Buliga

 

Trenul București-Oradea gonea nebunește în noapte. Un obiect neidentificat , căzut din cer  îl spulberă. Printre pasageri se afla și colegul meu , Buliga.  De atunci îl confund  cu orice motan gri, zărit pe stradă.  Adeseori îi aduc   de mâncare sau îl invit chiar în bucătărie. Într-o noapte, pe la două, deschid ochii  și zăresc  lângă  pat un motan de statura unui om , cu privire inteligentă, zâmbind.  Ce faci , colega? Era vocea lui Buliga.  Îți amintești cum îți băteai joc de mine la școală? Ții minte cum râdeai de poemul meu citit la cenaclu- „Magnitogorsk”?A, hidrocentrala sovietică? Dar de„Doina”  pe care am recitat-o la ora de română și la versurile – „Învață-ne să plângem/c-atât ne-a mai rămas”, ați râs toți în hohote, iar eu plângeam sub bancă?  Dar când mi-ați pus  sare amară în sandvici? Dar când m-a lovit unul cu o cărămidă, de am rămas lat, tu  ce ai făcut? Cum, nu te-am dus acasă? Ba da, dar nici nu ai întrebat cine a dat cu cărămida. De atunci  m-a durut capul și ție nu-ți păsa. Da, îmi aduc aminte.  Nu i-am spus că mie mi-a scăpat un motan de pe balcon,  a făcut o fractură. O, Doamne. Mă simțeam ca un șoarece, ca un os de găină.  Buliga m-a ronțăit toată noaptea. Dimineața nu mai era nici urmă de Buliga, de șoarece, de oase. Pe Calea Victoriei trecea un grup de studenți  care aveau să fie arestați pentru solidaritate cu  revoluționarii din Budapesta, în 1956. Era și Buliga printre ei. Nu se poate. Am închis ochii, am încercat să mă substitui colegului meu și am reușit.  Am devenit Buliga. Scriu versuri ca și el. Or fi mai bune? Pe unele nu le înțeleg nici eu, o fi de la cărămida căpătată în  bilă, la ora de sport.  Dar cine știe cum se naște poezia?  Cert este că numai în pomul roditor se dă cu pietre, iar eu am luat destule. Asta mi-e mărturia.

BORIS MARIAN