Anna Karenina și ... tăcerea intelectualilor
De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.
Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.
Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemți, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.
Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?
Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.
Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.
Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.
Boris Marian
O slujbă
O slujbă, vreau o slujbă!
O slujbă, dați-mi o slujbă, îmi șoptește un porumbel lovit la piciorul din față. Da, era un porumbel cu patru picioare. Nici ploaia nu mai era ploaie, ci o lectură din Paracelsus. Făt Frumos trece cu un cadru, l-au lăsat genunchii în bătălia de la Lepanto. Aha, se spune Lepantin, mă corectează vecina cu umflături pe la pulpe. Facem pregătiri pentru iarnă, ne punem oasele într-o găleată de plastic, le ducem la Reînvierea, mai cumpărăm și flori, gladiole și alte corole. După,. după, strigă un pensionar , el știe toate stațiile. Se spune DUPE, așa se spunea în timpul lui Carol I. Dupe domnia voastră, mânca-ți-aș.
Ce m-aș duce eu la Ithaca, așa simplu, nu sunt eu Ulise, dar nici el nu este ce sunt eu, capul sus, Yorick, nu mă necăji. Nu știați că am un văr, Hamlet? Sorescu îl avea pe Will, fiecare cu ai lui.
Ucenic la o pasăre cu gâtul tăiat, n-am vrut, iartă-mă , Șarpe, tu zeu al Răului. Mai bine aș fi cucernic, nu pot, nu sunt cucerit nici de cucernicia altora. Ne împerechiem cu frica, facem copii de doi centimetri, greutatea două grame, se numesc friguleți, cresc și se numesc frigoane. Alții le spun frisoane, fie. Superb, ar fi zis Fellini, miroase a ceva masculin, scuze, prietenele știu.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Vestală, ai făcut baie în bazinul cu apă sfințită? Dar în laptele caprei vecinului? Unge balamele cu propriul sânge. Vor plânge mai puțin. Poate vor urla.
Tocmai când oratorul ridică toporul și sparge microfonul dintr-o lovitură, se trezește mam-mare și cere un taxi. Oratporul se lasă în genunchi, cere iertare. Vreau un taxi, strigă mam-mare. Nu înainte de a fi iertat, eu sunt șoferul care v-a luat măruntul din vechea geantă. Vai, vai, la viața mea am avut mulți șoferi ca matale, dar văd că-i întreci în filosofia kantiană. Bravos!
Boris Marian.
O slujbă, dați-mi o slujbă, îmi șoptește un porumbel lovit la piciorul din față. Da, era un porumbel cu patru picioare. Nici ploaia nu mai era ploaie, ci o lectură din Paracelsus. Făt Frumos trece cu un cadru, l-au lăsat genunchii în bătălia de la Lepanto. Aha, se spune Lepantin, mă corectează vecina cu umflături pe la pulpe. Facem pregătiri pentru iarnă, ne punem oasele într-o găleată de plastic, le ducem la Reînvierea, mai cumpărăm și flori, gladiole și alte corole. După,. după, strigă un pensionar , el știe toate stațiile. Se spune DUPE, așa se spunea în timpul lui Carol I. Dupe domnia voastră, mânca-ți-aș.
Ce m-aș duce eu la Ithaca, așa simplu, nu sunt eu Ulise, dar nici el nu este ce sunt eu, capul sus, Yorick, nu mă necăji. Nu știați că am un văr, Hamlet? Sorescu îl avea pe Will, fiecare cu ai lui.
Ucenic la o pasăre cu gâtul tăiat, n-am vrut, iartă-mă , Șarpe, tu zeu al Răului. Mai bine aș fi cucernic, nu pot, nu sunt cucerit nici de cucernicia altora. Ne împerechiem cu frica, facem copii de doi centimetri, greutatea două grame, se numesc friguleți, cresc și se numesc frigoane. Alții le spun frisoane, fie. Superb, ar fi zis Fellini, miroase a ceva masculin, scuze, prietenele știu.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Vestală, ai făcut baie în bazinul cu apă sfințită? Dar în laptele caprei vecinului? Unge balamele cu propriul sânge. Vor plânge mai puțin. Poate vor urla.
