

Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.

Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.

Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.

Recunosc – îmi este frică de ticăloși, nu știi ce le poate pielea, îmi este frică de mincinoși, unii sunt foarte talentați, îmi este frică de falși prieteni, te vând cu plăcere, îmi este frică de cei fără milă, oricând poți fi în situația să nu ai cum să te aperi, îmi este frică de calomniatori, orice minciună prinde aripi mai mari decât oricare adevăr, îmi este frică de ... dar mai știu eu de ce nu mi-e frică? Și de o gripă mi-e frică. Nu mi-e frică de dragoste, de prietenia statornică, de adevăr, chiar dacă mă doare, nici de moarte nu prea mă tem. Mă plimb adeseori prin cimitire. Nu văd pe nimeni să se chinuie acolo. Nimeni nu a venit să spună că dincolo este rău. Mi-aș dori o moarte eroică, pentru un ideal, dar de unde?

Sosim mereu târziu la locul gloriei. E bine să fii rege în sufletul tău.

Cocoșul, pe cât este de prost, pe atât este de fudul. Îmi place cocoșul, are o prestanță. Iar moartea sa este impresionantă. Calul lui Don Quijote nu a supraviețuit eroului. A dispărut în neant. Don Quijote călărește acum norii, visele copiilor, ale boschetarilor. Când ne e milă de un câine, să ne gândim că soarta noastră este mai jalnică. Tânăr fiind, pari un străin frumos, apoi lumea se obișnuiește, iar la urmă te îmbrâncește unul în groapă.

Mereu printre nume, de ce și cum să dovedesc?

Nu am fost niciodată la închisoare. Cred că aș muri. Nu de rușine. Dar nici armata nu mi s-a părut un loc prea prietenos. Acolo am început să scriu. Versuri. De disperare. Acolo îmi plăcea să ascult „Satule, satule, vatră frumoasă, departe mai sunt de casă”. Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau. Și eu cu ei. Un domn gri vrea să mă vadă la închisoare. Am să-l primesc, am să-i iau hainele, am să închid ușa după mine și ...țușt, în lume. Cred că domnul gri nu are inimă. Are și el acolo, un bolovan. Gri. Nu știu de ce netrebnicii ( cuvântul vine de la netrebuitori) au întotdeauna dreptate, sunt puternici și râd mult. Cred că arta, poveștile populare și cele scrise de autori drăguți compensează răul din lume. În lume suntem cu toții foarte serioși, demni, înțepați undeva, bățoși, râdem de alții, ne credem nemuritori, mai spargem un dinte cuiva, ne mai rățoim, nu cerem scuze nimănui că nu avem de ce. De fapt ce câștigă un om dacă va cere scuze?. Stima este oricum pierdută. Mai bine ridică omul un par și te lovește cu sete să uiți naibii de scuze. Mi-a zis mie cineva să-l las naibii în pace. Am răspuns – te las, că al lui ești. S-a supărat, a zis că am scos colții. Probabil că venea din codru, unde oamenii au colți.

Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,

eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,

un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.

A fost o dragoste şi numai de o zi? Suntem şi noi fiinţe efemere, atâtea jurăminţi, oricum ar fi, greşim din teamă sau dintr-o părere.

O clipă am crezut în bietul Will, în absolutul lui Romeo şi-a Juliettei,

viitorul e debil şi instabil, cuvântul se scufundă-n fluviul Lethe.Şi totuşi, încă vă iubesc, deşi amurgul cade greu şi morţii cresc.Să mori din dragoste, se poate? Mă-ntreabă un erou din carte, eu îi răspund, mă simt învins, din dragoste-am trăit, nestins e focul, mii de ani trăim prin strănepoţi şi strălumini, cum poţi muri când sărutând, auzi o voce-n slăvi, un cânt?

Nici un vis nu rezistă mai mult de o clipă, dar clipa există, eterna risipă, acum ai venit, acum eu reînviu, de mult te-am iubit, nu te văd, dar te ştiu. Omul este stîpânul cuvântului său, nu există putere mai mare, nici glorie mai mare şi mai stabilă. Dar ştim noi să stăpânim această putere? Vine clipa. Câinii-şi beau lătratul în bălţi. Floarea mătrăgunii. Va fi pustiu şi va fi seară, vom mai porni spre începuturi? Vinovat de prea mult soare? Venim din ţărmuri fără amintire? Lumina colii de hârtie. Ochiul cotropit de milă, de stele. Aurul ţării Ofir se descărca în port, iar ochiul meu îl primea. Să îmbrăţişezi roua, ah. Ca un tavan scund ne apasă, uneori, viaţa, în aventură pe calea ferată a vântului, în porumbarul somnului....Un tremur de teamă se strecoară prin pădure şi răsare la păicioarele ...

Şi iarăşi mi se pare că-nţelegi că mă retrag în pulberea fierbinte.

Am să-mpăiez cândva un leopard să se prefacă ochii în smaragd, din creasta norilor s-alcătuiesc un brad, genele tale crească nalte ca un

Gard, profesorul sî-ngenuncheze ca un bard, Sartre să nu mai fie Sartre, ci un sard, sî nu mai crezi că păsările ard, Golgotha să numească un bulevard, să spăl stuile de fard, să scutur guano de pe-nsemnul unui grad şi când mi-o fi mai greu, încet să cad ca o ninsoare peste Galaad.

Mugur / O, Doamne, cum se mai rostogolește capul de pe un pat pe celălalt /zar negru, gura întredeschisă chinuind strigăte de triumf... prin camerele pline de alarmă... pe cerul drept, dungi groase de durere.

Stelele toate în umbră. Punct.

Toţi suntem adolescenţi, puţin, dar nu toţi suntem adulţi. Unii se nasc bătrâni. O scânteie , totuşi, rămâne. Nemulţumirea este de origine adolescentină. Dar nemulţumitul, permanent, devine rău.

Centrul originar este lumina cea mai secretă, o structură diafană, de o delicateţe, de o puritate dincolo de orice înţelegere.

Văzând că au să urmeze trei generaţii păcătoase, generaţia lui Enoch, generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină. Aceasta este şi problema adolescentului devenit adult.

Unirea înţeleptului cu soţia sa este şi bucuria Domnului. Ea aduce pace pe pământ. Unii profani vor râde, dar fraza este din Zohar, de care profanii nu au habar.

Adam a deenit muritor pentru un singur păcat, iar noi, plini de păcate visăm nemurirea. Cred că mai mare păcat decât ipocrizia nu există.

Există trei părţi ale sufletului – NEŞAMA –sufletul superior, RUAH – spiritul, NEFEŞ- sufletul vital. Ele coexistă în noi. Dar fiecare le are în diferite proporţii. Astfel ne deosebim unii de alţii.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu fi făcut pace cu un om care m-a nedreptăţit şi să nu-l fi iertat. Rare cuvinte, nu-mi aparţin, dar le am în inimă.

Dacă există un prototip al părintelui, al adevăratului Patriarh, acesta este Iaacov sau Iacob, a avut 12 fii, pe unii i-a iubit, pe alţii i-a nedreptăţit, dar pentru Iosif a avut o iubire fără margini. Astfel şi-a salvat imaginea. Întâmplător pe tatăl meu îl chema Iacob.

Exodul, expatrierea nu sunt întotdeauna pedepse, pot fi şi căi de reafirmare. De aceeea eu repet titlul unui roman – „Pământul oamenilor”. Din adâncuri te chem, pe Tine, Doamne.

Tristeţea poate fi un păcat. Domnul ne-a plămădit în bucurie şi pentru bucurie.

Acestea sunt învăţăturile care trec din generaţie în generaţie, de la adolescent la adult şi din nou la adolescent.

Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt odioara este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Am o mostră de şopârlă în birou, de batracian, gata să înghită orice insectă zburătoare şi umblătoare.NU sunt eu acea insectă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI.Până aici totul este o aiureală. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,Iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul Negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Esta ţara care nu există. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborâ la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală.Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.

