Ca un câine

Ca un câine, spuse K






În sinea sa, personajul K., de la Kafka, spune, la finalul romanului „Procesul” – „Ca un câine”. Ruşinea îl acoperă. Este o istorie a perfidiei, calomniei, violenţei, injustiţiei, neomeniei, tot ce a putut ieşi din cutia Pandorei, în vremea anticilor, tot ce a dominat şi domină istoria noastră ca specie umană se adună în spatele şoaptei resemnate şi deznădăjduite, totodată a bietului K. – „ Wie ein Hund”. Am citit romanul cu inima strânsă, iar moartea absurdă (dar care moarte nu este absurdă?) a lui K. m-a durut aproape la fel de mult ca moartea tatălui meu, când avea doar cincizeci de ani. Cine a văzut filmul şi nu a citit cartea nu a înţeles mare lucru, filmul este un mare eşec, deşi Anthony Perkins a făcut tot ce a putut, regia şi scenariul erau proaste. „Şi să povesteşti fiului şi fiului fiului tău”, spune Domnul întregii omeniri. Există trei feluri de atitudini – renegarea, necredinţa şi dezorientarea. Am trecut, în viaţă prin toate fazele, fiecare. Cine spune că nu a renegat nimic, nu s-a îndoit de nimic, nu a fost dezorientat nicodată, să iasă în faţă, i se poate spune că este şi mincinos. Important este ca în ciuda oricăror persecuţii, să nu devii călău. Eroii lui Kafka sunt victime, ei nici nu sut eroi, ei sunt umanitatea chinuită de un blestem născut de la prima crimă – uciderea lui Abel. Singura călăuză statornică este Cartea, nu poate exista credinţă şi morală fără Carte. De aceea în faţa tribunalului omul jură pe Biblie... Afară este urât, în casă este la fel, pşe cer se plimbă un rât de neiubire-purcel. Se promovează proşti în funcţie de zodiac, ei nu-s vinovaţi, foştii-foşti, ei între ei se plac . Iubirea doarme în rai, raiul e foarte îbalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuşi, seamănă cu Grivei, fără să ştie, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu?



Boris Marian