Însemnările nebunului calm

Criptoproză

24 noiembrie 2018

. Istorii și isterii din istorie

 A fost descoperit CEL MAI VECHI ANIMAL de pe pământ. Este incredibil câţi ani are. Dar ce minte are? Dar ce foncție are? Dar cât a forat sireacul. A forat adânc. Istoria e plină de povești. Una mai mincinoasă, alta mai rău mincinoasă. De pildă o vint un prinț din Leopardia și s-a încoronat în Fricoșii din Deal. Aici creșteau cei mai mari crastaveți. A luat un crastavete și i-au căzut dinții. Atunci a izbucnit marea revoltă de la 1905. Ba de la 1907. După zece ani s-au prins și rușii , au pus mâna pe arme și au dărâmat imperiul țarist. Toți erau țuriști,de la țures, dar s-au făcut turiști, de aia a căzut nea ceașcă și s-a spart. Un castel avea Leopatrdia, de aia s-a mai făcut unul. Peleș. Frumos, plin de ciuperci, că de aia nu sta nea nicu acolo. Dar tot o ciupearcă l-a doborât, nevastă-sa. A murit de nevastă. Altfel fugea în Madagascar. Se întâlnea cu Mazăre. Mazăre-Vodă s-ar fi plimbat cu Bâlbă – Vodă. Dar avem o observație. Ce ar fi ajuns Mazăre, de nu murea Ceșcuță-Vodă? Nici nu se năștea, Poate venea vreun fasole și făcea rivoluția de la 89.Acum așteptăm o nouă loviluție, poate o dă Alesandra Stoicescu, poate Gușă ori Măruță? Eu cred mai mult în Banciu, este cel mai serios comentator, eu râd de mă doare burta când îl aud. Trăiască ai noștri, ca și ai voștri, că așa e omul, azi votează dovleacul, mâine pe dracul. Cu plecăciuni, BMM

 Projectul Black Cat

 Cică pe o insulă,în Pacific, trăia un templier, avea un castel ciudat, se închidea ermetic, doar când pleca stăpânul. Pe insulă s-au adăpostit în bordeie, bordeie, case, unele arătoase, pirați fugiți de prigoana regelui spaniol, englez, ș.a. Ei aveau câini, pisici, papagali, maimuțe vorbitoare, etc. Într-o zi , templierul a plecat ăe continent, din neatenție, cotoiul negru Jim a rămas închis în castel. La miezul nopții, se auzirp niște vaiete, apoi strigăte pisicești care îngroziră populația. Nici împăratul Netinav al Egiptului, sensibil la soarta sacrelor feline nu s-a simțit prea bin. Regele Filip cu Olimpiada se sfătuiră ce este de făcut. Noroc că ful, Alexandru l-a ucis. Dar se născu Ducipal, adică un cal-duce. De unde și Mussolinii avea bărbia ieșită ca o streașină. Ce făcea templierul? Cumpără un vas scump, de vitez pentru salvarea bietului Jim, rudă cu James Bond. Soso pe insulă, eliberă ostaticul, care o zbughi cu voteză cel puțin cosmică. De arunci se remarcă îm lume dispariția rapidă a rozîtoarelor mici și mijlocii. Se pare că Jim devenise vănător de șoareci, șobolani și familiile lor. Ierburi bune și rele, alte plante de mică înălțime se răspândiră, au cucerit pustiuri, Sahara, Kalahari, Asia Centrală, Neghev, California de sud, Alabama-mama, China Centrală, planeta se vedea de sus ca o minge verde. În schimb copacii au murit pe rând, aerul nu le mai ajungea,munții au devenit chei și se crăpau treptat. Planeta murea de prea multă iarbă, iar omul nu putea opri năpasta. S-a căutat vinovatul. Jim s-a predat singur de dragul publicității, nu a răspuns la întrebări, a murit ca un erou. Există o statuie pe insula Sf. Jim din Pacific , doritorii pot merge s-o vadă.