Tocmai când oratorul ridică toporul și sparge microfonul dintr-o lovitură, se trezește mam-mare și cere un taxi. Oratporul se lasă în genunchi, cere iertare. Vreau un taxi, strigă mam-mare. Nu înainte de a fi iertat, eu sunt șoferul care v-a luat măruntul din vechea geantă. Vai, vai, la viața mea am avut mulți șoferi ca matale, dar văd că-i întreci în filosofia kantiană. Bravos!
Boris Marian.
Mic dejun
Mic dejun la sanatoriu
Alături de mine şade un om, îşi soarbe supa de pasăre,nu priveşte în jur, supa de pasăre l-a acaparat cu totul, aşa cum câmpia este cuprinsă
de limba lată a vacii.Faţa omului nu spune nimic.El este un sfânt care mănâncă supă de pasăre, el este Marele Anonim. Nu-l voi întreba niciodată nimic.El se ridică, îşi şterge gura cu o batistă mare, albastră, îşi pune pălăria pe cap, iese pe uşă, nu-mi aruncă o privire.Locul de lângă mine este gol.Nu ştiu de ce îmi vin lacrimile.
Sănătatea spirituală a omenirii, spune profesorul ridicând un deget în aer, se află la o răscruce dramatică, un măr căzu cu zgomot de pumn îndesat, iată un panaceu planetar, este râsul, spune profesorul, neascultând, nevăzând, indiscutabil avem o nevoie adâncă de a râde, mai daugă, din măr iele harnic un vierme roz-alb, un pui de vierme lipsit de ruşine, îl salută pe profesor, clătinând în batjocură din cap ( din coadă), prostia şi răul nu pot fi tăiate din rădăcină, ( viermele râde), nu este comicul o formă a neputinţei de a acţiona? Prodesorul se înfurie şi zărind viemele pe loc îl strivi. Doamne, ce rău îmi pare, am mulrmurat, ce dezechilibru creat de el însuşi, profesorul, Doamne, din pom căzu încă un măr ca un pumn.
Am avut parte în viaţă de toate, de copilărie, de bătrâneţe, am fost bogat şi sărac, am iubit, am urât şi am primit la rândul meu aceste daruri, începe profesorul conversaţia, aţi dormit bine? Destul de bine, vă mulţumesc din toată inima, sunt mişcat, vă rog să transmiteţi omagiile mele prietenilor Dvs. Sper să am plăcerea să vă revăd, vă sunt îndatorat, nu voiam să vă deranjez, scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, vă rog spă vorbiţi rar, cât mai rar cu putinţă, se aud răspunsurile celor din jur, numai cântecul privighetorii nu se aude, privighetoarea a dispărut din dicţionar.
Tratamentul celor care fac transplant de față. Adică li se implantează un nou chip. După accidente, malformații. Masca de fier.
Patul iubitei este locul de Rai dăruit nouă prin mila Satanei.
Cărările s-au potolit din mers, cad frunzele c-un zgomot șters și eu în mine simt, recad, îți sunt un ruj, îți sunt un fard.
O aură fină învăluie dureri, neputințe, greșeli, zadarnică ura îmi uruie, cu mine astăzi mă-nșeli.
Boris Marian
Alături de mine şade un om, îşi soarbe supa de pasăre,nu priveşte în jur, supa de pasăre l-a acaparat cu totul, aşa cum câmpia este cuprinsă
de limba lată a vacii.Faţa omului nu spune nimic.El este un sfânt care mănâncă supă de pasăre, el este Marele Anonim. Nu-l voi întreba niciodată nimic.El se ridică, îşi şterge gura cu o batistă mare, albastră, îşi pune pălăria pe cap, iese pe uşă, nu-mi aruncă o privire.Locul de lângă mine este gol.Nu ştiu de ce îmi vin lacrimile.