Uneori comunici mai uşor cu un câine, o pisică, decât cu un om. Am câteva experienţe edificatoare. De ce nu comunică un om?.De teamă. Pentru că este ocupat, fie cu treburi grele, fie cu sine , însuşi. Dar dorinţa de comunicare se aseamănă respiraţiei, nu poţi trăi sub apă.Am o părere foarte bună despre comunicare. Discreţia, secretomania, mania persecuţiei sunt câteva piedici grave în calea comunicării, Iar ura se naşte numai din lipsa unei comunicări deschise. Suspiciunile, prejudecăţile de aici se nasc. Iubirea este alt domeniu. Iubirea este un alcool, oamenii nu mai sunt raţionali. Vorbesc de comunicare, deasupra iubirilor, prieteniilor ocazionale. Sunt un religios al comunicării,eu pot discuta şi cu Dumnezeu. De ce nu?

Nu ştie luna că e luminoasă şi nici măcar nu ştie că e lună, nisipul că e nisip, spre ce ne îndreptăm?Ce-ai să Te faci, Doamne, dacă mor? Dacă mă sfarm (îţi sunt ulcior), dacă mă stric? Şi băutură sunt.Sunt meşteşugul Tău şi-al Tău veşmânt, cu mine rostul Tău dispare. În urma mea nu mai ai casă-n care să te întâmpine cuvinte calde.... Uite, eu nu sunt, dar dac-aş fi, aş fi un miez de poezie scrisă... Uite că nu sunt, ceilalţi sunt deplin- Rilke..

Este un mare curaj să te scoli de dimineaţă – Anonim. Noroc că nimeni nu poate muri treaz.

Opusul păcatului este libertatea, nu virtutea – Kirkegaard.

Uciderea pruncilor nu a servit decât cauzei picturii, ea nu a fost învăţătură pentru ocrotirea pruncilor, mişcarea braţului, strălucirea săbiilor, ţipătul mamelor, mulţumirea monarhului.   

Cine nu vrea să vadă nu este orb, cine nu vrea să audă nu este surd, dar cine vrea și nu poate merită tot respectul

Nu toți cei lătrați de câini sunt hoți

Dacă ai un băț în mână, nu discuta cu câinele

La fiecare răspuns există o nouă întrebare

Să fugi de jigniri, să nu alergi după onoruri(Din înţelepciunea iudaică)

În Israel s-au mutat bunicii, nepoții,

Rădăuții, Adjudul, plânsetul roții,

Piatra Neamț, Botoșanii, petuni și molizi

Zmeurp, mure, fagii candizi,

Tălăngile vacilor, caimacul cel gros,

Câini ciobănești, mărfare cu țipăt spăimos,

Țigări de cincizeci de bani pachetul,

Anii de după război, alfabetul,

Acolo, în Israel miroase a portocale,

A cedru, a jasmin și migdale,

Acolo este un colț de stradă,

O umbră șoptind, o dovadă

Că bunicii uciși odinioară

Își poată sufletul pur ca o floare.

Prima dragoste am cunoscut-o în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei, am înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de obosoeală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţii, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce , voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea , se ridica, plină de speranţă.

Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac.  

OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi. Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt odioara este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI.Până aici totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, Magda, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Esta ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborâ la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală.Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul. Dictatorii, călăii sunt sadişti, nu poţi să admiri sadismul. Dar este altceva.

Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.

Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)

După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.

 Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.

Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.

Unii sunt vii, alții sunt morți. Abominabil, ce cuvânt expresiv.

Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.

Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește.... Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă,1sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.

. A venit și seara, roua strălucește, stau la o răscruce, inima pândește, luna curge-n valuri pe acoperișuri, undeva se-aude cântecul în stihuri, este pacea sfântă, ca-ntr-o casă veche, frunzele din arbori cântă la ureche, iar departe-n zare, dincolo de cețuri, paznicul vieții ne socoate prețul.

Ceas de noapte, dormi, iubito, ceas de moarte, dormi , iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu și restul lumii, iară eu , venind iar noaptea, voi cânta încet pe strune, ” Te-am iubit, dar n-a fost vreme, te-am iubit, dormi, nu te teme”, ceasul bate ca o toacă, dormi, iubito, dracii joacă și își râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte, dormi, încet mă voi preface într-un zburător prin nouri, voi veni în visul pașnic, te voi lua zburând în stoluri spre o altă lume caldă,unde sunt îngemănate inimile care caută părăsind singurătatea.

 Baudelaire -- Dumnezeu este singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu are nevoie să existe. Dragostea este gustul pentru prostituție. Ce este arta? Prostituție. Dragostea începe cu prostituția și se termină cu simțul de proprietate.genial? Poate.

A plecat în Canare, spune cineva, de fapt cred că a spus în Canada sau în canale sau la canale, o încurcătură, ce pot spune unii sau alţii, tocmai m-am despărţit de cineva la care am ţinut destul de mult, viaţa ne dă câte un şut în fund, ca în armată, a treia cizmă, dar faţă de cei ce trăiesc în canale, oricum, sunt mai fericit. Un mic soare, Doamne, pentru sufletul meu. Doamne, eu sunt o frunză, o nucă, un broscoi speriat, o vrabie rănită, mi-au furat toate cuiburile, m-au ajuns toate praştiile , Doamne mic, ridică-mă şi fă-mi fericit ca pe boii cu coarne nevinovate, ca pe câinii cu ochii de înger, ca pe nenufari, ca pietrele prietenele – Eugen Ionesu. Onorat public, am nevoie de consideraţia d-voastră. Ca să mă consideraţi este foarte uşor. Trebuie să mă neînţelegeţi , apoi să mă înţelegeţi . Până azi m-aţi neînţeles suficient. A venit vremea să mă înţelegeţi. Eugen Ionescu. Acum amintiţi-vă de filmul „Pianistul” după romanul omonim de W.Szpilman. Cine s-a gândit mai profund la semnificaţia Paştelui evreiesc şi al celui creştin, care sunt apropiate calendaristic? Evreii renasc ca popor, prin ieşirea din robie, iar Iisus renaşte pentru vecie, după ce fusese crucificat de romani. Atunci , cum să-mi explic eu antisemitismul teologic? Nu este cel mai mare fals istoric, acuzaţia de deicid? Bietul Eugen Ionescu, revendicat de români, francezi,evrei, era un om universal. Deci nu este bietul Ionescu, este universalul Ionescu. .

Se spune că fericit este cel care iubeşte, nu cel care este iubit. Aşa o fi. Când eşti iubit , simţi un fel de jenă, o nelinişte, te întrebi, oare pot răspunde cu acelaşi sentiment, cu aceeaşi intensitate? Cineva care mi-a declarat dragoste nu o dată, care a spus că am fost iubirea vieţii, îmi spune că nici prieteni nu am fost. Deci, până la urmă eu am fost cel care a iubit. Eu sunt cel fericit, aşa să-mi ajute Dumnezeu, de altfel nu mă aşteptam la altă reacţie de la un om singuratic, nu în sens social, un om care nu ştie pe cine a iubit, iubeşte, va iubi. Se spune că în dragoste ierţi orice, umilinţa este maximă, respectul nu are nimic comun cu dragostea adevărată. De ce ajung unii iubiţi să se ucidă? Dar nu în acest secol. Vorbesc despre antichitate. Azi, iubirea este raţională, omul modern are creier peste tot, în inimă, chiar şi acolo, jos. De unde şi atâtea necazuri. Poţi gândi pe Himalaya despre Coca-Cola? Nu , prietene, Cipariu. Sus este partea fricoasă. Munca egal aritmetică egal instincte primare. Îmi place. În faţa lui Dumnezeu nu se fac reverenţe, dar evreii fac. De ce ? Pentru că numai evreii dialoghează cu Dumnezeu. Pe asta nu aţi ştiut-o , prieteni. Fuga din literatură este la fel ca fuga din Egipt. Este vorba de iudei sau de Iisus, este fuga din sau în Egipt? Se împletesc miturile. Cum să mă arunc eu în singurătatea acestui text? Un lup alb, incandescent trece prin faţa mea. Să bem, fraţilor, pentru lunga noastră listă de eşecuri. Spune poetul Dan Cipariu, care scrie bine. Scrie deştept. Un şarpe de cuvinte lung ca Enciclopedia Britanică mă urmăreşte. Bravo, Cipariu, vei fi un nume.