 25 noiembrie 2018

Ne credem orbi și nu suntem, doar pleoapele au devenit mai grele, în față e un zid roșu, chinezesc, dogoarea ne arde trupul, din camera de execuție ies mii de umbre întunecate. Mâine Anessa va avea un nume, nunta e pregătită. Când Ahasver avea o barbă mai lungă decât  drumul  la Vaslui, se îndrăgosti de Esther , o fecioară ce i-a adus destule și-un cucui. Avea un trup precum o floare, ea și-a iubit alesul , rege pers, în dragoste nimic nu e cum trebă, ba este mai mereu invers.Acum  ce să spun, ne place să grațiem, frumos este să mori frumos, dar nu e țel, mai trăiești oleacă, mai scrii o strofă pentru nix,îl mai citești pe Fundoianu, pe toți poeții veacului trecut, să fii oniric nu e rău, încerc să trec prin vise fără teamă,acceptanță, este un mod de viață,poate singurul, să ne iubim dușmanii,adică  frica, șobolanii, manevrele mizere, acceptă, acceptă, acceptă, kleiner Mann, was tun?  Ai intrat în război, acceptă, ai pierdut războiul , acceptă, ești un vițel frumos, acceptă,poezia este pentru miei,oamenii nu mai citesc,ââââ, doar rumegă bani falși, ca la Balș,tracii scriau versuri în draci,niște prelipceni scorțoși, stoici și ei , bârsilă  se ține de burse,gârbe și curbe mari, capșe de la Capșa,văcăreștii cu grădina și tulpina, ghiu și ghiulul, fratele meu, iubita romlit face o juma de veac,bravos , națiune, strigă nicolae întâiul,vârful de lance al generației cincizeci mi-a intrat undeva,gonflabilul alex a intrat în subteranele eminesciene,caută duhul acestuia, nu este acolo,unde poate duce o atingere? Uneori la trebunal, lasă fundul, ocupă-te de fonduri,cocorii storși de vlagă  îngână cântecul învierii, eludând spasmele creierului mă aplec și dăruiesc iubitei tot ce îmi aparține, adică nimic,tu știi să zbori, măi  mormoloc cu cioc? Fructele devin incandescente, voi ce știți?Rețeta succesului și abcesului este publicată de președintele tanzaniei literare, dar cine este nemoianu? E mare, a fost, RIP,monarhismul și monahismul  sunt pe hârtie de lux,ați văzut cobră să picteze fără a ucide? Blestemul lui Don Juan ne urmărește, unii îl confundă  cu Don Quijote, nu-i bai, sunt din același raion, comandorul scuipă într-o parte, ia amendă doi cenți, hadrian al lui nelu e poet, e clar, dar eu pe patapici îl admir, așa cum e el, istoric lucid, placid, plouă în  inima mea de zahăr. În piața goală – un scaun, în jur aud voci de bătrâni care strigă,paltoanele lor zboară precum cocorii,  de frică nu iese nimeni, cine aruncă de la balcon o pereche de pâslari?Cine se așează pe scaun? Un orb, un surd, un mut?Nici vorbă, este Mihai Viteazu, fugit de la nebuni, nimeni nu are curajul să mi-l voteze, el rotește barda și taie copacii, asta a fost anul trecut, acum este ancheta care va dura până la Cuza Vodă. Cotoiul a rămas fără nume, deși era de rasă , ceva persană, extrem de liniștit, practic nu mieuna. Era curios la tot ce se întâmplă pe stradă, uneori reacționa,era indignat de comportamentul unor câini, pisici, oameni, apoi cobora de pe pervaz și sărea pe un ziar aruncat  pe pardosea, cerea de mâncare, se ducea cu stăpânul la baie, unde adormea nițel. Avea o viață de cetățean fără responsabilități. Intr-o zi stăpânul fu dus la spital.  Cotoiul a încercat să fugă după salvare, s-a oprit, apoi s-a postat la ușă. A refuzat să intre în casă, acolo a stat două săptămâni până la întoarcerea  zeului ocrotitor, cum îl considera probabil pe stăpânul lui. Povestea nu are final, probabil cei doi protagoniști vor muri în același timp , nu cred că frumosul cotoi va supraviețui dispariției stăpânului său, care suferă de multe boli ale bătrâneții, un scriitor pe care acum nu-l mai vizitează nimeni. Este clar că persanul este singurul său tovarăș. Văduv, copiii plecați în cele patru zări ale lumii, o poveste absolut banală.Precum se petrece-n  politică, sus, jos, sus,penalii joacă poker cu democrația, democrația pierde  mereu, e falită, un bărbat în haine vărgate va urca la Cotroceni,stâng, drept, partidul de stânga a sărit în dreapta, sașiu să fii și tot vezi,dar ce contează, dă-o în paișpe de politică, o fată-și plânge iubitul care a plecat , a murit, amintirile se fac nod pe firul vieții,suferința nu te poate urâți, nu ar trebui, nu poți fi nici transparentă, eu te voi vedea poem. Ușa, că vine mătușa, mai sare un dinte, o coastă fierbinte, merge-o oaste doar de bătrâni să se închine la Mare Stăpân, să-i mulțumească pentru o viață de bucurii și multă greață.Când cineva produce rime și ritmuri, el nu este poet , ci versificator. Când poezia conține numai adevăruri irefutabile, fraze grele de înțeles, aforistice, nici ea nu este poezie, deci capra și varza trebuie împăcate. Astfel au scris Homer, Shakespeare și Păunescu Adrian. Poate și Ion Cocora. FRATELE MEU NU MĂ AUDE, STRĂINUL DA. Este un început de poem sau de roman. Am ajuns la Obregia după ce am trecut pe la Muncipal ( cum zic pacienții), după un test cu 29 nifedipine. UN fleac. Noaptea infirmierii, asistenții dormeau pe rupte. A venit un rănit plin de sânge, se pare înjunghiat, a sosit și procurorul, a încercat să afle cine a fost făptașul, rănitul a născocit o prostie că l-a lovit o mașină. Procurorul a plecat ,a spus că este obosit, va reveni. Eu , dimineața, mi-am luat stâlpul de perfuzie m-am strecurat prin masa salariaților veniți la spital,am ajuns la WC, m-am descurcat. Rănitul dormea dus, cine știe ce răni avea. Eu am fost trimis la Obregia, știți Dvs, care și de ce. Intrarea se face dificil, forme, paznici, ca la pușcărie, dar după o zi, două, am observat că  poarta din spate era deschisă permanent, fără paznic, așa că am putut vizita piața Berceni doi. Dimineața și seara primeam tablete care mă năuceau, nu aveam chef de masă, oricum, slabă mâncare. Personalul se îngrășa pe seama noastră probabil, erau voinici toți unul și unul. Prin salonul nostru bântuia un hoț care te și anunța că face control la sertare, dorea țigări, ciocolată,ceva șuncă, altceva nimic, nici cărți de joc, nici de citit, era vesel și spunea că el va ieși primul. O spunea de circa șase luni, știau ceilalți. La etajul superior erau fete care strigau ca sopranele, unele amenințau că se aruncă, niciuna nu s-a avântat, deși ferestrele nu erau deloc prevăzute cu piedici. O asistentă a venit să-mi facă o perfuzie, acul i-a căzut pe jos, eu am întrebat dacă nu schimbă acul, nu avea, iar acul nu căzuse cu vârful, credea ea. Perfuziile se fac în venă. M-am rugat să scap fără  necazuri. Într-o zi a venit fostul șef al secției, au sărit fetele pe el, parcă era soțul tuturor. Am ascultat multe povestiri, majoritatea legate de venituri, concedii, unii stăteau să-și facă vechimea în spital. Doctorița de etaj era foarte amabilă, seara era pustiu, asistenții dispăreau, puteai să mai încerci o luptă pentru conservarea speciei. Tabletele mă aduceau în stare de idiotism, am început să le arunc pe șest. Dar noaptea nu mai dormeam. UN văr a venit la mine să mă roage să-i dau cheia de la apartament, avea o flebețe, soția mea era în provincie, dar nu i-am dat cheia. De atunci nu a mai vorbit cu mine, de 40 de ani. El are acum 70. În rest era liniște… ca în Paradis. Mai  ieșea câte unul, fost ofițer, cu grade mari, cu medalii roșii, albe, verzi, albastre, bătea pasul de front la miezul nopții, striga să iasă javrele ordinare,  altul se lăuda că iese cu copiii la plimbare, cărând niște bețe cu el, dar despre acești eroi născuți din Tolstoi, Dostoievski, Cehov, vom reveni curând.