Sănătatea spirituală a omenirii, spune profesorul ridicând un deget în aer, se află la o răscruce dramatică, un măr căzu cu zgomot de pumn îndesat, iată un panaceu planetar, este râsul, spune profesorul, neascultând, nevăzând, indiscutabil avem o nevoie adâncă de a râde, mai daugă, din măr iele harnic un vierme roz-alb, un pui de vierme lipsit de ruşine, îl salută pe profesor, clătinând în batjocură din cap ( din coadă), prostia şi răul nu pot fi tăiate din rădăcină, ( viermele râde), nu este comicul o formă a neputinţei de a acţiona? Prodesorul se înfurie şi zărind viemele pe loc îl strivi. Doamne, ce rău îmi pare, am mulrmurat, ce dezechilibru creat de el însuşi, profesorul, Doamne, din pom căzu încă un măr ca un pumn.
Am avut parte în viaţă de toate, de copilărie, de bătrâneţe, am fost bogat şi sărac, am iubit, am urât şi am primit la rândul meu aceste daruri, începe profesorul conversaţia, aţi dormit bine? Destul de bine, vă mulţumesc din toată inima, sunt mişcat, vă rog să transmiteţi omagiile mele prietenilor Dvs. Sper să am plăcerea să vă revăd, vă sunt îndatorat, nu voiam să vă deranjez, scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, vă rog spă vorbiţi rar, cât mai rar cu putinţă, se aud răspunsurile celor din jur, numai cântecul privighetorii nu se aude, privighetoarea a dispărut din dicţionar.
Tratamentul celor care fac transplant de față. Adică li se implantează un nou chip. După accidente, malformații. Masca de fier.
Patul iubitei este locul de Rai dăruit nouă prin mila Satanei.
Cărările s-au potolit din mers, cad frunzele c-un zgomot șters și eu în mine simt, recad, îți sunt un ruj, îți sunt un fard.
O aură fină învăluie dureri, neputințe, greșeli, zadarnică ura îmi uruie, cu mine astăzi mă-nșeli.
Boris Marian
A muri nu este o tragedie
A muri nu este o tragedie
Stalin spunea că dușmanul nu doarme niciodată. Nici el nu dormea.
Un prieten îmi spune că eu trezesc antibicilismul. Cum poți trezi pe cineva care nu doarme niciodată? De 2000 de biciclistul rătăcitor și cel nerătăcitor, fie că miroase a usturoi sau a deodorant franțuzesc trezește antibiciclism. De ce? Pentru că antibici este preocupat - oare ce conspirație mai clocește mintea biciclistului? Comuniștii ascundeau originea bicilistă, dacă erau din părinți bicicliști, unii aveau niște nume de nu-i mai cunoșteau din ce neam sunt. De fapt, nu a spus Marx, proletari amestecați-vă? Sebastian a fost și el un biciclist care a trezit antibicilism. A vrut să-l adoarmă, dar nu a reușit. Se mai spune că somnul rațiunii naște antibiciclism.. Cred, dar uneori rațiunea nici nu este în preajmă. Despre anticlisme altădată.
Boul Apis era la mare cinste. De atunci, bietul animal a decăzut în drepturi. I s-a promis că va veni cineva să-i spargă dinții. Altcineva l-a amenințat că va fi chemat la tribunal să i se pună sechestru pe coarne. Iarba a fost de mult cosită și nimeni nu-i permite să mai pască oriunde s-ar afla. Atunci s-a apucat să picteze. Picta numai vaci. De toate vârstele. Seara plângea într-un colț- avea el un cântec , o, gri frumos.
A muri nu este o tragedie. Este o Lege.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Stalin spunea că dușmanul nu doarme niciodată. Nici el nu dormea.
Un prieten îmi spune că eu trezesc antibicilismul. Cum poți trezi pe cineva care nu doarme niciodată? De 2000 de biciclistul rătăcitor și cel nerătăcitor, fie că miroase a usturoi sau a deodorant franțuzesc trezește antibiciclism. De ce? Pentru că antibici este preocupat - oare ce conspirație mai clocește mintea biciclistului? Comuniștii ascundeau originea bicilistă, dacă erau din părinți bicicliști, unii aveau niște nume de nu-i mai cunoșteau din ce neam sunt. De fapt, nu a spus Marx, proletari amestecați-vă? Sebastian a fost și el un biciclist care a trezit antibicilism. A vrut să-l adoarmă, dar nu a reușit. Se mai spune că somnul rațiunii naște antibiciclism.. Cred, dar uneori rațiunea nici nu este în preajmă. Despre anticlisme altădată.
