Experiment

Experiment poematic

Preambul


Scriitorii se împart ( scuze, se spune că oamenii nu se împart la nimic, am o admirație infinită pentru oricare scriitor, iar noțiunea de mic sau mare mă oripilează) formal în manieriști, clasicizanți, experimentaliști, etc. Mă consider un experimentalist fără a mă pretinde adept al unui curent modenist, care devine, cu timpul, manieră.


Simți tu mirosul arămiu
Torsul femeii, sfârcul viu,
O capodoperă de-a ta,
Ca mohairul din flanea?.
Nimfe, sirene, nimănui
Nu-i pasă de cui, de cucui,
Iar pentru creier nu-i destul
Un greier vajnic și fudul,
O, Flandră din subconștient,
Nu te cunosc, nu-ți sunt client


Mă strecot printre crăpăturile zidurilor,
Am uitat care este casa mea,
Glonțul și frânghia nu mă vor,
Eu nu sunt ceea ce sunt,
Zâmbetul poate fi un zid.
Trupul meu se destramă
și se reconstruiește, devenind casa mea.
Morții fug din cimitire.
Povestea cu Nasul este valabilă pentru oricine.
Dacă reușești să inventezi un copac,
Ești mai mult decât un scriitor.


1945. Rădăuți. Cocoșul, urcat pe o stivă de lemne,
Se uită la mine furios, îi spun - bună dimineața,
El se aruncă în chica mea blondă.
Scap pentru că strig cu disperare.
O rubedenie de a mea,
O verișoară de gradul cinci,
Mă lasă singur în cameră,
Eu mă prefac că dorm,
Ea vine și se dezbracă în fața oglinzii.
Încep să tremur de emoție,
Nu știu de ce.


Bunicul, om cu avere înainte de război,
Mă ia pe genunchi, mă întreabă –
Ce mai face tovarășul Stalin?.
Eu răspund ferm –
Stalin lucrează.
Eram venit de peste Prut.


1946. București, praf, țigani, polițai,
Garda regală în Piața
unde este statuia lui Carol I.
Cavaleriștii poartă căști înalte,
cu un smoc de păr alb, de cal.
Îi admir, vreau să fiu ca ei.
Pe afișe, niște buruieni verzi,
Scrie - Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
O mână de muncitor rupe buruienile.


1947. Tito vine în vizită,
În mașina cu capota deschisă
Se află Regele și Tito,
Au costume albe, militare,
Par doi regi. Lumea aplaudă.

1948 Intru în clasa a-ntâi,
școala este pe strada Veronica Micle,
se numește Ciovică. Invățătorul
îmi trage zece linii la palmă.
Mama reclamă, învățătorul vine supărat
De la cancelarie, spune, copii,
Nu vă jucați cu Boris că e de sticlă și se sparge.
Copiii mă izolează. Mă bat cu unul, nu mă sparg.
Situația revine la normal.


1949-1954. Învăț la altă școală.
Pe strada Antim, în capăt este Mănăstirea.
Școala este într-o sinagogă,
evreii nu au vrut să renunțe
la lăcașul de rugăciune,
dar noi, copiii, năvălim
în timpul slujbei, trântim băncile,
evlavioșii se uită la noi, unii mai urât,
eu nu simt că sunt de al lor.
De altfel îl bat pe unul care a venit
În cămașă albă să facă bar-mițva.
Adică o confirmare
că este membru al comunității,
la 13 ani. Sunt un huligan antisemit?
Nu, sunt un idiot de comunist.

Invățătoarea este gravidă,
A părăsit-o bărbatul.
Ne citește nuvele sovietice
Despre război. Un elev adoarme.
Învățătoatrea îl trezește în pumni.
Îi cad ochelarii pe jos. Plânge
și ea, plânge și elevul.
Intră directorul, nu mai plânge nimeni.
Arde școala. Cineva i-a dat foc.
Directorul, cu părul pârlit,
Iese cu un teanc gros de cataloage.
Ne mutăm pe strada Justiției.
Alături este o școală veterinară.
În curte , pe mese, mari de lemn
Cadavre disecate de cai, câini,
li se văd mațele atârnând.
Sigur nu mă fac medic.


Merg în tabăra de pioneri.
Vine în vizită Teohari Georgescu.
Este mic de statură, pistruiat,
Dă mâna cu noi, fără o vorbă,
Dar zâmbește amabil.
Ulterior s-a spus că a fost evreu.
Nici vorbă. Mama l-a cunoscut
Înainte de război. Era român, tipograf.
S-a căsătorit cu o evreică, am cunoscut-o,
O femeie înaltă și antipatică.
Teohari a luat-o apoi de nevastă
Pe o altă femeie, frumoasă, fosta nevastă
a lui Grigore Geamănu,
care avea să fie ani de zile
secretarul Consiliului de Stat,
sub Ceaușescu. Teohari murise
dizgrațiat că nu a vrut să-l împuște
pe Pătrășcanu.


Moare bunicul. Sărac, necăjit.
Pierduse orice încredere în noul regim.
Încep să învăț limba rusă.
Ne predă un țigan basarabean
Foarte simpatic, ne întreabă
dacă ne-a crescut păr pe puță.
Ne uităm la el uimiți.
Unul zice tare – da.