E tristă  treaba, de compătimit,a mai trecut o oră și un pic,bătrânul trunchi e mort, iar iedera se suie tot mai sus, dar unde sunt și ieri și azi? Ușa că vine mătușa, o armată de bătrâni merg la Marele Stăpân, nu vor pensii, nu vor paturi, ar dori mai multe prafuri, de crescut, de lustruit, de iubit și de citit, ce să fie, băbătie? Iaca, m-a cerut Ilie, dar nu am cu ce-l servi, am prea multe datorii, am cu Banca Mondială o întreagă socoteală, ce spui , soro, ce făcuși? Ia, atenție la uși.Adevărată pocăință, milostenie,dorm toți, suntem doar în Calea Lactee, Meditatia si Cabala la zi, se dezvaluia practicile meditative ale vechilor cabalisti, discret prezente in intreaga istorie a Cabalei, din vremurile profetice si până în contemporanitate.Lucrarea contine extrase din texte meditative autoritare precum: Merkavah - Marele Hekhalot, scrierile rabinilor Abraham Abulafia, Yosef Gikatalia, Moshe Cordovero, Chaim Vital (principalul discipol al marelui Yitzchaq Luria) sau ale miscarii hasidice.Aryeh Kaplan (1934-1983) a fost un rabin ortodox de origine americana, detinand, de asemenea, si o licenta in fizica. Traducator din Tora si exeget al Cabalei, el ne ofera in lucrarea de fata o prezentare a instrumentelor practice utilizate de acest sistem, intr-un stil care imbina traditia si modernitatea.Cabala, ne invata autorul cartii de fata – rabinul Aryeh Kaplan – se imparte in trei ramuri: cea teoretica, cea practica si cea meditativa. S-au scris multe lucrari despre elementele speculative, teologice si metafizice, incluse sub denumirea de Cabala teoretica si destul de multe lucrari – unele cu un pronuntat caracter eclectic – despre metodele magice si oculte ale Cabalei practice.Sunt foarte greu de gasit, insa, lucrari (mai ales atat de documentate precum cea de fata) despre Cabala meditativa. Textul de fata este una dintre aceste rare lucrari, care parcurge cu o rigoare de neegalat, la un mod practic, istoria multimilenara a acestor metode meditative.„Chem cerul si pamântul ca martori ca orice fiinta, barbat sau femeie, evreu sau nu, liber sau sclav, poate sa primeasca Duhul Sfant (Ruach HaQodesh). Totul depinde numai de faptele sale.” (Profetul Elyah/Ilie)„Fericit este cel care isi inalta credinta in Dumnezeu, luand Prezenta Divina, care consta in cele Zece Porunci, si punand-o intr-un singur gand, o singura dorinta, fara niciun alt amestec. Fiecare Sefira (Emanatie Divina) este cuprinsa in ea si este Gradina in care toate Sefirot sunt una.” (Tikuney Zohar).„Atunci cand va rugati, ganditi-va la voi ca fiind nimic si uitati complet de voi .” (Rabinul Baal Shem Tov)  Arieh Kaplan (1934-1983) a fost un rabin ortodox de origine americana, detinand, de asemenea, si o licenta in fizica. Ganditor original si scriitor prolific, este cunoscut pentru traducerile din Tora, scrierile despre Cabala si studiile introductive despre credintele si filosofia iudaica. Lucrarile sale au avut un rol semnificativ in evolutia miscarii  Baal Teshuva.Kabbala este un sistem metafizic sau mistic prin care initiatul cunoaste universul si pe Dumnezeu. Aceasta cunoastere il inalta dincolo de notiunile comune si il face sa inteleaga sensul misterios al creatiei. Secretele kabbalistice sunt imanente Sfintei Scripturi, insa ele nu pot fi intelese de cei care interpreteaza textele in sens strict literal. De aceea, pentru dezvaluirea revelatiilor ascunse sub valul povestirilor biblice sunt folosite litere si numere, considerate adevarate rezervoare ale puterii divine. „Numerele si caracterele imuabile, spune Cornelius Agrippa, sunt suflul armoniei Divinitatii, caci ele sunt sfintite de prezenta Divina.” Papus (Dr. Gerard Encausse)Kabbala este invatatura esoterica a iudaismului, extinsa insa, la nivel de metodologie, si in mediul spiritual si ocult al Europei. Datorita universalitatii multor dintre invataturile si practicile sale, regasim elemente kabbalistice in alchimie, magie, Tarot si in general in tot ceea ce tine de domeniul initiatic in Occident. In timp ce invatatura strict traditionala a Kabbalei este invaluita in secret si greu accesibila oricarui necunoscator al limbii ebraice si al traditiei iudaice in general, studiul elementelor cu grad mare de universalitate, atât la nivel teoretic, cât si la nivel operativ poate adauga valente noi oricarei cautari sincere a Adevarului. La loc de cinste in invatatura secreta Kabbala se afla studiul simbolismului literelor alfabetului ebraic, al combinatiilor si permutarilor lor, precum si al Numelor angelice si Divine si al celebrului Arbore al Vietii (Etz Chaim).Cei care poseda anumite cunostinte despre istoria poporului evreu stiu ca alaturi de Biblie a existat, daca nu dintotdeauna, atunci cel putin intr-un trecut foarte indepartat, o traditie menita sa explice si sa faca inteleasa Legea (Tora) atat pentru multimea profana, cat si pentru o anumita categorie de initiati. Partea cea mai elevata a acestei traditii sau doctrina ei secreta este Kabbala.Lucrarea lui Papus ofera explicatii detaliate asupra stiintei stravechi a Kabbalei - adica a traditiei orale transmise de mistica ebraica din generatie in generatie, in paralel cu textele biblice. Cartea vine sa faca lumina intr-un domeniu despre care se vorbeste foarte mult, dar se cunosc extrem de putine lucruri. Autorul descrie originea, structura, filozofia si teozofia kabbalista intr-o maniera accesibila.In general, in Kabbala sunt expuse regulile cu caracter teoretic si indrumarile de ordin practic ale stiintei oculte, insa cu greu se poate discerne raportul existent intre textul sacru propriu-zis si traditia ezoterica. Kabbala intruchipeaza esenta cunoasterii universului si a lui Dumnezeu, asa cum este ea perceputa in traditia ebraica veche. Principalele carti care o compun - Sepher Yetzirah si Zoharul, amplu descrise in lucrarea lui Papus - ofera o posibila cheie a cunoasterii mistice asupra creatiei si a naturii divine.Completarile pe care autorul le aduce in Stiinta secreta reprezinta o analiza a modului in care filozofia Kabbalei a influentat gandirea crestina medievala si a impregnat toate stiintele oculte cu care a venit in contact. Supravietuind din Antichitate in paralel cu stiinta moderna, ezoterismul este cel care, sub diferite forme, a perpetuat cunostiintele initiatilor din vechime. Geometria si numerologia sacra, magia, astrologia si alchimia, toate acestea sunt variante ale stiintelor secrete care au fost influentate de Kabbala. În insula Bow se devorează asasinii,este singurul loc în lume unde s-a consacrat canibalismul juridic.În alte părți ale lumii, prizonierii erau îngrășați spre a fi mai plăcuți la gust, după prăjire.Cântă, zeiță, mânia….Poezie –erezie? Foi de bancă – sacrosantă.Te lași jumulit de  haiducii din partid? Taci și mergi la meeting, dar nu uita că ai măgar,ai starea celui care urcă-n cer. Cum o fi acolo? Cineva îmi scrie că a stat cinci ani la Chicago.A fost bine. Nu înțeleg. Bine este cuvântul cel mai puțin expresiv din limba noastră.Altul îmi povestește cum și-a salvat câinele din ghearele unui urs.Teribil, dar și omul s-a speriat. Recunoștință, iubire din partea câinelui.Răul este în noi  și are pentru mine un alt sens.Nu răutatea  este subiectul, ci răul fiziologic pe care îl suportăm mai ușor sau mai greu.Pe de altă parte, nimeni nu are un sistem nervos perfect.Eu am, de pildă, un sistem labil, pot trece ușor de la entuziasm la apatie. Un punct de pornire există?Doamne, ce scriu eu aici, mă ajută oare? Pe cine ajută? Fragilă umanitate.

26 noiembrie 2018

Iubim lucrurile mici

 Iubim lucrurile mici, ființele mici, acolo este esența. Ne stăpânește demonul vidului. Ne este teamă de neant, ne tremură mâinile. Soarele ne trezește la o realitate prea crudă. Lumina ne cade pe față fără a ne liniști. Doamne, oare vom înnebuni cu toții sau numai cei prea slabi, prea sensibili? Mișcarea, mișcarea este totul, omnia fluunt, mișcarea browniană, umană. Roiuri de țânțari, precum gândurile zboară în jurul frunții obosite. Ne trezim încătușați de propriile temeri. Atunci ne punem alte cătușe. Apoi? Ce va fi apoi? Buzele gustând sângele scurs de pe tâmple. În adâncime se întindeau câmpii luminoase. Ne oprim și întindem mâinile după ceva. O cătușă care nu permite nicio săritură e lipsită de sens. Ne strecurăm în jurul focurilor ca în vremurile ancestrale. Ne legănăm, în timp ce alții întind brațele așa, în glumă. Omul este contrariul unui spânzurat. Ne mișcăm întocmai ca într-un vis. Putem deosebi conturul, gâtul pieziș, coada cu care biciuim pământul, țeasta aplecată. Primul lucru care ni se oferă , când ne privim, este corpul, adică o părticică din Univers. Mâinile ca niște păianjeni pe clape, sunetele ies ca din ape, urcă pe boltă. Nu vă așteptați să-mi sfâșii carnea, să-mi arăt sufletul, porumbei, ciori trec prin Cișmigiu, vagabonzi, nebuni, bețivi, boschetari, pensionari, homo-hetero-trans-sexuali, de toate nuanțele, vom fi faianțele de la marea morgă numită Paradis. Nu vă așteptați, nu! Tăcerea universală, imposibilă, cu dinții strânși, o caracatiță-n mandibulă, a doua zi, orașul cu ochi plânși va cere vată, perversul, universul, stresul, neauzita moară măcinând oase, tăcerea din Lhasa, poate mai sus, unde-i raiul hindus.

Se făcea că eram trmiși în Guatemala Să procurăm un soi de porum pe care numai nea Nicu îl consuma, Dar am intrat pe mâna unor traficanți de biberoane, Nea Nicu s-a supărat, astfel că ne-am retras din afacerea cu el și ne-am văzut de treabă . Ajunși bogați , am revenit în țara natală cu acte false, Am dat lovitura în sistemul de sănătate, Țara s-a umplut de biberoane. Ne-am apicat de stihuri, adică sângele scurs din buricele degetelor era altul decât cel din vene, plânsetul din stradă era altul decât cel interior, eram șoimi deghzați în papagali, Salomeea cnducea toată afacerea, Avea un satâr care nu se oxida nixci în acid, De aici și vorbele, să nu fii sigur pe nimic, De ai venitul mare/mic, Cresc taxele ca baobabii, Îngerul Gabii creștea crabii, Muștele țețe și microbii Erau aduse din Nairobi, Papură Vodă e grefier, Pazvante are pumn de fier, Acum doar așteptăm scutierii Să-i dea un șut lui Albieri Și toți vom deveni iar clone ca-n vremurile cele bone.