Boul Apis era la mare cinste. De atunci, bietul animal a decăzut în drepturi. I s-a promis că va veni cineva să-i spargă dinții. Altcineva l-a amenințat că va fi chemat la tribunal să i se pună sechestru pe coarne. Iarba a fost de mult cosită și nimeni nu-i permite să mai pască oriunde s-ar afla. Atunci s-a apucat să picteze. Picta numai vaci. De toate vârstele. Seara plângea într-un colț- avea el un cântec , o, gri frumos.
A muri nu este o tragedie. Este o Lege.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Ahasverus
Necunoscutele căi ale lui Ahasverus
Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN
Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN
Lașul
Lașul
Recunosc – îmi este frică de ticăloși, nu știi ce le poate pielea, îmi este frică de mincinoși, unii sunt foarte talentați, îmi este frică de falși prieteni, te vând cu plăcere, îmi este frică de cei fără milă, oricând poți fi în situația să nu ai cum să te aperi, îmi este frică de calomniatori, orice minciună prinde aripi mai mari decât oricare adevăr, îmi este frică de ... dar mai știu eu de ce nu mi-e frică? Și de o gripă mi-e frică. Nu mi-e frică de dragoste, de prietenia statornică, de adevăr, chiar dacă mă doare, nici de moarte nu prea mă tem. Mă plimb adeseori prin cimitire. Nu văd pe nimeni să se chinuie acolo. Nimeni nu a venit să spună că dincolo este rău. Mi-aș dori o moarte eroică, pentru un ideal, dar de unde?
Sosim mereu târziu la locul gloriei. E bine să fii rege în sufletul tău.
Cocoșul, pe cât este de prost, pe atât este de fudul. Îmi place cocoșul, are o prestanță. Iar moartea sa este impresionantă. Calul lui Don Quijote nu a supraviețuit eroului. A dispărut în neant. Don Quijote călărește acum norii, visele copiilor, ale boschetarilor. Când ne e milă de un câine, să ne gândim că soarta noastră este mai jalnică. Tânăr fiind, pari un străin frumos, apoi lumea se obișnuiește, iar la urmă te îmbrâncește unul în groapă.
Mereu printre nume, de ce și cum să dovedesc?
BORIS MARIAN
Recunosc – îmi este frică de ticăloși, nu știi ce le poate pielea, îmi este frică de mincinoși, unii sunt foarte talentați, îmi este frică de falși prieteni, te vând cu plăcere, îmi este frică de cei fără milă, oricând poți fi în situația să nu ai cum să te aperi, îmi este frică de calomniatori, orice minciună prinde aripi mai mari decât oricare adevăr, îmi este frică de ... dar mai știu eu de ce nu mi-e frică? Și de o gripă mi-e frică. Nu mi-e frică de dragoste, de prietenia statornică, de adevăr, chiar dacă mă doare, nici de moarte nu prea mă tem. Mă plimb adeseori prin cimitire. Nu văd pe nimeni să se chinuie acolo. Nimeni nu a venit să spună că dincolo este rău. Mi-aș dori o moarte eroică, pentru un ideal, dar de unde?
Sosim mereu târziu la locul gloriei. E bine să fii rege în sufletul tău.
Cocoșul, pe cât este de prost, pe atât este de fudul. Îmi place cocoșul, are o prestanță. Iar moartea sa este impresionantă. Calul lui Don Quijote nu a supraviețuit eroului. A dispărut în neant. Don Quijote călărește acum norii, visele copiilor, ale boschetarilor. Când ne e milă de un câine, să ne gândim că soarta noastră este mai jalnică. Tânăr fiind, pari un străin frumos, apoi lumea se obișnuiește, iar la urmă te îmbrâncește unul în groapă.
Mereu printre nume, de ce și cum să dovedesc?