Moare Stalin.
Profesoara de română
plânge în hohote. Este fiica
unui moșier aflat la pușcărie.
Acum cred că plângea de bucurie.
Cu profesoara de botanică
Pregătim o piesă pe tema
Domnul Goe. Doamna este interpretată
De un coleg al meu, durduliu,
Elev eminent, nepotul unui Mitropolit.

Începem să studiem Istoria RPR
Avem un manual de o mie de pagini.
Mai târziu am observat că autorul este
Mihail Roller. L-am cunoscut peste ani,
i-a murit o fată, s-a încecat în bazinul
din curtea unui spital, unde se juca.
Roller s-a sinucis sau a fost ajutat.
Acum este înjurat cam ca poetul
A. Toma, despre care scrisese
și G. Călinescu, în istoria sa.
Aș fi un mincinos dacă aș spune
că nu mi-a plăcut istoria , ca și
„ Silvester Andrei salvează abatajul” a lui Toma..
Eram un comunist idiot. Roller a lăudat
Rolul slavilor, apoi al rușilor, apoi
Al sovieticilor. A mințit cam 50%.
Despre unii domnitori a scris bine.
Despre răscoalele lui Doja, Horia,
Vladimirescu – discutabil.
Regret că nu mai am cartea,
Dar am studiat-o în vreo două sau trei clase,
s-a făcut varză. Pe mine Roller
nu m-a mutilat. Poate că a vrut să mă mutileze,
Nu a reușit.

Locuiam vizavi de Miliția Capitalei.
Am văzut oameni bătuți în plină stradă
Fie în curtea Miliției. Unul striga –
Trăiască Regele. Erau și mulți țigani
Făceau scandal și li se dădea drumul.
Cine știe câți arestați or fi murit
în subsoluri sau la Malmaison,
devenit ulterior sediul
Institutului de Priectări Chimice.


1954-1959. Mă mut la liceul „ Nicolae Bălcescu”.
Acum a căpătat vechea denumire- Sf. Sava.
Am avut colegi, unii audevenit persoane
Cunoscute.
Doi profesori m-au bătut în curte,
Într-o seară, pentru că i-am lovit cu mingea
De fotbal. M-au umplut de sânge.
S-a făcut anchetă. A durat două luni,
Eu eram „bătutul”, am scris
Vreo zece declarații, doar
Schimb ceva, dar memoria
Îmi funcționa. Profesorii au fost
Eliminați din învățământ.
Eram îndrăgostit de profesoara de limba germană. .
O dragoste pe care profesoara a sesizat-o,
Mă exploata scoțându-mă la tablă
Să scriu cuvinte noi. Eu le învățam dinainte,
. Le știam, colegii mă urau că scriam repede
și ștergeam. Fiind mic de statură, la vremea aceea,
Mă răzbunam pentru umilințele de la ora de sport,
Unde cei mai buni erau ,leneșii clasei.
În liceu îmi plăceau Eminescu, Bacovia, Arghezi,
Beniuc, dar „ Mărul de lângă drum” mi-a inspirat
O parodie răutăcioasă. I-am trmis-o, evident
Nu mi-a răspuns. I-am scris și lui Petru Dumitriu,
Nu a trecut mult și omul a „fugit”.
Ai avut mână bună, mi-a spus un coleg.
Despre Blaga, Ion Barbu, nici un cuvânt.
Trimiterile profesorului de română la articolele
Din „Contemporanul”, „Gazeta literară” erau
O corvoadă. Dar îmi plcea ce scriau G. Călinescu,
Tudor Vianu, ș.a.


1960. A murit tata. Nu am plâns,
dar nu l-am uitat. A fost unul dintre
oamenii căruia nu am să-i reproșez
niciodată ideile comuniste, deși era fiu de negustor.


1961- Plec la Moscova ca student bursier.
La ministerul lor de învățământ mă întreabă
De ce am venit și unde vreau să studiez.
Puteam să spun – la literatură, dar mi-a fost teamă,
eram trimis de Politehnica din București.

Stalin este scos din Mauzoleu.
Rușii sunt supărați. dar Hrușciov
Este încă popular.
Am călătorit mult, desigur,
cu aprobarea Oficiului pentru străini.
Nordul cu nopțile albe,
sudul cu munții Caucaz, Crimeea.
O dată ne-am abătut de la traseul aprobat
( eram cu un coleg din Ungaria)
și ne-au umflat, adică ne-au luat pe sus
doi băieți de la KGB. În civil.
Ne-au pus să scriem câte o declarație,
Ne-au dat țigări proaste și ne-au spus
Să ne întoarcem în patriile noastre.


1964. Adunare cu studenții români
Din diverse țări. Vorbesc Iliescu, Patilineț.
Împotriva sovieticilor. Mă trezesc și spun
Că m-a persecutat KGB-ul.
Mi se face rușine, abia după aceea.


1965. Revin în țară. Sunt inginer.
Vai de capul meu.

... va urma ...


Boris Marian