 Greaţa lui Celine, un mare talent, dar antisemit, pronazist, toate bolile. C. Ţoiu caută să explice că asta îl mobiliza, delirul celinian, înjura evreii ca să simtă bine, îi dispărea greaţa,dar pe mine mă apucă greaţa când citesc aceste explicaţii.Iar Ţoiu, vorba lui Shakespeare is a honorouble man.   

Undeva, o poetă, Angela scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs,mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? ...sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine... sufletele sfioase nu se risipesc... întinde mâna şi înhaţă un suflet...liniştea este un viciu comod...voi afla mai târziu despre cine nu sunt... trupul , un pământ nechibzuit...DIAMANTE.

Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livresă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii,. Atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, scaunul unui rabin nu poate să miroasă a femeie, este vulgar. Dar are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.

Jocurile se adună, ne-ntâlnim, de vrei, pe lună, tu mi-ai spus că niciodată nu vom fi ... e altă joacă, visele noastre, afine-ngheţate în borcane ascunse, cerate, stăpânii muriră, paingul se miră, nu poate pătrunde, unde? Genele tale, gene mele se duseră-n alte făpturi, diluviene sunt vremile noastre, măruntă-ntristare, ce jocuri, ce drame epistolare. Te miri şi tu, ca paingul, afine gustate cu poftă de ursuline, de maicile acelea fugind de bărbaţi, frumoşi sunt doar anii tineri, uitaţi. După cum spunea Brueghel, Icar a căzur într-o primăvară, fermierii tocmai arau, marea era neliniştită, numai soarele privea maiestuos şi îşi făcea lucrarea, ceara plângea cu lacrimi de om.

Florin Mugur îmi spunea că poezia nu este un simplu joc, este periculos, te poate duce la moarte, avea dreptate. Acum, secat de orice inspiraţie simt că Omul Negru îmi suflă din spate. Ce zici ody? Sau ce zici, Doamne? Orice se află în afara mea este Dumnezeu, chiar şi un câine vagabond.

Omul este o fiinţă periculoasă. Nu toţi oamenii. Maica Tereza este o mare excepţie. Fac abstracţie de fervoarea cristică, pentru că nu suntem toţi creştini, Maica Tereza este un exemplu peste milenii, nu peste veacuri. Dragostea ca principiu existenţial, fără sentimentul măreţiei, al puterii, al bogăţiei –sărăciei materiale, numai spirit, nimic interesat, o dăruire totală fără dobânzi, procente, este ceva ameţitor, aproape că nu pot crede că am fost contemporan cu ea. Iar eu văd cu cine am de a face la serviciu, cu meschinării, intrigi neroade, oameni care te pândesc să vadă ce greşeşti, să te elimine, dacă se poate. Nici un război nu este mai urât decât o pace ipocrită care te macină, te aduce la starea de homo homini lupus. Nu putem fi prieteni, parcă duşmănia face parte din natura umană, din gene. Fiecare crede că are dreptatea, iar dreptatea se plimbă prin Paradis. După ce moare un om, i se recunosc unele merite, apoi este iertat, cei buni, cei răi, toţi devin nişte buni uitaţi. Nu am văzut pe cineva să recunoască o dată că a greşit faţă de un semen, aşa, parţial, mai spune câte unul. Toţi vor să fie lăudaţi,mă refer şi la mine. Vai ce nu-mi place să mă critice cineva. Eu care... Ehei.Nu suntem unitari. Nu suntem ca păsările migratoare, înţelepte. Târziu şi depăşiţi, ne sforţăm. Deodată, legăturile se rup. Cădem peste lacuri indiferente. Lei ignorând, cât timp sunt superbi, orice limite. Noi, acolo unde părem convinşi de un lucru, total, un alt efort este deja sensibil. Duşmănia ne este apropiată.Ultimele rânduri sunt de Rilke, l-am copiat fără ruşine, cu evlavie. Elegia a patra, duineză.Mă simt extrem de singur. Nu din cauza unui si ngur om. Singurătatea este în noi. Toţi suntem singuri. Ştim că nu aşa trebuie să fim, dar suntem. Cine nu ştie , învaţă pe altul. Nu crede în minuni, ele vin singure. Fereşte-te de omul prost din toate direcţiile. Proste este cel care înţelege, dar acţionează de parcă nu a înţeles nimic. Dincolo de îndoială nu există nici Dumnezeu.

Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul

Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins. Deci și ody m-a convins că nu sunt decât un ins, dar un ins nu prea corect, ba un ins puțin zevzec, eu iau multe și puține, bombonele și buline, tot mai bine zăpăcit, decât rău, deștept, lucid, ah, tu, ody, fiară rea, cum îmi smulseși inima, eu ți-am dat gândurile toate, tu le adunai în carte să mă torni la cei vestiți din orașul cu năimiți, eu ți-am dat tot ce știam, tu mi-au aruncat pe geam lături, zoaie și un pic de viață cu fistic. Mulțumim pentru nimic.Eu semnez aici cu sânge, inima în mine plânge pentru cei ce sunt ca tine, fără minte, fără spline, fără nici o judecată, doar cu ceea ce fuse odată.  

Il atrăgeau mai mult cârciumile, decât cimitirele, deşi le vizita pe amândouă. Cel mai mare pericol este să depinzi numai de tine.Am inventat o glindă în care oricine poate intra şi ieşi când vrea, cu o singură condiţie – să nu se...mire.Rana...deschisă...colectoare...de...influenţe...bolnăvicioase, rana ce se închide cu ochii spre călău. Zborul lăuntric al păsării se mută în afară. A farda timpul. Materia striveşte orice cântar al imaginaţiei. Iluzionistul Shnagi,nu există simţuri. Doru. Doru. Plutim bezmetic într-o voce primordială. Un copil fugărea un tanc. Eu nu mă tem, trupul mi se teme. Tancul alerga terorizat, îşi întorcea uneori ţeava, cu teamă. Impresurat de ape exaltate.Mă aflu acasă?

Unii colegi – insule în derivă, Hava licheluţă, Mimi vrăbiuţă, un banc prost, zic unii, ură ca o mâzgă, un ulei, să plângă , zic motoare vechi, colegi de Utrecht.Uneori îţi vine să-i fixezi pe unii cu urechea de uşa grea a unei vechi biserici, ah , cuiul, nu merită, săracul cui. Timpul trece , spaţiul rămâne, nu tot ce sclipeşte este astru,Doru. ADG. Apoi, Banuş, cunoaşte cum femeile cunosc. Tocmai ieşeam din arenă, când cineva mi-a aruncat o floare, ciudată floare, am simţit un uşor leşin, m-am trezit în iatacul unei înalte doamne de la curtea Împăratului, doamna dormea, eu nu mă puteam mişca, s-a trezit, m-a văzut, a scos un strigăt şi eu m-am trezit, acum de-a adevăratelea, eram în noroi, în faţa circului, se auzeau aplauzele celor din interiorul marelui cort ce adăpostea mii de oameni. Stelele îmi râdeau în ochi. Am râs cu ele şi m-am şters de noroi. A căzut zăpada din cireşi, mi-a şoptit o pasăre de noapte. Moartea dădea târcoale ca un urs înfometat. Se auzeau cutii răsturnate, trecu în goană un poliţai cu fluier şi cu un pistol de carton. Eram în siguranţă, nici moartea nu era moarte, era o nebună a locului.