BORIS MARIAN
Baladă din închisoare
Baladă din închisoare
Nu am fost niciodată la închisoare. Cred că aș muri. Nu de rușine. Dar nici armata nu mi s-a părut un loc prea prietenos. Acolo am început să scriu. Versuri. De disperare. Acolo îmi plăcea să ascult „Satule, satule, vatră frumoasă, departe mai sunt de casă”. Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau. Și eu cu ei. Un domn gri vrea să mă vadă la închisoare. Am să-l primesc, am să-i iau hainele, am să închid ușa după mine și ...țușt, în lume. Cred că domnul gri nu are inimă. Are și el acolo, un bolovan. Gri. Nu știu de ce netrebnicii ( cuvântul vine de la netrebuitori) au întotdeauna dreptate, sunt puternici și râd mult. Cred că arta, poveștile populare și cele scrise de autori drăguți compensează răul din lume. În lume suntem cu toții foarte serioși, demni, înțepați undeva, bățoși, râdem de alții, ne credem nemuritori, mai spargem un dinte cuiva, ne mai rățoim, nu cerem scuze nimănui că nu avem de ce. De fapt ce câștigă un om dacă va cere scuze?. Stima este oricum pierdută. Mai bine ridică omul un par și te lovește cu sete să uiți naibii de scuze. Mi-a zis mie cineva să-l las naibii în pace. Am răspuns – te las, că al lui ești. S-a supărat, a zis că am scos colții. Probabil că venea din codru, unde oamenii au colți.
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
Nu am fost niciodată la închisoare. Cred că aș muri. Nu de rușine. Dar nici armata nu mi s-a părut un loc prea prietenos. Acolo am început să scriu. Versuri. De disperare. Acolo îmi plăcea să ascult „Satule, satule, vatră frumoasă, departe mai sunt de casă”. Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau. Și eu cu ei. Un domn gri vrea să mă vadă la închisoare. Am să-l primesc, am să-i iau hainele, am să închid ușa după mine și ...țușt, în lume. Cred că domnul gri nu are inimă. Are și el acolo, un bolovan. Gri. Nu știu de ce netrebnicii ( cuvântul vine de la netrebuitori) au întotdeauna dreptate, sunt puternici și râd mult. Cred că arta, poveștile populare și cele scrise de autori drăguți compensează răul din lume. În lume suntem cu toții foarte serioși, demni, înțepați undeva, bățoși, râdem de alții, ne credem nemuritori, mai spargem un dinte cuiva, ne mai rățoim, nu cerem scuze nimănui că nu avem de ce. De fapt ce câștigă un om dacă va cere scuze?. Stima este oricum pierdută. Mai bine ridică omul un par și te lovește cu sete să uiți naibii de scuze. Mi-a zis mie cineva să-l las naibii în pace. Am răspuns – te las, că al lui ești. S-a supărat, a zis că am scos colții. Probabil că venea din codru, unde oamenii au colți.
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
A fost
A fost ... și numai de o zi
A fost o dragoste şi numai de o zi? Suntem şi noi fiinţe efemere, atâtea jurăminţi, oricum ar fi, greşim din teamă sau dintr-o părere.
O clipă am crezut în bietul Will, în absolutul lui Romeo şi-a Juliettei,
viitorul e debil şi instabil, cuvântul se scufundă-n fluviul Lethe.Şi totuşi, încă vă iubesc, deşi amurgul cade greu şi morţii cresc.Să mori din dragoste, se poate? Mă-ntreabă un erou din carte, eu îi răspund, mă simt învins, din dragoste-am trăit, nestins e focul, mii de ani trăim prin strănepoţi şi strălumini, cum poţi muri când sărutând, auzi o voce-n slăvi, un cânt?
