Grămăticul Pitpalac
Vorbim cu jumătate de voce și
jumătate de creier, purtăm zalele , căștile cavalerilor de Boschetaria, subiectele sunt egale între
ele, subiectele latră. Începe furtuna, fulgere, explozii cerești, mă smulg din
moarte, Alisa privește înmărmurită, Don Quijote pare neliniștit, ah, corrida, ascultă,
nene, mai caută pe alta, cu mine nu ține
treaba, vrei să trăiești?.Bine. Nu vrei să mori? Scopul scuză mijloacele, îl
vinzi și pe fratele tău,doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi.Ești
talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,cine n-ar face la fel? Nu,
fratele meu,glonțul e orb, legea se-aplică orbește,tu ai de toate, doar
conștiința ta este tăcută. În sufletul tău, de fapt este mai simplu să
viețuiești fără o conștiință. Poate
greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,nici să te laud. Ai
chip de om și poate că undeva,în micul tău interior, își face loc o întrebare. Poate
regreți. Poate apari cu o floare în mână,sunt gata să te primesc. S-a domolit
ura ta nebunească? Ai reușit , nu mai sunt pe nicăieri.
Contrariul curgerii este pământul, principiul
identității instalat în ființă, primești o sex- sentință, prefer un câine-javră
proletară hrănită cu oase de pui ce nu zboară, o pisică inteligentă, agentă, doritoare
de lapte și muzică lentă, un copil ce-și
contrazice bunicul până ce-l doare buricul, nimic deosebit, pâine, hârtie,
salam, Salman Rushdie uitat pe un geam, îmi plac stewardesele, moderatoarele ce
nu vorbesc de Balzac, marele, nici roca nu este neutră, e feminină , șucară, atinge-o,
poți? Măi, să nu doară, porunca e pentru rămâi!
Surzi, muți și miopi, copiii acestui
glob șchiop,devii dependent de
milă, de țigări, de o kilă.Bombe și
bombonerii, cărțile dragi ca un viciu, dragostea după serviciu, eu depind doar de
versuri, Doamne, omoară-mă într-o
miercuri, scriu, nu-mi pasă cât sunt încă viu, nici de glorie, sunt castelan, Cam
de vreo șapte sute de ani. Bună
ploaie, cu vii și morți. Las tăcerea să urce
ca un vierme de mătase, mănâncă puțin morții, o gălușcă, două, crimele
se petrec numai la TV, iar un poem se poate scrie pe o sută de pagini, de aceea
renunț la cuvinte, cum renunță câinele la un os
amărât, oricum decedatul se ridică de pe catafalc și spune, ajunge,
treceți la treabă, calea șarpelui este lungă,particip și eu la această luptă cu
timpul, ce știe moartea despre viață? Nimic. Cineva
i-a furat femeii poșeta, în poșetă era inima femeii,nu-i nimic a spus femeia,voi
suferi mai puțin, dar altcineva i-a adus obiectul pierdut, după o zi sau două. Ce
să facă omul cu inima femeii că nici n-o știa? Singura care s-a bucurat a fost inima,
s-a gudurat ca un câine.
Omul
are mai multe vieți, dar una este reală, dacă nu faci nimic în viața reală, în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o
îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o glumă. Toți sunt preocupați de postumitate și de
glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire cu sângele de pe
sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții
cu nămolul filosofiei vâscoase. Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației
mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă. Ce să mai muște? Dinți
nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am
noroc , mă întâlnesc cu Nichita,cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o
frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture,
plângi. Statisticile spun că zilnic mor
sute de mii de oameni de boli, de frig,
de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.Aș vrea să chem Salvarea, nu pentru mine doar, Salvarea
nu mai vine, fiara, ca un șarpe, se
sfâșie pe sine, ne pune stetoscopul chiar Sfântul Dumnezeu, n-am înțeles
momentul , nici scopul , scriu mereu. Efectul placebo al morții? Un
cerșetor dat afară în pumni, a fost
trimis la azil, a trăit regește trei luni, avea trei copii părăsiți de treizeci
de ani, în urmă avea trei diplome, acum zace la cimitirul Trei Plopi.