Agentul britanic EX comunică

Agentul britanic EX comunică Ne îndreptăm cu jeepul spre San Remo, în timp ce aliații se apropie vertiginos de Florenza, se aude imnul național, O NON LETA, împărătesei i se aplică un implant de zile mari, apoi se trece la refacerea căminului conjugal și conjunctiv, spre bucuria urmașilor, apare un TURIST DIN CASIOPEEA, puțin idiot, scăpat din mâinile călăilor de la instituția celor cu labele legate, urmărit de un MIG-56, încărcat cu ciudate containere de studii despre fiziologia omului în toate situațiile posibile, dar Gulliver nu se uită la pigmei, liliputani puturoșei, el spune – ca de obicei, imperatrița are dreptate, cum de am reușit să fiu șușuit de peste tot, va trebui să mă refugiez în Antarctica, dar , am auzit, s-a înființat și acolo un site cu genii adunate din mare, pești mari, de toate culorile. Hugs&kiss&kux, ieri am vorbit cu nepotul regal , Alec Jeremy, cu care am reușit să leg trei cuvințele – Hi, you must learn russian, oh, yes, și basta, m-a durut, băiatul voia să-i mai spun ceva și eu ca un neanderthalensis nu puteam spune multe, eventual Romeo and Juliette pe dinafară. Acum despre tetanos. Boala se declanșează brusc, frisoane, se încleștează fălcile, medicul trebuie să-și ferească degetele, riscă să le piardă. Pacientul trebuie să fie legat de pat, i se poate rupe șira spinării din cauza convulsiilor, apoi scapă, deși de-a lungul anilor mai apar crize. Cum a început? Era la mare, se scălda lângă dig și s-a julit la tălpi de marginile pline de scoici ale digului. A venit acasă, adică la vilă, precum Iisus pe drumul Golgothei , iartă-mă, Doamne, tocmai de Adormirea Maicii Domnului, în curte erau niște medici veterinari, s-au uitat la picior, adică la piciorul meu, au clătinat din cap, nu mai este nimic de făcut, doar de vrei să te îneci ca să scapi de dureri. Am pornit pe jos spre București. Pe drum m-am întâlnit cu fosta profesoară de germană, mi s-a oferit drept gazdă, am trăit cu ea o lună, apoi, brusc, s-a declanșat tetanosul. La început dăscălița m-a lăudat, apoi s-a speriat și m-a trimis la un spital, de unde nu am mai ieșit nici astăzi, de aceea, rog Guvernul, Cotroceniul, UNESCO, NATO, UE și alte organizații să vină să-mi scoată microbul din trup, căci curat m-am născut și uite în ce hal am ajuns. Mi-a răspuns o soră de caritate din Nepal, însă nu am înțeles nimic. Promit, după ce voi învăța să citesc în nepaleză să continui povestirea.

Marea metamorfoză

 Într-o dimineață, Gregor Samsa se trezi poet. Familia îl goni din casă, dar cel mai pornit era fratele său Bloh Răulescu. I-a promis că îl trimite la Salubrizare, ca pe CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI. Avea Bloh aista nume de păduche, asta înseamnă în l. rusă. Aria Bloha, o cânta Șaliapin. Bloh aista avea un venin în el pentru un regiment, a fost izgonit din toate regimentele, doar maiorul Andru Mardei îl iubea, de credeai că sunt homo, adică gay, dar ei chiar erau. Acum nu este nicio supărare, în Evul Mediu li se tăiau ștremeleagurile, acum sunt la căutare. Mai era o curteană, cu burta mare, de ziceai că naște de ani buni, o chema Piulița Bulă, ea conducea efectiv regimentul. Tare de treabă, mulți o iubeau și la propriu și la figurat și la judo. Să revenim la Samsa. Se spune că însuși Kafka și-a dat acordul să împrumutăm acest nume, deși nu avea nicio legătură cu geniala sa creațiune.Pe când era la închisoare, cânta toată ziua, ce cânta? Foaie verde din făget, m-a făcut muica poet. I miss you, mai zicea el. Privirile sale erau mereu îndreptate spre fereastră, până când a luat-o pe urmele privirii și dus a fost. Nu mai putea luneca îndărăt.Avea un deșeptător la el cu care provoca mici cutremure. Dar el reflecta, exact precum oglinda. De mult nu se mai putea schimba. Nici hainele, nici caracterul. Avea o plapumă cu care putea acoperi întreaga Europă. Tatăl său a fost Ludovic al XIX, necunoscut în istorie. Nu era nici frumos, nici bătrân. Se ocupa de design pentru pamperși. Studiile și le-a făcut la lidge University. Acolo a cunoscut-o pe Bușa Chistache , drăguță damă, minte scurtă. Ce a gândit Samsa? A inventat o mașină de torturat muște. Din păcate , în mașină intrau și oameni. Astfel, a reușit să schilodească juma din omenire. În timpul torturilor, cânta vestita Jozefina, iar șoarecii îi țineau isonul. A venit Legea, adică o doamnă despletită și a făcut ordine. La ea nu intra nimeni fără bani. Tatăl lui Samsa, Louis XIX s-a cam supărat și l-a dezmoștenit. Dar avea doar un nasture. Un nasture minune. Din prost , te făcea deștept și invers. A vrut și Bloh Răulescu un nasture, ceva nu a mers, a rămas la versificări, în atelierul din marginea Jilavei. „Ce lebezi înserezi pe eșarfa de sânge”, așa s-a auzit într-o noapte. Era vocea poeziei. Samsa a pornit pe drumul său, s-a lăsat de proză și de atunci colindă regimentele.

Bâlciul deșertăciunilor

 De unde rezultă că nimic nu se pierde, se transformă din rău în mai rău. Unul urlă și atacă, cu o vorbă se îneacă, din bârlog mirositor, are de –nchisoare dor, Dumnezeu, cum e-nțelept, mestecă în lut atent, unii-aur, alții- fier, alții –fiere, grea de zer. Un maestru mai pervers, nici galactic, nici invers, scoate vânturi chiar pe bot, că în fund are un dop, biet trufaș, cu cine el se compară? C-un purcel. Asta spuse Păunescu, cum să-l copieze Escu? Un făraș i-e sufletul, el adună bube-n cul. Că din zgură s-a format, în pulbere s-a fost uitat. Aruncat din bar în bar, a ajuns vermicular, din sicriu sărind , va scrie un poem cât pentru-o mie de nebuni, tu, floarea mea, să te-nduri de soarta sa. Am să tac, ducă-se, drac el nu este, dar ar vrea, dracul are-n el ceva, tot cu degetul în nas, îl mai mută-n alt popas. Seamănă cu-o avionetă prăbușită în toaletă, pare-se că la femei, s-a închis, cu mult temei, să nu-l vadă zâna blondă din cenaclul LA ROTONDĂ. Un prieten el găsi, nu cunoaște a,e, i, adică analfabet este bietul platonet, fost boxer, de prea mulți pumni i-au pătruns doar gărgăuni, un fecior are, al lui, sare-n beregata lui, a lui tat-su, cel boxer, nu-i dă casă, nici parter,minte bietul neavând, ce să-i dea, un pumn, un vânt, a fugit, printre sărmani, se visează american, ca orice portorican, plânge după-ai săi Balcani, unde purici nu făcu, doar un fiu, poate că nu, a pierdut și alți copii, pe la dame, dar și-n vii, fiul fu și-ntr-o Legiune care nu știe de glume, îl aleargă bieți jăndari, prin coclauri, în zadar. Nea Plătică, cel din SUA, cu celebrul zis și Pruna au ucis doi bătrânei pentru patru sute lei. În final i-au prins, ei zac la pârnaie, stau colac pentru bieții violatori cu hormonii repejori, Doamne, de ce nu-i făcuși câini, pisici, broaște de uși, ca să mai avem folos de la lumea de mai gios?