Nici un vis nu rezistă mai mult de o clipă, dar clipa există, eterna risipă, acum ai venit, acum eu reînviu, de mult te-am iubit, nu te văd, dar te ştiu. Omul este stîpânul cuvântului său, nu există putere mai mare, nici glorie mai mare şi mai stabilă. Dar ştim noi să stăpânim această putere? Vine clipa. Câinii-şi beau lătratul în bălţi. Floarea mătrăgunii. Va fi pustiu şi va fi seară, vom mai porni spre începuturi? Vinovat de prea mult soare? Venim din ţărmuri fără amintire? Lumina colii de hârtie. Ochiul cotropit de milă, de stele. Aurul ţării Ofir se descărca în port, iar ochiul meu îl primea. Să îmbrăţişezi roua, ah. Ca un tavan scund ne apasă, uneori, viaţa, în aventură pe calea ferată a vântului, în porumbarul somnului....Un tremur de teamă se strecoară prin pădure şi răsare la păicioarele ...
Şi iarăşi mi se pare că-nţelegi că mă retrag în pulberea fierbinte.
Am să-mpăiez cândva un leopard să se prefacă ochii în smaragd, din creasta norilor s-alcătuiesc un brad, genele tale crească nalte ca un
Gard, profesorul sî-ngenuncheze ca un bard, Sartre să nu mai fie Sartre, ci un sard, sî nu mai crezi că păsările ard, Golgotha să numească un bulevard, să spăl stuile de fard, să scutur guano de pe-nsemnul unui grad şi când mi-o fi mai greu, încet să cad ca o ninsoare peste Galaad.
Mugur / O, Doamne, cum se mai rostogolește capul de pe un pat pe celălalt /zar negru, gura întredeschisă chinuind strigăte de triumf... prin camerele pline de alarmă... pe cerul drept, dungi groase de durere.
Stelele toate în umbră. Punct.
Boris Marian
A fost o dragoste şi numai de o zi? Suntem şi noi fiinţe efemere, atâtea jurăminţi, oricum ar fi, greşim din teamă sau dintr-o părere.
O clipă am crezut în bietul Will, în absolutul lui Romeo şi-a Juliettei,
viitorul e debil şi instabil, cuvântul se scufundă-n fluviul Lethe.Şi totuşi, încă vă iubesc, deşi amurgul cade greu şi morţii cresc.Să mori din dragoste, se poate? Mă-ntreabă un erou din carte, eu îi răspund, mă simt învins, din dragoste-am trăit, nestins e focul, mii de ani trăim prin strănepoţi şi strălumini, cum poţi muri când sărutând, auzi o voce-n slăvi, un cânt?
Nici un vis nu rezistă mai mult de o clipă, dar clipa există, eterna risipă, acum ai venit, acum eu reînviu, de mult te-am iubit, nu te văd, dar te ştiu. Omul este stîpânul cuvântului său, nu există putere mai mare, nici glorie mai mare şi mai stabilă. Dar ştim noi să stăpânim această putere? Vine clipa. Câinii-şi beau lătratul în bălţi. Floarea mătrăgunii. Va fi pustiu şi va fi seară, vom mai porni spre începuturi? Vinovat de prea mult soare? Venim din ţărmuri fără amintire? Lumina colii de hârtie. Ochiul cotropit de milă, de stele. Aurul ţării Ofir se descărca în port, iar ochiul meu îl primea. Să îmbrăţişezi roua, ah. Ca un tavan scund ne apasă, uneori, viaţa, în aventură pe calea ferată a vântului, în porumbarul somnului....Un tremur de teamă se strecoară prin pădure şi răsare la păicioarele ...
Şi iarăşi mi se pare că-nţelegi că mă retrag în pulberea fierbinte.
Am să-mpăiez cândva un leopard să se prefacă ochii în smaragd, din creasta norilor s-alcătuiesc un brad, genele tale crească nalte ca un
Gard, profesorul sî-ngenuncheze ca un bard, Sartre să nu mai fie Sartre, ci un sard, sî nu mai crezi că păsările ard, Golgotha să numească un bulevard, să spăl stuile de fard, să scutur guano de pe-nsemnul unui grad şi când mi-o fi mai greu, încet să cad ca o ninsoare peste Galaad.
Mugur / O, Doamne, cum se mai rostogolește capul de pe un pat pe celălalt /zar negru, gura întredeschisă chinuind strigăte de triumf... prin camerele pline de alarmă... pe cerul drept, dungi groase de durere.
Stelele toate în umbră. Punct.