Două cauze au stat la baza conflictelor dintre oameni, aproape întotdeauna – invidia şi orgoliul. Ambele pornesc de la un complex de inferioritate, nemărturisit. Cred că nu există un om lipsit de complex, oricât ar fi de inteligent, raţional. Nimeni nu este raţional 100%. Dacă un om nu are complexul de inferioritae, îl are pe celălat, din oglindă, de superioritate, care este la fel de rău, poate mai rău. Eu pe acesta îl am, dar îl cultiv cu grijă, cu oarecare reţinere, spre a nu fi crezur pe de-a-ntregul nebun. Paranoia este maximul atins. Odicutza , uţa , uţa, asta a remarcat cu dulceaţa ei în glas, că mă cred mai mult decât sunt, ba chiar nu sunt nimic. Dar cine este ceva? A nega existenţa unui semen este echivalent cu a te nega pe tine însuţi. Vine diavolul şi te întreabă, dar tu cine eşti? Păi, să vezi, că am făcut, că am fost remarcat(ă). Draci, colaci. Nimeni nu este veşnic remarcat. Lumea are o putere de a uita fantastică. Ceea ce am pierdut iremediabil cu ody este tandreţea, mi-este imposibil să mai fiu vreodată sincer şi tandru cu ea. Din prima depeşă, când m-a somat să retrag articolul despre volo, nu trebuia să cedez şi s-o trimit la toţi diavolii. Era o încercare deja sortită eşecului. Intrebarea este, de ce eu am duşmani, de ce nu am prieteni? Dumnezeu ştie. Un prost va găsi imediat răspunsul. Este complicat. Mă duşmănesc unul Vili, altul A.B., alta N, alta R., ca şi una A., cu care am colaborat, nu am fost prieteni, în schimb am prieteni relativ spus, doi-trei. Pasiunea pentru cărţi m-a însingurat, ambiţia de a fi grozav în cunoaştere iar m-a însingurat, ş.a.m.d. Sunt şi orgolios, dar nu până la absurd, la prostie.Lucky you !

  

M-ai părăsit, normal, eu sunt evreul rătăcitor, azi in Zanzibar, mâine-n autocar, mă găsești la Barcelona,caut pușca lăsată de tatăl meu sub un palmier,mă scald în albastrul Mediteranei și ies alt om, vom fi Frumoasa și bestia. , vii la mine și te declar prințesă. Inima mea de câine îți aparține.Uneori latră în somn.Muncesc mult, de la 5 dimineața la zece, apoi de la cinci dupămasă la zece, deci zece ore. Nu-mi pare rău, dar să mă țină puterilde, Chiar am de gând să plec undeva. Nevasta-mea a cumpărat cu 24oo lei ( 8oo Euro) două locuri de veci ( de-ar fi plăcute), în țarcul cu familii mixte, adică maimuțe și oameni, evrei și neevrei, o invenție a evreilor din Helem , dar , în caz că vom cădea cu avionul sau la un cutremur , banii s-au dus, la fel, dacă nu mor în zece ani, dobânda este zero, am să retrag banii și voi trăi încă o sută, fără investiții în cuibușor de veșnicii.Ești o fiară, mă lași în gura singurătății , care are colți și scuipă foc. Condiția umană nu este tragică, dacă ești optimist. Eu, în clipele bune, sunt un optimist. Tragediile ni le provocăm noi, oamenii. Eu nu fac caz dintr-o mică tragedie, am spus, mică. Era un vechi amor, îl păstram ca pe o relicvă. Mă doare schimbarea unor oameni la care am ținut, meschinăria, ipocriziia, nu pentru că eu m-aș considera un sfânt, ci pentru investiția de încredere care se pierde. In plus, a intervenit un individ, pe care nici nu-l cunosc, din nou ideea că justiția mă duce la Kafka, de parca aș fi executat la marginea unui maidan, cum a pățit Josph K. neștiind ce făcut. Malraux nu-mi place, era un revoluționar retoric. Moartea nu este o margine a vieții. Condiția umană este o noțiune abstractă , fără fapte concrete. Deci , dezertorule, ai dezertat, cuvântul vine de la deşert. Eşti un gol în spaţiu. Un nimic. Iar nimicul nu aude, nu vede. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă adevărată, aur bătrân, argint rece şi trist. Ca scarlatina ce arde. Cine a scris asta? Nu veţi crede. Iţic Manger, tradus de Nina Cassian şi Israil Bercovici. Poftim modernism.

  Trecând prin Cișmigiu, o pasăre măiastră și-a depus găinațul pe cămașa mea. Astfel mă simt după tratamentul aplicat. Pe mine mă atinge orice vorbă grea. Nu știu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, știu că înghit muște, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era șapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat așa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoști, doar ești întreg la minte, te ferești?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet și mai și, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cișmigiu găsești doar prunci.Mă aflu între Da și Niet, între ER și NE, două bune prietene, la fiecare apreciind și detestând câte ceva. Er spune Ne este rea, dar deșteaptă, Ne spune că Re nu merită atenție, iar situația este la mijloc.Ne nu este rea, nu este nici foarte deșteaptă, este pregătită, ceea ce este altceva, Re este oarecum rea,o fi deșteaptă, dar eu am o teorie, răutatea este dușmana inteligenței, adună diverse bacterii, le crește apoi scoate mucegaiul și ți-l dă pe față, Ne este mai onestă, de aceea o și respect mai mult, ce m-a deranjat era că făcea pe atotștiutoarea, iar atotștiutor sunt eu, pentru că sunt paranoic.Gorod DA, gorod NIET. Nici una nu are motive să mă iubească, m-am purtat destul de urât cu fiecare, mi-am permis multe în tinerețe, acum bătrânul lup își linge rănile, așteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise și cu versuri. Viața mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, nu mă interesează cine mă citește, nu am prieteni, nu am nevoie de prieteni, cred în mine și în familia mea, este tot ce-și poate dori un om, prietenii sunt ca pescărușii, vin și pleacă. Un mare rateu a fost ingineria, nu am iubit-o, dar am respectat dorința tatălui meu, iar vremurile nu încurajau creația liberă. Nu aș fi fost agreat ca literat, iar profesor nu mă interesa să fiu. Nici politica nu m-a absorbit.Am fost un comunist idealist, fără pretenții de a fi ideolog. Sunt un tip interesant, dar vrăbiile din vest si din sud nu mă apreciază. Gorod Ne, gorod Re.

Omul înoată, îi apare chipul printre valuri, zâmbeşte, dispare, apare din nou, apoi dispare definitiv. Aceasta este viaţa.Timpul - un imens ocean, dominator. Noi nu facem decât să zâmbim o clipă.Rămâi acolo unde eşti, iluzie, am în faţă o altă imagine - frumoasa mea soţie care se destramă într-un vârtej nervos, un început de Alzheimer? Sper că nu. O permanentă idee că este părăsită, bolnavă, nedreptăţită, nu-şi găseşte locul, iar eu nu ştiu să-i fac orele mai plăcute, sunt atât de prins de scris, o nebunie....

In plasa moale şi deasă a cuvintelor, a intrigilor reale şi imaginare, în tăcerea aurului şi a argintului, păianjenul păndeşte galben şi mare, îşi ridică ochii ipocriţi, se roagă pentru sănătatea braţului meu rupt, sunt într-o capcană elastică, largă, simt doar oboseala sângelui meu supt, inutil efortul de a smulge plasa, creşte în ţesuturi, mă cuprinde tot, galbenul păianjen îmi oferă casa morţii, ca un gâde, mă iubeşte mort, el se-ncruntă, lupta mea cu el începe, îi desfac din plasă noduri, rând pe rând , câtă nemăsură, nedelicateţe, paingul se plânge, eu ies din mormânt.... Mai ştii palate şi imperii, tablouri, uliţi, oameni, cai_ Să uiţi necontenit şi totuşi să ai ce pierde să mai ai. Să fii bogat, un zeu al mării, un Niebelung, Ali Baba, c-un gest să pşierzi, să reiei slova de unde simţi că spui ceva. Sentimental ca nimeni altul printre atâtea fraze reci, dar detronând lucid minciuna din poezie, ca pe regi.... Făceam o rugăciune şi nu mai aveam leac, bandajele purtate de vânt din larg în larg, închinăciuni, podeţe, poveţele bătrâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine. Ce poţi să-mi spui, Tu, Doamne? De mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făceam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce creşte-n mine, într-un Orient ceresc, piciorul pus în scara sălbaticului cal pur sânge, rasă rară din abur şi opal. Firavul fir de iarbă să calce moartea. Walt Whitman în viziunea lui Valer. Floarea, pasăre cu rădăcini. Ce linişte de lespezi îmbie vrabia? Bravos. Tăcerea mea descoase timpul.Tot prietenul Valer