Pare important

Pare important, doar pretențios, măcelarul își îngroapă victimele la lumina chibritului. Dumnezeu și chibritul. Suspans. În tăietură cade o pasăre. Iubesc păsările și copiii, zice măcelarul. Tăcere. Ce să faci cu un om de 90 de ani? Nu știe nici cum îl cheamă. Dar ce nu fac mâinile? Ele sunt mai rapide decât gândul. Naivitatea zdrobește capele multora. A exista și a nu fi, aceasta este întrebarea. Acesta este și răspunsul. Cu umbra mă mai descurc, dar ce faci cu omul viu? Idolii au fost arși în piață. S-a răspândit un miros de piele încinsă, cu grăsime de pasăre. Dar despre sex de oțel ați auzit? Ridicați sângele ca pe stindarde, omagiul este pașnic, Johnny Walker să trăiască, orb sunt doar eu pentru mine. Ne doare inima, dar ne plângem de dreapta. Nimic nu se uită. Sunt chiar deprimat. Adică vreau să mor și nu pot. Adică sunt o javră, ca și tine. Te ascunzi ca mortu-n păpușoi. Ai închis canalul de conexiuni și comunicări. Liberi trec șobolanii. Au și papion sau papilom? Astfel am ratat cel mai frumos roman de dragoste pe care l-aș fi scris în alt secol. Ce să adaug, am pistolul la mine. Pentru orice eventualitate. Nu pentru autoapărare, luna este obiectivul meu. Astăzi chiar de te-ai întoarce, a-nțelege nu mai pot, unde ești, copilă pură, cu trădarea ta cu tot? Sunt clipe de vid total, le cunoașteți? A fi normal este  foarte greu.

Sans peur et sans reproche

În copilărie îmi plăceau eroii lui Walter Scott. Cineva mi-a spus că felul meu de a fi  ar dovedi că port o armură care să mă apere. Nu cred. Nu prea m-am temut să ies fără armură, cu pieptul gol, la luptă, când știam că am dreptate. Mulți nu m-au înțeles, spunând că  nu am dreptate, că trebuie să mă adaptez. Dar celebrul film „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, după romanul lui Ken Kasey, în rolul principal Nickolson îl juca pe Mc Murphy, regizor fiind Milos Forman,  un mare artist, mi-a confirmat un destin, tragic dar eroic. Când aveam circa șase ani, mergeam la o grădiniță de zi, pe Aleea Alexandru, iar mama venea seara să mă ia acasă. Desigur , pe jos , până în Bd. Cuza.  Copiii de ștabi, de pildă ai lui Vasile Luca erau luați cu mașina.  Mă revolta această inegalitate și i-am spus mamei, cu voce tare să mă audă  șoferii care așteptau disciplinați odraslele liderilor – „Mamă, suntem niște proști, ăștia de ce merg cu mașina?”. Mama s-a cam panicat, nimeni nu a răspuns, dar întâmplarea  a avut o urmare – am fost mutat în altă grădiniță. Eram un disident, se pare. La școală, în clasa a-ntâia, învățătorul ne bătea cu rigla pe palmă pentru orice șotie. M-am revoltat și am fost eliminat pe trei zile. După aceea eram poreclit – „copilul de sticlă”, porecla fiind dată chiar de învățătorul- bătăuș. Mult mai târziu, prin clasa a opta, profesorul de sport mă cam necăjea, nu eram atent, mă fluiera cu furie, să-l ascult. L-am înjurat românește, cumsecade, a rămas cu fluierul în gură, mut, dar am mai fost eliminat pe trei zile. Eram la liceul Sf. Sava ( Nicolae Bălcescu) . După alți doi ani, doi profesori discutau  în spatele liceului, pe trotuar, mingea de fotbal a sărit peste gard și i-a stropit căzând într-o baltă. M-am dus să o iau, ei m-au prins de mână și mi-au tras o bătaie de am venit plin de sânge acasă. Părinții revoltați i-au reclamat. Ei s-au dat de gol ripostând – „ Ce era să  facem, când elevul ne-a spus, ce dai mă, criminalule? ”. De această dată au fost eliminați dascălii. Prin 1983, la un miting , în fața unui megafon, stăteam și citeam, poate chiar romanului Kasey, a venit  un individ gras și mi-a cerut buletinul.  „Cine ești dumneata să-ți dau buletinul?”. „ Aha, poate că ești și membru de partid? ”, răspund simplu, „Da, desigur”. „ Aha, n-ai să mai fii”. A venit un milițian, mi-a luat buletinul, a urmat la serviciu,  o ședință –fulger și am primit  un vot de blam cu avertisment, pentru că la megafon era vocea lui Ceaușescu, care nu voia bombe nucleare,  iar cel care mă abordase era secretar raional de partid. Am mai avut diverse războaie, adeseori pierdute. Și acum mă lupt cu morile de vânt, pe Internet. Vă mulțumesc. Nimic deosebit.

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alţii, să respectăm înalţii, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar şi proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiţii şi cenuşă, destinul după uşă, din nori şi amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecţii neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandreţea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubeşte, iubirea nu e-n deşte, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să ştii mai mult ce-i bine, deşi au două feţe, monezile răzleţe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poţi trezi din colaps, erou e cel ce ştie, orice ar fi, să fie egal cu sine însuşi, chiar de rămâne singur, de simţi durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferinţă, ea ţine de-o fiinţă, nu te-nrăi oricare să creadă că eşti tare, de eşti cinstit cu tine, poţi fi cu orişicine, când scrisul te alină, ai propria-ţi lumină. Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viaţa este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toţii un tată, o mamă, am avut mai multe rude şi prieteni, dar cu toţii singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, şuieră jivina, latră câinii-n parcuri şi la colţ de stradă, de-aş lătra ca dânşii, liber, fără zgardă. „Oraşul visurilor spulberate” de John Cheever. Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaş.

Satyricon 2

Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire. Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate. Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii, pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el, out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci. Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc pe boltă cu meșterii.