Mi-am văzut statuia la Muzeul de Ceară, se topea, plângea,
lui Lenin îi dispăruse capul, mustața Fuehrerului plutea într-o baltă
vâscoasă. Un chirurg mi-a spus că boala te face mai rău sau mai bun de cum erai
înainte. La fel este și cu bătrânețea. Muzica, femeile devin mai frumoase ca înainte, ambițiile se
anemiază, suferința fizică îți pune la încercare credința, ca biciul călugărilor.Bătrânii devin onirici,
unii chiar suprarealiști, iar Salvarea vine
prea târziu, pentru unii. E bine.
Mai este o oră, o elice,se rupe,
avionul pornește cu aripi de vultur, Messia privește, mai are răbdare, necesară ca și
sărutul. Ambulanța-i pe margine. Pista e netedă, ca spinarea, ca obrazul
fecioarei, ai grijă de tine, îmi spunea mama, ce larg se deschide poarta spre
rariștea veșnică.
Doi pițigoi discutau cu doi pițiplini pe o banchiză Țiriac, papagalul a
trecut Rubiconul, „los”, strigă soldatul argilos, „halt”, strigă soldatul de
bazalt, domnule, poeziile dumitale nu mă-nfioară, doar creierul se face
vrăbioară. Omul cu dinții verzi mănâncă roșii galbene, Salambo mânca salam, pariser tango nu este
parizer, bani, ceru compozitorul, la Banu Manta a văzut viitorul, Lohengrin
murea pe masa de la bucătărie, ce-mi spui mie?
În loc de salariu , omul a primit un biban cu oase, printre oase era și
piciorul său pierdut în primul rezbel,ai să-l primești îndoit, i-a spus
casierul cu ochi bovini, afară îl aștepta iubita, tot fără un picior, au pornit
încep pe podul Mirabeau , din apă îi priveau m
Grămăticul Pitpalac
Vorbim cu jumătate de voce și
jumătate de creier, purtăm zalele , căștile cavalerilor de Boschetaria, subiectele sunt egale între
ele, subiectele latră. Începe furtuna, fulgere, explozii cerești, mă smulg din
moarte, Alisa privește înmărmurită, Don Quijote pare neliniștit, ah, corrida, ascultă,
nene, mai caută pe alta, cu mine nu ține
treaba, vrei să trăiești?.Bine. Nu vrei să mori? Scopul scuză mijloacele, îl
vinzi și pe fratele tău,doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi.Ești
talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,cine n-ar face la fel? Nu,
fratele meu,glonțul e orb, legea se-aplică orbește,tu ai de toate, doar
conștiința ta este tăcută. În sufletul tău, de fapt este mai simplu să
viețuiești fără o conștiință. Poate
greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,nici să te laud. Ai
chip de om și poate că undeva,în micul tău interior, își face loc o întrebare. Poate
regreți. Poate apari cu o floare în mână,sunt gata să te primesc. S-a domolit
ura ta nebunească? Ai reușit , nu mai sunt pe nicăieri.
Contrariul curgerii este pământul, principiul
identității instalat în ființă, primești o sex- sentință, prefer un câine-javră
proletară hrănită cu oase de pui ce nu zboară, o pisică inteligentă, agentă, doritoare
de lapte și muzică lentă, un copil ce-și
contrazice bunicul până ce-l doare buricul, nimic deosebit, pâine, hârtie,
salam, Salman Rushdie uitat pe un geam, îmi plac stewardesele, moderatoarele ce
nu vorbesc de Balzac, marele, nici roca nu este neutră, e feminină , șucară, atinge-o,
poți? Măi, să nu doară, porunca e pentru rămâi!