Boris Marian
Adolescentul
Adolescentul şi adultul sau Cartea Splendorii
Toţi suntem adolescenţi, puţin, dar nu toţi suntem adulţi. Unii se nasc bătrâni. O scânteie , totuşi, rămâne. Nemulţumirea este de origine adolescentină. Dar nemulţumitul, permanent, devine rău.
Centrul originar este lumina cea mai secretă, o structură diafană, de o delicateţe, de o puritate dincolo de orice înţelegere.
Văzând că au să urmeze trei generaţii păcătoase, generaţia lui Enoch, generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină. Aceasta este şi problema adolescentului devenit adult.
Unirea înţeleptului cu soţia sa este şi bucuria Domnului. Ea aduce pace pe pământ. Unii profani vor râde, dar fraza este din Zohar, de care profanii nu au habar.
Adam a deenit muritor pentru un singur păcat, iar noi, plini de păcate visăm nemurirea. Cred că mai mare păcat decât ipocrizia nu există.
Există trei părţi ale sufletului – NEŞAMA –sufletul superior, RUAH – spiritul, NEFEŞ- sufletul vital. Ele coexistă în noi. Dar fiecare le are în diferite proporţii. Astfel ne deosebim unii de alţii.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu fi făcut pace cu un om care m-a nedreptăţit şi să nu-l fi iertat. Rare cuvinte, nu-mi aparţin, dar le am în inimă.
Dacă există un prototip al părintelui, al adevăratului Patriarh, acesta este Iaacov sau Iacob, a avut 12 fii, pe unii i-a iubit, pe alţii i-a nedreptăţit, dar pentru Iosif a avut o iubire fără margini. Astfel şi-a salvat imaginea. Întâmplător pe tatăl meu îl chema Iacob.
Exodul, expatrierea nu sunt întotdeauna pedepse, pot fi şi căi de reafirmare. De aceeea eu repet titlul unui roman – „Pământul oamenilor”. Din adâncuri te chem, pe Tine, Doamne.
Tristeţea poate fi un păcat. Domnul ne-a plămădit în bucurie şi pentru bucurie.
Acestea sunt învăţăturile care trec din generaţie în generaţie, de la adolescent la adult şi din nou la adolescent.
BORIS MARIAN
Toţi suntem adolescenţi, puţin, dar nu toţi suntem adulţi. Unii se nasc bătrâni. O scânteie , totuşi, rămâne. Nemulţumirea este de origine adolescentină. Dar nemulţumitul, permanent, devine rău.
Centrul originar este lumina cea mai secretă, o structură diafană, de o delicateţe, de o puritate dincolo de orice înţelegere.
Văzând că au să urmeze trei generaţii păcătoase, generaţia lui Enoch, generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină. Aceasta este şi problema adolescentului devenit adult.
Unirea înţeleptului cu soţia sa este şi bucuria Domnului. Ea aduce pace pe pământ. Unii profani vor râde, dar fraza este din Zohar, de care profanii nu au habar.
Adam a deenit muritor pentru un singur păcat, iar noi, plini de păcate visăm nemurirea. Cred că mai mare păcat decât ipocrizia nu există.
Există trei părţi ale sufletului – NEŞAMA –sufletul superior, RUAH – spiritul, NEFEŞ- sufletul vital. Ele coexistă în noi. Dar fiecare le are în diferite proporţii. Astfel ne deosebim unii de alţii.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu fi făcut pace cu un om care m-a nedreptăţit şi să nu-l fi iertat. Rare cuvinte, nu-mi aparţin, dar le am în inimă.
Dacă există un prototip al părintelui, al adevăratului Patriarh, acesta este Iaacov sau Iacob, a avut 12 fii, pe unii i-a iubit, pe alţii i-a nedreptăţit, dar pentru Iosif a avut o iubire fără margini. Astfel şi-a salvat imaginea. Întâmplător pe tatăl meu îl chema Iacob.
Exodul, expatrierea nu sunt întotdeauna pedepse, pot fi şi căi de reafirmare. De aceeea eu repet titlul unui roman – „Pământul oamenilor”. Din adâncuri te chem, pe Tine, Doamne.