Satyricon 1

 Coconul roșu avea baston,din el ieșea un fluture,venea un unchi din Charleston și naș a fost un brusture. Oskar și Erik, doi sprințari,aveau copii-n Madagascar, ce vânt te-aduce pe aici, eu ție-ți dăruiesc un brici. Menadele nu au păreri, se leagănă cadavre-n crâng, eu m-am născut, am murit ieri, dar nu mă plâng, dar nu mă plâng. Veni și Ceasul de Apoi al Judecății, păcătoși se lasă judecați, noi doi fugim pe coș, fugim pe coș. Faimoși am fost și ce folos? Cunoști povestea cu un lup care avea în loc de os, scheletul moale ca un stup? Hoinari noi suntem pe pământ, că e mai sfânt, că e stropit cu sânge, morții din adânc ne vor striga – Nu am murit. Iar pe zid cresc doar mimoze, din meandre, duhuri negre, manechine, tuberoze, jos –pelagra, sus doar pegre . Iguana-și caută puii, trei costume stau de vorbă, moartea-și curăță pistruii, bezna nopților, amorfă, iar pe-ntinderi largi lumina târgurilor vechi plutindă, noi suntem iubirea, lina rază ce coboară-n tindă. El a visat că a ucis, s-a trezit, s-a dus la serviciu, a aflat că este concediat, avea cazier, „bine dar a fost un vis”, „ Ce contează, părăsești imediat clădirea”, enervat l-a lovit pe paznic, a ajuns la poliție, ”Aha, ai cazier și te mai bați”, „Dar a fost un vis”, „ Ce contează, rămâi la noi”. S-a trezit, era într-o celulă cu o duzină de deținuți, „PARCĂ FUSESE UN VIS” . Ouă de aur nu mai sunt și nici găini, poate un sfânt să mă coboare pe pământ, nesfinții judecă doar strâmb. Tigrul monden se plimbă iar, fălos, salută boschetarii în batjocuri, Kafka le pare, poate, firoscos, incendiile se sting cu flăcări. Căzu un OZN de la etaj, el a făcut o groapă de doi metri, o doamnă-și scoase pieptul din corsaj, ea sperie o grupă de cumetri, dar vorba-i de argint strălucitor, tot ce-am mințit devine un fior. Unul cere permis de port-armă, altul jartiere de damă, singură-n orașul Babilon, o femeie căuta palton, un bărbat își căuta femeia, pe nume Folosofeia, , în zafar ghicitoarea le-a spus, babilonul de mult a apus, nici caii nu au căutare, vaca lapte nu are, buzele tale, iubito, miros a Colgate, Molitto, fumăm ziare, bem sânge, într-un azil Domnul plânge. Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi, să ai sensibilitatea lor diabolică, să nu poți , să nu ai unde să fugi, cum nu poți scăpa de ciuma bubonică. Și totuși să scrii, să scrii pătimaș, în timp ce te pipăie mâinile orbilor, în timp ce strigă surzii „ Curaj” și ochii-ți devin hrana dulce a corbilor. Șoptește, încearcă să fii orb , să fii surd, învață s-auzi și să vezi doar prin piele, precum pelerinul ce merge la Lourdes, ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele.

De ce te superi, Am vrut să-ți spun o glumă la ureche, spuse motanul negru unei pisici aurii, discuția avea loc pe acoperișul blocului meu, era de față și un cotoi castrat zis și Mafiotul, în acest timp în lume mor și se nasc milioane de oameni, unii se iubesc, „Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt și noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe pământ, vorba Poetului. Iar eu cer scuze cititorului. O zi bună. Prin visul meu trece o lebădă neagră, Printre lebede este cea mai vizibilă, Ea poartă amintirile mele, Loviți-o cu pietre, ea nu se va feri, Aveam cândva un bordei din ramuri de alun, Cineva l-a profanat, au trântit un bloc peste el, Blocul greu al indiferenței, cineva a râs roz-bombon, Trece cavalerul cu pieptul rece, platoșă, Sub platoșă – nimic, un mic cavou, În zadar s-a irosit laptele matern pentru unii eroi, Ca și lacrimile, buzunarele memoriei s-au golit, Dumnezeu știe pentru ce mau scriu versuri, O, El știe, dar nu-mi spune acum, scriu așa cum inima Bate în neștire și necunoaștere până la istovire, Nu sunt bani, zice unul, nu este aer, zice altul, Nici pomi, nici căpușe, doar fumuri și aburi, Poetul are nevoie de o dietă, de o trietă, de o poetă, Independența și virginitatea se pierd cu ușurința trecerii pe roșu, nu te enerva, cată unanimitatea de aur, renunță treptat la organe, unuia dă-i ochii, altuia inima, rinichii, creierul, toate sunt bune, vei fi mai fericit în trupurile celor ce caută salvarea.

Nebun cap. 3

 Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte. Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci, handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumuseţea să sporească,când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,în întuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul este calculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nici vârsta, nici boala, nici handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valorează douăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu. Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fost lovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au capete ca niște nuci. Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei care trebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul pare a sta în loc. Apoi, brusc, intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc. Nu-mi vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting. . |

Nebun cap. 4

 Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul. Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă? Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ? Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie. Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau. Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă. Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”. . Niciun comentariu:

Nebun cap.6

 În clipa când ai terminat cu corespondența, rămâi singur în fața coalei electronice. Fumezi sub ploaia ucigătoare. O ploaie închipuită, cum este totul pe lume. Te eliberezi de teamă, câștigi în plictis. Aș prefera uneori să fiu plantă. Artistul parodiază realitatea sau o deformează? Din instabil el face un bloc de granit, din durere – un Rai. Un fierar s-a îndrăgostit de o contesă. Fierarul are un copil cu contesa. Contele vine din război fără picioare și fără mâini. Fierarul pleacă în lume. De aici începe ficțiunea. Desigur, copilul, bastardul ar putea fi eroul unui alt roman. Cunosc o persoană care la fiecare apel telefonic începe să plângă. O admir pentru rezistența ei prin plâns. Stranii sunt cei care se ascund de propria suferință, cum pot? Nu-mi plac cei care se laudă cu propria bună stare. Chiar și suina are nemulțumiri. Cu vârsta câștigăm al treilea picior, dar nicicum al doilea creier. Uluitor , o persoană fără casă, fără soț, cu un copil, câștigă inima unui australian, deschide o editură, se realizează. Mă înclin. Dinescu se îngrașă pe zi ce trece. Apără cauza sărăcimii din capul său. Există început, nu există sfârșit. Eu după fiecare film, fiecare roman, scriu în minte o continuare, așa cum Tolstoi nu se mai putea despărți de personajele sale din „Război și Pace”. Dragostea intensă nu durează doar două luni. Cred în dragostea pe viață, care se confundă cu viața, adevărata minune. Ultimul timp urmăresc expresia fețelor, mai puțin simetria trăsăturilor, constat că femeile sunt mai expresive. Sau joacă mai bine un anumit rol. În dormitorul somptuos, tapisat cu postav roșu, cu ferestre largi și cercevele lăcuite … murea un om. Vedea o grădină însorită, cu portocali, dar o voce spuse – Ninge. Pe loc se făcu un ger cumplit. Cineva îl ruga să se scoale, dar el plecase. De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul . La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia. Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. . |

Nebun cap.7

 Criticile și laudele m-au stimulat deopotrivă. Un nebun nu poate fi oprit. Cineva a spus că este un kitsch ceea ce scriu. Poate. Dar este al meu. În poezie este greu să mai fi azi original. Adică autentic. Mă exprim liber și libertatea este prima condiție a existenței unui autor. Pentru un om cu preocupări artistice, ura constantă este un apanaj ciudat, eufemistic vorbind. Cunosc un personaj cu care nu pot comunica de ani de zile, i-am întins mâna de câteva ori, el s-a uitat la mâna mea și mânia sa a crescut ca o buruiană. Vae victis. Cunosc lideri politici care zâmbesc și se urăsc cu înverșunare. Am văzut porumbeii triști în parcul care plângea. La câte uși închise nu am bătut? Ca oaspeții veniți la Sodoma. Numai corbii sau ciorile venite seara în Cișmigiu nu cunosc tristețea. Ele murdăresc totul. Nimic nu este logic, poate că așa trebuie. Cărțile nemuritoare sunt despre dragoste – Iliada, Odiseea, Război și Pace, Donul liniștit, ș.a. Chiar și Cântecele lui Maldoror. Nu mai pot scrie versuri. S-a perimat poezia? O femeie de circa 60 de ani este pe cale să ne părăsească, dar ea vrea să mai publice o ultimă carte. M-a impresionat. Scrisul este o religie. Musil a râs de Kakania, a râs de orice idee de stat, era un anarhist pașnic. Ulrich reprezintă 99% din omenire. Omul fără însușiri există. Înfocat și entuziast. Ce spun conducătorii? Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel. E la infermelie. Are infecţie luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine. Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară. Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce? Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ. Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare. Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu.Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul. Apropo de viitorul omenirii. Capitalismul însuși se va reforma în direcția unei socializări totale, din cauza creșterii populației. Va fi nevoie de un guvern central care să coordoneze împărțirea bunurilor și profiturilor. Teoriile conspiraționiste sunt niște bazaconii. Omenirea se autodistruge prin înmulțire. Malthus propunea războiul , Marx a propus revoluția proletară mondială, nici una din aceste soluții nu este umană. Cred în umanism. Punct. . . | index