Surzi, muți și miopi, copiii acestui
glob șchiop,devii dependent de
milă, de țigări, de o kilă.Bombe și
bombonerii, cărțile dragi ca un viciu, dragostea după serviciu, eu depind doar de
versuri, Doamne, omoară-mă într-o
miercuri, scriu, nu-mi pasă cât sunt încă viu, nici de glorie, sunt castelan, Cam
de vreo șapte sute de ani. Bună
ploaie, cu vii și morți. Las tăcerea să urce
ca un vierme de mătase, mănâncă puțin morții, o gălușcă, două, crimele
se petrec numai la TV, iar un poem se poate scrie pe o sută de pagini, de aceea
renunț la cuvinte, cum renunță câinele la un os
amărât, oricum decedatul se ridică de pe catafalc și spune, ajunge,
treceți la treabă, calea șarpelui este lungă,particip și eu la această luptă cu
timpul, ce știe moartea despre viață? Nimic. Cineva
i-a furat femeii poșeta, în poșetă era inima femeii,nu-i nimic a spus femeia,voi
suferi mai puțin, dar altcineva i-a adus obiectul pierdut, după o zi sau două. Ce
să facă omul cu inima femeii că nici n-o știa? Singura care s-a bucurat a fost inima,
s-a gudurat ca un câine.
Omul
are mai multe vieți, dar una este reală, dacă nu faci nimic în viața reală, în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o
îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o glumă. Toți sunt preocupați de postumitate și de
glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire cu sângele de pe
sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții
cu nămolul filosofiei vâscoase. Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației
mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă. Ce să mai muște? Dinți
nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am
noroc , mă întâlnesc cu Nichita,cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o
frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture,
plângi. Statisticile spun că zilnic mor
sute de mii de oameni de boli, de frig,
de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.Aș vrea să chem Salvarea, nu pentru mine doar, Salvarea
nu mai vine, fiara, ca un șarpe, se
sfâșie pe sine, ne pune stetoscopul chiar Sfântul Dumnezeu, n-am înțeles
momentul , nici scopul , scriu mereu. Efectul placebo al morții? Un
cerșetor dat afară în pumni, a fost
trimis la azil, a trăit regește trei luni, avea trei copii părăsiți de treizeci
de ani, în urmă avea trei diplome, acum zace la cimitirul Trei Plopi.
Mi-am văzut statuia la Muzeul de Ceară, se topea, plângea,
lui Lenin îi dispăruse capul, mustața Fuehrerului plutea într-o baltă
vâscoasă. Un chirurg mi-a spus că boala te face mai rău sau mai bun de cum erai
înainte. La fel este și cu bătrânețea. Muzica, femeile devin mai frumoase ca înainte, ambițiile se
anemiază, suferința fizică îți pune la încercare credința, ca biciul călugărilor.Bătrânii devin onirici,
unii chiar suprarealiști, iar Salvarea vine
prea târziu, pentru unii. E bine.
Mai este o oră, o elice,se rupe,
avionul pornește cu aripi de vultur, Messia privește, mai are răbdare, necesară ca și
sărutul. Ambulanța-i pe margine. Pista e netedă, ca spinarea, ca obrazul
fecioarei, ai grijă de tine, îmi spunea mama, ce larg se deschide poarta spre
rariștea veșnică.
Doi pițigoi discutau cu doi pițiplini pe o banchiză Țiriac, papagalul a
trecut Rubiconul, „los”, strigă soldatul argilos, „halt”, strigă soldatul de
bazalt, domnule, poeziile dumitale nu mă-nfioară, doar creierul se face
vrăbioară. Omul cu dinții verzi mănâncă roșii galbene, Salambo mânca salam, pariser tango nu este
parizer, bani, ceru compozitorul, la Banu Manta a văzut viitorul, Lohengrin
murea pe masa de la bucătărie, ce-mi spui mie?
În loc de salariu , omul a primit un biban cu oase, printre oase era și
piciorul său pierdut în primul rezbel,ai să-l primești îndoit, i-a spus
casierul cu ochi bovini, afară îl aștepta iubita, tot fără un picior, au pornit
încep pe podul Mirabeau , din apă îi priveau morții rânjind invidioși, cocoșul de aur a strigat
de două ori. Un cerșetor fără mâini îmi cere să-i dau mâinile mele. Dar…
BORIS MARIAN
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu