O moarte prea ciudată

O moarte prea ciudată venea de nicăieri, în liniștea odăii scriai un vers sau două, o oboseală dulce, o spaimă, adulter cu doamna fără nume, trup transparent de rouă. Mai este timp, mai umbli, citești și mai visezi, e harnic timpul, singur, temeinic face treaba, tu n-ai să țipi, doar noapte de noapte-ai să veghezi și dacă scrii poeme, tu nu trăiești degeaba. Îi plâng pe împărați, pe faraoni, pe toți cuceritorii, setea i-a dominat și graba, e harnic timpul, trage de arcuri și de roți, dacă ai scris poeme, tu n-ai trăit degeaba ... Riscul oricărui poet este de a cădea în minor, dar marii poeți sau poeții adevărați îmbină amănuntul cu semnificația general –umană, oamenii așteaptă un sprijin în poezie, iar poeții, în marea lor majoritate vorbesc de lună și stele, de Kirkegaard și Nietzsche, toți se cred geniali după ce au citit Biblia și vreo trei filosofi. Oricum, eu nu pot scrie decât ceea ce cred că mă reprezintă și nu ceea ce ar putea alții să aștepte de la mine. Nu sunt „poetul neamului”, nici al unul grupuleț de esteicieni.... Impovărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine binele suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ E veșnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un început de de basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care începe acum să povestească-un început de drum... A orbit, dar nu a cerut ajutor, visa frumos ca un cocor, dimineața își cumpăra pâinea cea de toate zilele, venea acasă, se închidea și întorcea filele cărților știute pe dinafară. Uneori un vecin îl chema pe scară să-i povestească tot felul de nimicuri, îi răbda orice ticuri, Vezi ce faci, o să fie bine, îi spunea orbul. A murit într-o vineri, îl chema Homer și totul s-a petrecut ieri.