Intâlnirea cu Borges a fost un şoc, în urmă cu ani, iar relecturarea scrierilor sale o obligaţie dintre cele mai plăcute şi utile. Bogăţia citatelor care se pot extrage din opera sa ar umple pagini întregi. Mă voi rezuma la cele mai apropiate de preocupările mele. Memoriile sunt uneltele poetului. Sunt un discipol al trecutului , prezentul îmi este necunoscut.Rescriem mereu aceleaşi cărţi. Spune-mi cine ţi-a spus să nu citeşti poezie, trebuie să-l cunosc, este un exemplar demn de studiu. Am spus destul, cred că nu mai este nevoie de mine. Nu pot accepta ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, apoi l-a creat pe Isus, pare imposibil. Un scriitor nu scrie ceea ce intenţionează la început să scrie. O poezie trebuie citită cu voce tare, altfel ea nu poate fi autentificată. Eu nu vorbesc cu publicul, ci cu fiecare om în parte. Unul dintre cele mai grave păcate ale mele a fost că nu am cunoscut fericirea. Etica este o ştiinţă care a dispărut din lume. Nimic nu este mai frumos ca o poezie de Heine. Amintirile copilăriei mele sunt cărţile citite. Viaţa poate deveni cel mai lung citat. Eu nu caut subiecte, ele mă caută. Când nu simţim ceva, murim în acea clipă. O bucurie totală este imposibil de suportat. Proza şi limbajul oral nu au nimic comun. Poezia se ocupă cu lucruri stranii. De nu am avea fiecvare un destin, viaţa ar fi foarte plictisitoare. Existenţa ţărilor este o greşeală a istoriei. Priviţi păsările. Intre Homer şi Whitman nu cunosc alţi poeţi mai mari. Ştiu ce este timpul, nu-l pot explica. De fapt eu sunt timpul. Săracul posedă realitatea fără intermediere. Eu am remuşcări şi înainte de a greşi. Aceasta , după o lungă experienţă. Să construieşti pe nicip, ca şi cum nisipul ar fi stâncă. Viaţa mea este o enciclopedie de greşeli. Nu cred în şcoli, viaţa este singura şcoală. Poezia ar trebui să fie anonimă, ea nu poate aparţine cuiva. Sunt convins că în rai este multă tristeţe.Minciuna poate deveni operă de artă, dar este nevoie de artist. Nu poţi pierde decât ceea ce nu ai avut niciodată. Nu contează ceea ce se scrie, ci doar ce se citeşte. Intelectul se manifestă şi prin morală, imbecilitatea prin răul făcut.Viaţa mea a fost o bibliotecă.

Născuți din valuri sau din nori,poeții sunt luminofori, degeaba-i îngropați, nu mor, apar și la televizor.au voce , dar nu cântă-n cor,nebunii sunt egali în for,ei sunt actori și regisori,totuna-i , fiind de două ori,poeții sunt copii din flori,trimiși de Domnul Creator.Toată  lumea scrie poezii, așa-i ordinul, copii,cine nu scrie, nu ia simbrie și poate merge la pușcărie. Cu mic, cu mare fă o scrisoare numai în   rime chiar sublime,viața e scurtă, scrie pe burtă,că poezia  iubește iubita,iar fără ea lumea , desigur,s-ar evapora.  Așa. Eram mamifera maimuța, nu mi-a plăcut, evident, am chemat un înger să mă transforme într-un cocoloș de hârtie pe care scrisesem ultimul poem,  dregeam busuiocul cu Luminița,ea este muza, îmi redă viață,din centrifugă ies, Nu-mi simt genunchii, genunea frunții, nu mai mâini nici picere, măi Pâcă,vine și Pițu cu Foarță în cârcă,nu mai ochi, nici nas nu mai este, e luat de la regele David, poveste?Lumea va spune, uite un extraterestru,eu știam că sunt extramaestru, dar mi-am pierdut poemul de ieri, oricum aștept cu dispreț doar păreri.O pereche e într-o ureche,în cealaltă  cântă o mioară  blândă,alchimie dragă, cin-să te-nțeleagă?Tora și Cabala, arătați-mi calea, ce e după moarte? Unde mergem, frate? Că eu nu pricep, moartea-i ca un cep? Cred în nemurire, deși nu am știre, De ce mă-ntristez? Repet – am un crez.

27 noembrie 2018

Am o gaură în stomac, asta e sigur, nu mă împac, dar aștept timpul să mă îngroape, nu are cine să ne mai sape o groapă acolo, pentru un solo care ne cântă și ne încântă. Se făcea că eu înotam în adânc, legat cu o frânghie de Manila, am zărit  o mănăstire, era acolo o abatesă de aleasă frumusețe, creierul meu cuprins de abazie nu mă ajuta, fundul mării era plin de abcese de culori diferite, marea gemea de durere, am zis, gata, chem pe ministrul Neptun, să ia măsuri, să taie răul din rădăcină. Doi pești  lați în gură au început să râdă. Niște pescari i-au auzit și i-au scos la mal. N-a mai râs nimeni. Cifra șapte are  o istorie mitică și reală. Iar peste 70 puțini  oameni mari au sărit. Iacă-tă, sângerosul Stalin a prins 73 și patru luni. Adversarul său, Hitler s-a dus  la 54 de ani, parcă. Pe aproape fu Napoleon, nebunul Franței, dar filosofii greci mureau târziu, ca și chinezii. Tibetanii și caucazienii nici nu-și cunosc vârsta, doar după barbă, când se rărește. Eu m-a născut în Caucaz, dar eu eram mexican de orgine ( Mag sie keiner, ziceau vienezii).  Sholem Asch născut la 1 noiembrie 188o, a murit la 77 de ani, eu mai aștept. Tot la 77 de ani a murit fizicianul nobeliat Joseph Rotblat. Bernard Levy Strauss este cu șapte ani mai tânăr decât mine , trăiește, fiosofează, după o studenție de revoluționar. Cesare Lombroso, inventatorul criminalului lombrosian a trecut de șapte zeci cu patru ani. Imre  Kertesz, scriitor nobeliat, supraviețuitor la Auschwitz și Buchenwald a prins 87, deci tot un șapte. Bietul Fondane s-a stins la Auschwitz la 46 de ani, în octombrie, când România era eliberată. Creatorul tipului de avion MIG, cunoscut în al doilea război și în timpul războaielor„reci”, Mihail Iosifovici Gurevici, 84 de ani. Mulți au murit datorită acestor MIG-uri, acum a fost depășit.Pictorul Pissarro a trăit cu   patru ani sub 77.  Oameni diferiți, fiecare trăiește cât poate, uneori cât vrea  un comandant de lagăr. Închisoare, trupul nostru este o închisoare.Am vrea să zbură, nu se poate, nu e voie. Zbori cu ceva , dar nu singur, fără trup. Eu am început ziua prost. Afară soarele nu era vizibil, ploua, ningea. Am mers odată, neavând ce face, la Sava, duminică seara, am controlat curtea, deci eram cu Kery , apoi am sărit un gard cam de 2 m. și ne-am trezit într-o curticică din spatele școlii, cum privești fațada, în stânga. După scurt timp, a apărut un ins arțăgos, era locatar acolo, se vedea un geam care ținea și de ușă, voi ce căutați aici? Mucles, tăceam cam intimidați, deși tipul era mai scund oarecum, însă vânos, un muncitor cu sapa,  voi ce faceți aici? Apoi, nu știu de ce, l-a ales pe Kerică și i-a tras o palmă care a răsunat în amurgul tăcut. Săriți înapoi gardul, tu-vă mama voastră. Ceea ce am și făcut, iar Kerică m-a rugat să nu povestesc nimănui, ceeea ce am și făcut  până azi, timp de 60 de ani, acum s-a prescris. Îmi amintesc cum mergeam dimineața la șase, în Parcul Herăstrău, mai spre Bordei , și jucam tenis în liniște, apoi, pe la opt plecam acasă, terenurile fiind ale unui club, ceva. El juca mai bine decât mine, avea mâini mai lungi, dar era nostim cum se  mișca, avea ceva de roboțel care strigă. Greu de imaginat. Mai amintesc ceva și termin. Tatăl lui Kery , pe care l-am cunoscut, îi semna cu VĂZUT toate temele pentru acasă. L-am întrebat cine supervizează, nu mi-a răspuns. Când am fost la el , acasă, nu am fost decât de două-tre ori, căpitanul Marlow mi-a povestit, știind că eu studiez la Moscova, cum a avut o iubită pe Donul liniștit, aducând astfel laude femeilor sovietice, rusoaice, în speță. Prin 1965, absolventul Kery Sudor s-a certat cu părinții, mânca doar prânzul la cantina studențească, era flămând, l-am invitat la mine, l-a servit mama cu ce aveam, a mâncat junele chimist, începător la fizică, precum lupul din codrii noștri de brad. Am ținut la acest tânăr Rastignac, nu ne-am prea văzut, știam că s-a căsătorit, l-am văzut o dată cu soția sa, mergeau vrăjiți, vijelioși, ea mai scundă, el -înaripat ca sburătorul lui Heliade Rădulescu. Deci nu ne-am văzut mult timp, dar mă miră răceala accentuată pe care o afișează când ne vedem, doar o dată a avut o pornire de simpatie în troleu, în urmă cu circa 15 ani, mergea la Universitate. Punct, dacă munții se schimbă în timp , cum să nu se schimbe oamenii, mai cu seamă că dl prof. uni Kery are ceva și de actor, un fel de făloșenie seacă, total opusă firii sale de acum 60 de ani. Să nu uit, la vîrsta de 16 ani ne antrenam în Cișmigiu  urmărind diverse femei singuratice  și visînd că le-am aborda, printre ele  fiind și profa de matematici, care avea un piept remarcabil. Punct.  Copiii lui Kery sunt în Dublin, orașul lui Joyce, curios.

 Dacă mângâi prea mult o marmură,te trezești cu silicoză sau poți muri chiar,adică  te răstrezești, ferește-te de oamenii călduți, nu sunt nici sfinți, nici diavoli, mai broscuți,ei cred că viața este o băltoacă, iar moartea doar o clipă, doar o joacă. Iubirea-i doar un schimb, exchange-birou, un ring, alegi, alergi, adică un challenge,la mijlocul vieții omul crede că o pădure poate arde verde. Iar eu mă sinucid de mii de ori, viața mea este din piscuri și orori. Te rog să nu-mi răspunzi, așa cum ai promis, tăcerea-ți este mult mai grăitoare, ai preferat refugiul  dinadins, într-un refugiu orice viață moare.Tu uiți că Domnul ne-a dat glas și inimă și minte să cunoaștem, să învățăm a ne iubi, că de pripas sunt doar potăile.Altfel de ce ne naștem?  Sunt om ca orice om, dar om,tu ești ca mine, suntem miliarde, de ce să ne considerăm atomi? Deși-n atomi este o inimă  ce arde.Miliarde de sălbatici insulari, vorbim tot mai puțin și tot mai rar,că are fiecare jobul lui, ce-i pasă  vieții nu știu cui?Ce-i pasă că se moare neîncetat, e cel mai ieftin faptul c-ai uitat de-aproapele carele ne este totuși om, mai bine ne nășteam atomi.Maguerite, Marguerite, nu mă scoate din sărite,vreau să-ți mângâi părul, dragă,ea îmi spune, n-ai o doagă, eu privesc plopi fără soț, am să fiu bandit și hoț,am s-o-ncui pe Marguerite în cutia cu chibrite,Am să fac din ea brichetă,eu voi fi o sigaretă, poate voi o pendulă,că iubita prea-i fudulă,ea e pură, eu puriu, s-a sfârșit, dar cum, nu știu. Unii se nasc bătrâni, alţii mor tineri. Unii vorbesc necontenit despre iubire, alţii doar iubesc . Unii vorbesc, alţii scriu. Unii scriu mult şi prost, alţii scriu mult şi bine. Nu toţi care scriu puţin scriu şi bine. A nu se confunda nesinceritatea cu fantezia. Prietenul se cunoaşte la nevoie, dar şi la durere. Prostia şi generalizarea sunt surori.Amănuntul poate fi din aur sau din argilă. Nu există om să nu fi trădat cel puţin o dată . Negându-L pe Dumnezeu, implicit Îl recunoşti . Uitarea este cel mai bun prieten. Iartă şi nu vei fi iertat . Poemul este un sentiment expandat sau o idee expandată, ceea  ce este şi mai rău(nu-mi aparține).Oraşele sunt necesare progresului şi avioanelor. Fiecare zi este o altă lume, dar tu nu o vezi. Adevăratul artist este un violonist orb.. Scamator pios nu am văzut . Nimeni nu se urăşte pe sine, ci pe ceilalţi. Nicio maimuţă nu va ajunge om, e prea naivă. Gând curat nu există, numai sentimente curate. Visăm de dragul realităţii. Îţi luminezi calea pentru a-i ajuta pe hoţi .Sucul de morcovi este forma de administrare cea mai eficientă din punct de vedere terapeutic a morcovului. Morcovul conţine fier, calciu, magneziu, vitamine, mai ales vitamina A, pectine. Sucul de morcovi este o sursă excelentă de betacaroten, potasiu, minerale şi substanţe nutritive anticancerigene ce includ ftalida şi glutationul (antioxidanţi). Am o fisură în piept, invizibilă,prin ea circulă duhuri bune și rele,nu vă mirați, deși numai proștii nu știu să se mire,pe pielea fină a unei idei a apărut o coajă suspectă, sus-pectă, adică sus?Mâine vine un moș să-mi aducă certificatul de deces al subsemnatului, ciudat,eu umblu , respir, scriu, rup flori din curtea bisericii Sf. Anton,iar poemul de aici este scris cu un pix luat de la masa iertăciunii .Când află căpitanul că este pe ultima sută,se puse pe rele, luă de soție o vădană pieptoasă, o ajută să dispară, căpătă o casă cu totul în ea, adică și bijuterii austriece, înființă o bancă,după doi ani fugi cu banii în Vest,își schimbă numele, reveni în țară,ajunse parlamentar, vorbi de la tribună tot felul de tâmpenii,apoi scrise o carte despre viață și moarte,căpătă un premiu Medicis, apoi dispăru fără urmă. C”este la vie, c”este la mort,ce spui nene Iancule? Peste ghetouri, revoluții, tot venim, din zare luminând  Ierusalim, stăteam cu Iuliu Baraș la o vorbă, hangițo,  mai adu o ciorbă,hangița are piept de puică dulce,apassionata i-aș cânta-o , Santa Luce,Bonciu ne spune de război și moarte, un alt război, o filă dintr-o carte,călugăru și caii luați de Caibicioc ne-aduseră oleacă de noroc, V. Cristian veni cu-a sa Isolda,Tristan și-acum se luptă pentru Molda, îmi place să  repet ca Sergiu Dan,cu secera nu faci nimic fără ciocan.

Despre  Apuleius nu s-a spus nimic,deși are un nume cu sonoritate,Măgarul lui se cheamă Benedict și are patru ani de facultate.Urcă săracul  treptele încet, Ajuns-a președinte de grupare, apoi ministru, undeva, pe Internet e unul ce-l înjură-n verbe rare. Măgarul e măgar, nu are text, el le citește tuturor cazanii, ce vrea să spună? În partidul măgăresc, se strigă iia-iia și jos banii!