Omucidere prin tăcere. Tu te adresezi cuiva, respectivul ( respectiva) nu-ţi răspund. Poţi să plângi, să urli, să te indignezi, să întrebi, să te umileşti, NU, acesta este răspunsul, ca şi cum adresatul a murit şi el. Doi morţi deodată. Asta se numeşte civilizaţie. Mai bine un glonţ tras de după colţ. Este o laşitate să nu răspunzi cuiva care nu îţi este necunoscut. Nu este semnul aristocraţiei, poate că totuşi este. De aceea a izbucnit şi Revoluţia Franceză. A venit poporul fără chiloţi şi a cerut libertate, egalitate, fraternitate. S-a ales praful, dar data istorică a rămas. Cauza – aceeaşi lipsă de comunicare. Inchidem ochii, ne facem că elefantul nu este în baie.... O pagină te poate înnobila, te poate amăgi, eşti un Don Quijote etern.Un orb ucide alt orb. Un surd ucide alt surd. ... Un critic, poreclit şi boul vesel, îmi spune că nu mi-a cerut el cărţile, aşa că nu are de ce să scrie despre ele. Prima condiţie a maturizării – lasp iluziile, ca Dante la poarta Infernului. Am căutat pe cineva după decenii, am dat peste un bloc de gheaţă, aşa cum merg pe strada Antim şi dau peste Casa Poporului. Nimic. ... Sărac în fapte, precum sunt, între lumină şi pământ, Tu, Doamne, nu mi-ai dat răgaz, o viaţă-ntreagă aş fi rămas la şcoala marilor profeţi, la care ştiu că Tu înveţi şi-ncerci mereu să ne-nţelegi, Tu, ce ne-ai dat doar Zece Legi.

 Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii-aştri căzuţi, din hidrargir şi argint, sunt duh şi sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuţitul, cuvintele nu mă ajung.

De multe ori sunt atât de convins că am dreptate, încât încep să mă îndoiesc. Totuşi, pentru o mai bună verificare, mă îndârjesc şi susţin propria opinie până în pânzele albe, astfel că reuşesc să atrag , de regulă, antipatia cuiva. Apoi, mai cuget, reuşind să desluşesc cine are dreptate. Dar oponenţii mei, în mare majoritate , devin agresivi, mojici, ceea ce mă împiedică să judec la rece chestiunea. Cred că aşa se întâmplă şi cu alţii. Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil. Pauză , a spus cineva că lipsa de timp înseamnă lipsă de talent, foarte util de ştiut. Nu ai timp, nu ai talent. Punct. Weiter. Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale , metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. „Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format eu singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăşi multe semne de-ntrebare”. L-am zărit în urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat. Dragă Ody, dacă mă citeşti, dezvăluie-te, aş vrea să ştiu cine mai citeşte, sunt sigur că mai este cineva, dacă nu chiar mai mulţi.... Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Inalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt o frunză în vid. Mă gândesc la fiinţa aceea băieţoasă, iubita acelui mare clasic, ce coabitare frumoasă, o floare de pe malul Prutului şi un arbust de Bucureşti. Ce să-i mai pese ei de lume. Scrie orice, face orice, Prutul curge, numai arbustul se tot îngroaşă, mai scade din înălţime şu la propriu şi la figurat. Ei nu fac rău nimănui. Este bine să te crezi genial. Dar nu în văzul lumii. Ea, lotusul din Orient românesc, mi-a devenit peste noapte un duşman ca o vidră supărată pe păsările plutitoare.Eu nu o urăsc, dacă rămânea poetă, cred că făcea mai multă umbră în literatură. Aşa stă în umbra unui copac care ...

Ceea ce aş ruga-o eu pe Ody ar fi să slăbească. Indiferent că ne vom vedea pe această lume sau dincolo, aş vrea s-o vîd cum era în urmă cu patru decenii şi ceva. Cred că fizicul robus i-a stricat caracterul, de nu mă-nşel. Era diafană, inteligentă, înţelegătoare, poate bună, acum este o muiere rea şi arţăgoasă, rea de gură , fără discernământ. De ce să se degradeze? Mai aruncă pe mine propriile păcate. Punct.

29 noiembrie 2018, ora 6. Î.a.  Sunt obosit, ne oprim oleacă/.

”Sunt evenimente care ne marchează”, spune prietena și se rujează.Aglutinate zile, trecut alunecos, prin secoli cum mă poartă Lombroso, Berlioz, proptești cu mâna zidul, dar totu-i ruinat, deasupra zboară corbii, dintr-un adânc lătrat se nasc șacali, hiene, iar îngerii se-ascund, au fost iubiri ca fumul, dar fumul e cărunt, la anii-mi încă tineri mă plimb la braț cu Soarta, iar Soarta e Iubirea sau uneori e Moartea .Nervii aceștia fremătau, era limpede, vuiau, tropăiau, săreau, strigau în frumoasa Morgenthau, căci pornită era ea să-nțeleagă dragostea, locurile-i mai obscure, iar iubirea-i o pădure. ....Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viața mea trecută e numai un generic, viața mea viitoare e numai întuneric, viața mea-i bolnavă, mai pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un șarpe din versuri să m-alinte, îți amintești, iubito, pe când erai regină și în întreg regatul doar noi eram lumină? ....Sunt în lichidare, ani și amintiri, sufletul e steagul, piscul din Pamir, au rămas în urmă norii peste șes, peste timp, îmi pare că înaintez, sunt în lichidare, vine un potop, încropesc, probabil, ultimul meu op, n-auziți cum apele galbene vuiesc? Sunt în lichidare, Bea, te iubesc.

O linişte aparentă. Lipsesc nenorocirile, omul este însetat de catastrofe, adică se înţelege cata – înapoi, strofă – porţiune. Ascult ce spune un critic despre Istoria sa, este foarte mulţumit. Prost nu este, a ajuns în vârful piramidei, dar critica se dovedeşte încă o dată o instituţie de dezinformare. Cine ascultă un critic nu mai are nevoie de creier. Eu nu mă consider scriitor important, mă ştiu scriitor, atât. Nu mă interesează ce spune criticul sau ce nu spune. Să fie sănătos, nu sunt pe lista concurenţilor. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză. Cunosc. Ştiu. Simt. Se găseşte la femei, la bărbaţi mai rar. Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai. Panseuri. Glonţul fierbinte răceşte prada. T.V. – Natura poate trăi fără noi, noi nu putem fără ea, vax.Ce spune cel din puşcărie? Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Ţânţarii îmi ţin tovărăşie. Bun. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Chiar, de ce ? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Excelent.

    Niciun comentariu:    

  

Lombroso

”Sunt evenimente care ne marchează”, spune prietena și se rujează.Aglutinate zile, trecut alunecos, prin secoli cum mă poartă Lombroso, Berlioz, proptești cu mâna zidul, dar totu-i ruinat, deasupra zboară corbii, dintr-un adânc lătrat se nasc șacali, hiene, iar îngerii se-ascund, au fost iubiri ca fumul, dar fumul e cărunt, la anii-mi încă tineri mă plimb la braț cu Soarta, iar Soarta e Iubirea sau uneori e Moartea .Nervii aceștia fremătau, era limpede, vuiau, tropăiau, săreau, strigau în frumoasa Morgenthau, căci pornită era ea să-nțeleagă dragostea, locurile-i mai obscure, iar iubirea-i o pădure. ....Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viața mea trecută e numai un generic, viața mea viitoare e numai întuneric, viața mea-i bolnavă, mai pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un șarpe din versuri să m-alinte, îți amintești, iubito, pe când erai regină și în întreg regatul doar noi eram lumină? ....Sunt în lichidare, ani și amintiri, sufletul e steagul, piscul din Pamir, au rămas în urmă norii peste șes, peste timp, îmi pare că înaintez, sunt în lichidare, vine un potop, încropesc, probabil, ultimul meu op, n-auziți cum apele galbene vuiesc? Sunt în lichidare, Bea, te iubesc.

O linişte aparentă. Lipsesc nenorocirile, omul este însetat de catastrofe, adică se înţelege cata – înapoi, strofă – porţiune. Ascult ce spune un critic despre Istoria sa, este foarte mulţumit. Prost nu este, a ajuns în vârful piramidei, dar critica se dovedeşte încă o dată o instituţie de dezinformare. Cine ascultă un critic nu mai are nevoie de creier. Eu nu mă consider scriitor important, mă ştiu scriitor, atât. Nu mă interesează ce spune criticul sau ce nu spune. Să fie sănătos, nu sunt pe lista concurenţilor. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză. Cunosc. Ştiu. Simt. Se găseşte la femei, la bărbaţi mai rar. Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai. Panseuri. Glonţul fierbinte răceşte prada. T.V. – Natura poate trăi fără noi, noi nu putem fără ea, vax.Ce spune cel din puşcărie? Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Ţânţarii îmi ţin tovărăşie. Bun. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Chiar, de ce ? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Excelent.

    Niciun comentariu:    

  

Mugur

M-am convins că mă lupt cu morile de vânt.Oamenii nu se schimbă nu pentru că nu pot,ci pentru că nu vor. Atitudinea lor este dictată de o anumită comoditate, un anumit mediu. De pildă, am ajuns la pace cu AS, dar el nu s-a schimbat defel. Nu a înţeles nimic. Nici nu a vrut să înţeleagă. A considerat că este victorios, deşi a pierdut. A pierdut şansa să facă o revistă mai bună, şansa de a avea colaboratori mai apropiaţi. AO m-a încurajat să nu renunţ, altfel revista devine mai proastă. MUGUR – Cum să fii rege, întreba, sosim întotdeauna prea târziu la locul gloriei.Noi. Zeus călărind pe iepuri şchiopi....M-am convins că nimic nu are rost, că orice efort se întoarce împotriva ta, că există o mentalitate colectivă care nu admite excepţii şi că moartea nivelează tot ce mişcă. Nimeni nu este prieten cu nimeni, nici duşmănia nu durează, între indivizi, ea moare cu moartea lor.... Mugur – Mori de vânt cu o mie de aripi, cocoşi pitici sălbatici, trâmbiţe de pene, cocoşi, regi albi, armate răvăşite, vă iau de picioare şi vă rotesc deasupra capului şi se face o aureolă de ţipete deasupra capului meu, sunt sfântul duh al cucurigului. Ce mai pulsa orizontul ca inima unui nebun, ce cavaler deşirat pe sub megafoanele acoperite de lună.... Poeţii nu mor, se va găsi cineva să-i citească. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă adevărată, aur bătrân, argint rece şi trist, ca scarlatina pot arde... Sunt galbenul din căpiţe, scria Iţic Manger, în traducerea Ninei Cassian şi Israil Bercovici, dar Nina este maestra. Băut-am soare, câmp, întreaga zi. Acum mă duc spre casă ameţit.... dar aur am pe buze, poezii... Prin galben nisip îmi port paşii tăcuţi, eu, împărat fără ţară, desculţ, în hainele mele, vântul îşi plimbă limba roşie ca a câinelui limbă...Pasărea îşi scutură lumina de aur de pe aripile-i negre... Numai la poarta mea geme un negru zăvor...Nu eu te voi trezi, poate o pasăre... Coapte sunt merele şi tristeţea. A fi un nimic,stare de fericire absolută. Toţi ne considerăm mari, dar până şi un copac este mai mare decât noi. Şi o pasăre zboară pe sus, un ghepard aleargă mai repede, etc. Manger – cap bolnav, în fereastra nopţii târzii, mâinile-l cheamă pe Domnul, ochii văd numai stafii (Balada erorilor). Păduchiosul, de drum ostenit îl trezeşte din somn pe cel răstignit.... Sunt clipe care nu-şi găsesc o limbă. Yehuda Amihai – Dumnezeu este plin de-ndurare , dacă nu era, ar fi fost îndurare pe lume.Borges spunea că un om cu o memorie nesfârşită ar înnebuni... Scriu întotdeauna despre mine însumi, folosind mituri diferite..Povestirea aceasta mi se pare destul de bună, deşi este scrfisă de mine... El ( un personaj) scria numai ca să poată gândi. Literatura nu este în pericol, ea este o necesitate a minţii omeneşti.... Cred că sunt preocupat mai mult de imagini, decât de idei, nu sunt capabil de g-ndire abstractă. Încerc să gândesc nu în termenii raţiunii, ci a fabulelor şi metaforelor. Iubitul meu Borges, marele orb.*/

    Niciun comentariu:    

  

Hamlet

Ce pot să spun eu despre Hamlet? Că m-am simţit la fel de „confortabil” ca şi el, în această lume de bicisnici, răi, imbecili, numai eu , curat, deştept, oarecum frumos. Profesorul se gândea atât de intens la Hamlet încât acesta i-a apărut în faţă tânăr şi cutezător. Dar Hamlet murea. Dragă R. nu mai rânji ca o portocală tăiată, eu sunt Hamlet, prinţul himerelor mele. Poţi muri fără ca moartea să existe? Poţi, trebuie să fii destul de gol pe dinăuntru. Arta este o-ntâmplare fericită. De unde venim, unde ne ducem, se întreabă oricare artist.Javra de la Conte nu-mi răspunde. Umbra se mişcă din două motive -. mişcarea soarelui şi mişcarea noastră. Un tip ciudat, lacom de publicitate, lipsit de spirit creator, lingău fără voie, deşi pare un revoluţionar. Un Che care se gudură. Bem cu voluptate toţi cei ce murim, bem pe săturate, nici apă, nici vin, bem minute, ore, ani, o viaţă bem, adormind, acelaşi neschimbat blestem.Incercam odată să despart cumva ora şi minutul, ura, dragostea, dar desprins de mine însumi, aş putea să-mi pierd umbra, chipul, devenind o stea? Turnesol, sânge rece, sânge alb, soare învins, culoare în metamorfoză, explozie fără sunet, poem scris cu ochii, respiraţie între cer şi ocean, moarte cristalină, preerie între dinţii unui cal îngropat ieri... iubito, dansăm până mâine, la capăt va fi izbăvirea, ne-aşteaptă cu sare şi pâine, hai să-nvăţăm şi murirea, suntem două ramuri pe trunchiul ce-ncet îşi coboară coroana, hai să privim doar din unghiul ce poate aduce Nirvana. Corăbiile-n jur se scufundă, doar noaptea ne mai susţine, iubita mea blondă şi brună, rază din neagra lumină. In focul de gheaţă mă mistui, victoriile toate-s uitate, zăresc printre lacrimi noi istmuri, Beatrice, dansăm până-n moarte. O vagă inspiraţie din Leonard Cohen. Acum, ceva după Mandelştam. : După miezul nopţii inima, hoţeşte, cântă fericită, cine mai iubeşte? Cine are gânduri? De ce tremuri, oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prăznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea. Imi sărut mâinile după acest poem. Simplu să cântăm un cânt fără vreo durere, fără gând, cerşetorii sunt bătrâni şi cântă foamea, vagabonzii cântă despre poame, şi numai poetul şi lăutarul ştiu să-şi mascheze dulcele-amarul,unde mergi , Doamne, unde ne laşi? Trenul tot merge la Călăraşi, trenul tot merge la Podu Iloaiei, anii de amintiri ne jupoaie, ard închisorile, gardul coboară, văd cum Mesia vine din zare, ce spune El nu se-aude, zăresc cum eucalipţii din lacrimă cresc.Czeslaw Milosz (1911-2004) am crezut un timp că era evreu, nu era, dar ştia şi simţea Holocaustul-Având de ales între propria moarte şi moartea prietenului, am preferat moartea acestuia... am închis ermetic camerele de gazare ... noi moştenitori ai catedralelor gotice, ai lui Descartes şi Spinoza. Rarissim.

    Niciun comentariu:    

  

Japonezii

Stiu eu ce scriu, pentru ce și pentru cine? Dacă aș ști, nu aș mai scrie. Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.

Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?

Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.

    Niciun comentariu:    

  

Maica Tereza

Inutilitate

Maica Tereza, parcă, spunea că nenorocirea unui om vine când el se simte inutil. Desigur, exagerează, sunt destui care nici nu-şi pun întrebarea, în goana lor după plăceri şi bucurii lumeşti. Dar, în principiu, are dreptate. Sentimentul de inutilitate poate duce pe un om sensibil, cu gândul, la sinucidere. Durerea fizică, boala te poate handicapa, te temi că devii o povară. Te mobilizezi, scapi, dar bucuria nu revine, înţelegi că lumea poate trăi fără tine. Ieri am candidat la o funcţie, într-o asociaţie. Din 25o de votanţi, am obţinut patru voturi, sub 2%. Ştiam că nu am nici o şansă, dar nici chiar aşa. Oamenii nu mă cunosc, nu au încredere. Plus vârsta.Am devenit senior. Mai departe. Colegii, unii, mă vor afară, le trebuie postul liber. Nu au nevoie de mine. Mai departe. Un amic din provincie, cu care eu credeam că am cele mai bune relaţii, s-a supărat, mulţi se supără pe mine, de multe ori nici nu ştiu de ce. De obicei , în ciuda unor riposte prea dure, eu încerc să ajut un om. Mai departe, o anumită redactoare şefă , la nu ştiu de revistă, s-a supărat pe mine, se uită cu o ură, de parcă i-aş fi atacat părinţii. Cine ştie ce i-am spus. Dar câte nu mi s-au spus mie, oare cuvintele ucid cu adevărat? Iar eu nu vorbesc cu ură, am anumite reacţii negative la ceea ce mi se pare incorect. Mai departe, o amică din adolescenţă, pe care , uneori , o şi visez în poziţii cu totul nepotrivite ( n.b. ?) nu vrea să mai aibă nici o discuţie cu mine, nici pe email, de ce? Altă amică, este adevărat, neiubită de mine, niciodată, dar niciodată, mă ignoră, deşi am fost, cândva, destul de apropiaţi. Am spus, oarecum. Aici mă opresc, familia este sfântă. Este oare viaţa unui om inutilă? Întrebarea şi-o pune un om apropiat mie, suferind. Aici vine răspunsul – NU. Viaţa este unicul dar al naturii, al Divinităţii, cum doriţi, care trebuie respectat. Al doilea dar este pasiunea de a face un anumit lucru. Eu iubesc scrisul, sunt grafoman. Nu ştiu de ce grafomania este privită cu dispreţ. Dar cei care desenează, pictează aiurea? Hai să spunem că muzicienii pot distruge liniştea semenilor. Dar oamenii îndrăgostiţi de artă, de scris, de o anumită meserie, aceşti oameni merită tot respectul. Cine este arbitrul absolut care hotărăşte cine este talentat, cine nu este, cine este de geniu, cine este un cârpaci? Numai timpul. Eu cred în Timp.

    Niciun comentariu:    

  

Manger

Cum să petreci o vară la vatră, cum să eviţi bolile contagioase, dar femeile frumoase, rele, ca nişte belele, cum să călătoreşti cu un somon, cum de nu-ţi este somn, cum să devii cavaler de Malta, cum să-ţi schimbi amanta cu alta, cum să mănânci în avion, de la Lyon la Washington, cum să discuţi cu Baudolino, cu Mussolini şi cu Badoglio, vai dar este vorba de Eco, ah, snobul acela, îmi aminteşte de unul într-o ureche, de una care şi-a rupt o coastă şi i s-a pus în loc de coastă o fereastră, i se vede inima roşie, plină cu vopsea şi cu vaselină, ah, colegele mele, feline, râd cu mine, de mine, de tine, dar râsul lor este fără urmări, nici opere complete şi nici jumări, cum de nu s-au plictisit să citească articole fără sare şi fără iască, fără cremene şi fără piper, eu de mult am scris trei luciferi, unul cu coadă, altul cu urechi, al treilea mănâncă viermi de curechi, nu ştiţi ce-i aia, cetiţi în dicţionar, eu mi-am făcut datoria, am salar.

Inaintea oricărui cuvânt este rugămintea de a primi îngăduinţa rostirii. Al doilea şi al treilea cuvânt sunt închinate Creatorului. Tăria Îi aparţine şi e de neînchipuit s-o păstrezi.Cu ce dăruire şi cu ce firesc şi-a făcut lucrarea. ... In jilţuri de aur şi smaralde tot mai înalte vor sta drepţii, potrivit faptelor lor. Dar de ce ? Intreb eu ca un profan. Drepţii trebuie să fie modeşti mereu şi în Rai.

Manger – Ei dorm în parcuri şi sunt sfinţi, din sfinţenia nopţilor fără lună, numai vântul, desculţul, poate să spună cum vorbesc ei în somn. Şi El ştie – sunt sfinţi. Bucureştiul este plin de sfinţi(n.n.)L-aţi văzut pe Domnul plângând de necaz? E un caz rar, cu mult mărar, ai ales caolinul, finul, ceşti pentru ceaiul de dimineaţă, când nu ai inimă, nici faţă, mi-am umplut capul de vise, Domnul de ele nici nu auzise, iar eu i le povesteam, Domnul era Judecătorul calm.

    Niciun comentariu:    

  

Dezamăgire

Ce multă durere poate aduce o dezamăgire? Nu ai cui să-i spui nimic,durerea este ascunsă în tine, ca un melc în casa lui. Nu este loc de ură . Nici de dispreț. Așa umblau călăii, liberi, veseli, mureau în paturile lor, iar cei mutilați se gândeau la nedreptatea lumii fără a o putea îndrepta. Pentru ce? Cum? Nimic.Frigul dimineții, Goana cu arma în spate, Dușmanul nevăzut. Si iată-mă acum ajuns la cea mai înflorită vârstă, când albul florii m-a pătruns și tremură petala tristă, se apropie un sfârșit de veac, așa cum poți sfârși o carte, mai mult șoptesc și mai mult tac, dar rima nu-i cuvântul moarte, e cineva în locul meu? E DOAR SCHIMBAREA UNUI NUME, RENAȘTEM ȘI MURIM MEREU, UN VERS ÎN POEZIA LUMII. Cred în scrisul meu, cum cred în mine. Dar sus, în albastrul pur al cerului, sufletele vor cuvânta, fiecare va spune ceva.Se poate iubirea schimba în indiferență? Numai de nu a fost iubire. Indiferență, pace și cadență, cine-o râde și-o vorbi, să mânânce o langustă îngustă. Furia îmi dereglează rima.Cum ar călca un câine pe instrumentele uitate în parc. Cea mai mare harpă este vântul. Boecklin avea un tablou, o harpistă semizidită în stâncă, ea cântă, i se vede piciorul bine făcut.O fi fost o amantă a artistului, bărbat frumos. Voi comunica așa cum aș comunica în văzduh, cu morții. Pentru mine, grav lucru, ai murit, arăți mult mai bine, vie ești frivolă. Voi uita, voi reveni la matcă, precum Ulise. Calypso,Cyrce, sirenele, harpiile se duc. Ce vulnerabil sunt, incredibil. S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvîrt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede, cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață.

   Niciun comentariu:    

  

Eminescu

Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul, ce-ți pasă ție chip de lut, dacă sunt eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece, căci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece. Eminescu este in fiecare, dar in grade diferite. Fără a suferi de paranoie, adesea m-am simțit în această postură caraghioasă, don-quijotescă, când, investind o parte din suflet, am găsit altceva de ceea ce căutam, o forfotă, o uitare de sine și de cei din jur, lipsită de sens. Pe ea o cam doare undeva de mine,ceea ce este normal. Nu avem nimic comun, nici o perspectivă nu ne apropie, totul a fost un consum de nervi , în virtutea unei foste incandescențe de mult stinse de timp, eu trăiesc cu imaginația, spre deosebire de majoritatea care cunosc realitatea mai bine decât mine.Vivat poezia. Adio, tinerețe, fără bătrânețe.Am fost slab, prost, agresiv, naiv, exact ceea ce sunt.Mă irită suficiența unora, dar vina este a mea. Am descoperit secretul iubirii. Atracția fizică este numai un început, o reacție de „inițiere”, iubirea nu este nici o comuniune spirituală, altfel s-ar confunda cu prietenia, care este superioară iubirii, fiind purificată de material, iubirea este satisfacerea unor interese, dar nu o simplă afacere, este o afacere complexă, în care nevoile trupești, sufletești, materiale,toate formează un complex care poate rezista în timp sau se poate destrăma din trei cauze - exact cele enumerate mai sus. Prietenul cel mai bun sunt eu pentru mine. Regretabil, dar adevărat. Am mai realizat ceva – am sfârșit cu ... „trecutul negru”. Astăzi totul s-a estompat. Timpul este un executor implacabil.Potecă în barba sfântului, geamătul pământului, reziduuri în suflet, cuplet, trupul meu febril proclamă un instinct infantil, erotismul metropolei va fi cândva Guliai Pole sau Atlantida, la numai doi centimetri de triunghiul Ginevrei. Adevărul este că eu îmi plâng tinerețea, dar pe cine interesează? Prezentul este cel mai puternic adversar al amintirilor.

Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec sfânt și noaptea, candelă s-aprinzi luminii pe pământ, dicet Eminescu, la care mereu m-am gândit cu jale.

Ti-au pus pe cap o tiară de nebun, o scufă cu peruzele, ca la păun, ai fost tu un mentor, un torționar, un prost? Deasupra capitalei zăpezi cad fără rost (Mandelștam).

Voi străbate marea cu înțelepciune, lumea este beată de amor divin, razele se joacă-n părul tău, mai spune cine te iubește, spune-mi să nu vin. Voi străbate drumul, timpul, înnoptarea, am un plan pe cinste, am să-ți scriu mereu, numele se schimbă, trupul și suflarea, eu străbat pustiul cu un Dumnezeu. Credincios acelei neclintite sfere care ne cuprinde fără să o știm, razele se joacă, numele diferă, lumea este beată de amor divin.

    Niciun comentariu:    

  

Paler

Il descopăr cu bucurie pe Paler. Cât a trăit nu prea îl simpatizam, omul avea permanent un rictus, exprima o silă de viaţă şi de semeni care nu putea să placă. Dar era o mască. Să vedem ce scrie în „ Viaţa pe un peron” – Scriu cum aş vorbi. In jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? ... Vă consider judecătorii mei . M-am săturat să discut numai cu mine, să mă judec singur.... In tinereţe am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator...Mie mi-e foarte frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan.... Fiecare profet are un Dumnezeu al lui, pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău.... Altfel, ar însemna să te crezi Dumnezeu”. Paler înventează un nou Decalog – să aştepţi oricât, să aştepţi orice, să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice (nu sunt bune amintirile care nu te ajută să trăieşti în prezent), să nu numeri zilele, să nu uiiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa, repetă cp nu există pustiu, există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim,nu pune în aceeaşi oală rugăciunea şi pe Dumnezeu, omul se roagă pentru că nu îndrăzneşte să spere singur... Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea este o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.... Nu toate poruncile sunt strălucite, dar inteligenţa îşi spune cuvântul...

    Niciun comentariu:    

  

Basme

Unul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte „Povestea porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca a doua zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă pielea de porc în sobă. Prinţul dispare, spre disperarea tinerei fete, care porneşte în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul, la fel ca şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume, sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din „O mie şi una de nopţi”. Povestea mea cu Rodiolina seamănă cu „Povestea porcului”. Desigur era mai frumos să spun „Povestea şarpelui”, dar la germani este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede exemplificate. Rodiolina s-a oprit la momentul când aruncă pielea porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii Rodiolinei este descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva se aseamănă. Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest zid? Desigur, nu.

    Niciun comentariu:    

  

Oedip

Am încheiat două capitole: gorod Niet, gorod Da, ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală. Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat,alienat. Fiecare crede că există. De mult timp ştiu ceea ce ştiu. Nu îmbătrânesc, în ciuda duşmanilor. Cine nu are duşmani nu trăieşte. Oare totul se goleşte? Mai ştiu să mă mir de ceva? Literatura este un colac de salvare nesigur, dar mă împiedică să fac ticăloşii, să fiu laş. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur. Demontarea spaimei este obligatorie. Despre oricine se poate spune că e imbecil. Atenţie! Ele sunt ca nişte păsări nătânge, nesimţitoare, feroce, ele...Mă simt ca regele Lear.Niciodată nu a fost un mare rege, era naiv, iubea linguşirea, gândea încet, era pripit, se îmbăta uşor cu iubire şi cu ură. Dar a fost un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. Oare? Este indiferenţa cea mai bună cale a vieţii? Dar ce facem cu regretele, remuşcările? Afară cu ele, afară din conştiinţa noastră. Acesta este Nietzsche. Iar înainte a fost Eugen Ionescu. Mi-a fost dat să dezleg misterele vieţii? Nu cred, dar cine nu şi-ar dori acest dar? Partea cea mai frumoasă a corpului este mişcarea, spune poeta Manor. Până şi cuvintele sacre au condamnat oameni la supliciul pe roată, scria Malraux, dar eu aş spune că un mare rău ne-au adus aşa numitele cuvinte sacre. Trebuie să admitem democraţia cuvintelor, fiecare cuvânt are drepturi şi obligaţii, cuvintele sunt cetăţenii literaturii. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate. M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă.... Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete. Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.

Mă simt uneori ca regele Lear, că doar Will de aia ne-a creat, dar regele Lear se scărpăna pe spinare?  Ori în alte părți? Higinea nu era la locul ei în Evul Mediu. 

Sufletul nostru este ca un vas care se cere umplut. Suferinţa este urmarea goliciunii sufleteşti, Atunci trebuie să punem ceva, unii studiază cu pasiune, alţii crează, fantazează, alţii se cred genii, de ce nu s-ar crede, alţii devin habotnici, deşi pot să fie doar credincioşi în măsura modernităţii, iar cei mai slabi de înger devin răi. Răutatea schimbă multe într-un om şi ea există în fiecare, dar pe unii îi domină. Ea se asociază cu invidia, cu sentimentul sterilităţii, al singurătăţii şi marginalizării, cu indiferenţa faţă de suferinţa altuia, cu bucuria faţă de suferinţa altuia, cu mania persecuţiei, a nenorocului prescris, se simt proscrişi, nedreptăţiţi, răutatea este un virus sălbatic care atacă întreaga fiinţă umană. Nu este absolută, pentru că mila faţă de sine mai diluează din acest pernicios sentiment, altfel am avea printre noi destui diavoli. Există şi firi diabolice, ele nu ne interesează, sunt deja călăii de profesie din toate timpurile şi se învecinează cu nebunii. Asta nu înseamnă că nebunii sunt răi. De obicei , nabuni au o blândeţe aparte, neobişnuită, am cunoscut asemenea oameni, erau neputincioşi, demni de milă, dar şi de respect. Toate aceste tipuri trăiesc în coilectivităţi, se întâmplă ca înseşi comunităţile să se înrăiască ori să fie cuprinse de isteria urii. De aici începe şi istoria tristă a omenirii. Cred că religia va trfebui să joace un rol şi în viitor, dar un rol pozitiv, astăzi ea se identifică adesea cu fanatismul. Este exact contrariul celor gândite de părinţii fondatori. Dumnezeu poate fi Unul, dar fiecare îl vede în felul său. Deci revenim la individ.

Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Sau – Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint

 Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide , o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete , taie-le, scapă-le de trunchiul lor , de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi , fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund.

„Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a „„iubit.... Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mî înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă.

„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios?

 Fragment dintr-un roman nescris – „Intr-adevăr o sărutasem cu o oarecare răceală, ea simțise asta. Discuția de dinainte mă tulburase, cuvântul DRAGULE poate avea o mie de nuanțe. Iar prietenul meu cel bun murise pentru a doua oară. Cât ar fi râs , bietul de el.

Il ascult pe Aurelian Andreescu, cel care era mereu beat, mesenii îi tot dădeau de băut, iar el cânta dumnezeiește. Vocea lui a rămas, mesenii s-au dus pe rând în pământ.

Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.

Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit.

Nu cred că există salvare individuală în situaţia în care suntem acum.

Nu cred că minciuna faţă de sine duce la ceva pentru că trăieşti într-un context, într-o societate care are regulile respective şi, oricât m-aş închide eu în lumea lui Shakespeare sau oricât aş asculta Mozart în casă închisă şi să văd filmele pe care le vreau şi să văd filmele pe care le iubesc, oricât m-aş închide în această celulă nu are cum totul să nu pătrundă. E o iluzie. - Oana Pellea

Cred că am un anumit fler la cei talentați, simt când cineva scrie bine, nu admir exploziile lirice. Rafinamentul și armonia mă atrag mai mult. O fi o altă capcană.


Boris Marian

PS Uneori scrisul meu provoacă reacții negative, de autoapărare de la cine nici nu mă aștept. Asigur pe oricare cititor că nu mă refer concret decât la mine.