Tristeţea poate fi un păcat. Domnul ne-a plămădit în bucurie şi pentru bucurie.
Acestea sunt învăţăturile care trec din generaţie în generaţie, de la adolescent la adult şi din nou la adolescent.
BORIS MARIAN
Frust
Frust- frustrare
Am făcut o obsesie din ideea morţii, ea a făcut din mine un om.
Am ajuns la concluzia că viaţa este o datorie grea, iar moartea vine cu decontul. Fiecare are parte de o judecată de Apoi personală. Nu vă gândiţi la Sf. Pettru, la cheile Raiului, unde, desigur, s-au montat de mult uşi cu fotocelule, ba-ţi trebuie şi o legitimaţie cu cotizaţia la zi.
Des, prea des ne acuzăm unii pe alţii – ah, te simţi frustrat. Da, omul este cea mai frustrată fiinţă din Univers. Are conştiinţă, ştie când şi de ce a greşit, ştie că moare, ştie că are ceva cu inima, ficatul, rinichii, colesterolul, zahărul, memoria, etc. La creatori sentimentul acesta umilitor este mai evident, mai ascuns, dar exacerbat. Frust – nou, proaspăt, crud, frustrare - ceva vechi, ranchiunos, impotenţă, nerealizare. Dacă alergi după premii, cronici, laudele criticii, laurii istoriei, eşti terminat. Numai umorul te mai poate salva. Fiecare o doză de talent, nu poţi să o creşti cu nici o vitamină. Nu spune nimeni, nu are nimeni acest drept, să spună – nu scrie, nu picta, nu compune. Exact ca în dragoste. Poţi iubi fără a fi iubit. Dacă ura înlocuieşte iubirea chestiunea se agravează.
Era într-adevăr bunicul. La început am crezut că plouă afară. Un vis.
Cum de nu ne înţelegem noi, urmaşii celor pulverizaţi de genocid?
Unul face colaje şi înjură ca un matroz, alta se crede marea sapho, mai sunt şi alţii. Ne plângem durerea pe marginea Fontanei Trevi.
O cartea silenţioasă este ca o carte în care te poţi îneca. La Început, Bereşit, Domnul a gravat semne în sfera celestă. În cel mai ascun ungher s-a înălţat o flacără întunescată, ca un abur incolor, apoi a devenit strălucitor, iar strălucirea era în toate culorile. Din Ein Sof a răsărit strălucirea. Mult mai târziu au apărut coaja şi miezul. Regele Solomon a coborât în livada cu nuci, a luat o nucă şi a pătruns, în marea sa înţelepciune, taina Universului –nucă. Noi , oamenii suntem ca şi nuca regelui Solomon.
Am făcut o obsesie din ideea morţii, ea a făcut din mine un om.
Am ajuns la concluzia că viaţa este o datorie grea, iar moartea vine cu decontul. Fiecare are parte de o judecată de Apoi personală. Nu vă gândiţi la Sf. Pettru, la cheile Raiului, unde, desigur, s-au montat de mult uşi cu fotocelule, ba-ţi trebuie şi o legitimaţie cu cotizaţia la zi.
Des, prea des ne acuzăm unii pe alţii – ah, te simţi frustrat. Da, omul este cea mai frustrată fiinţă din Univers. Are conştiinţă, ştie când şi de ce a greşit, ştie că moare, ştie că are ceva cu inima, ficatul, rinichii, colesterolul, zahărul, memoria, etc. La creatori sentimentul acesta umilitor este mai evident, mai ascuns, dar exacerbat. Frust – nou, proaspăt, crud, frustrare - ceva vechi, ranchiunos, impotenţă, nerealizare. Dacă alergi după premii, cronici, laudele criticii, laurii istoriei, eşti terminat. Numai umorul te mai poate salva. Fiecare o doză de talent, nu poţi să o creşti cu nici o vitamină. Nu spune nimeni, nu are nimeni acest drept, să spună – nu scrie, nu picta, nu compune. Exact ca în dragoste. Poţi iubi fără a fi iubit. Dacă ura înlocuieşte iubirea chestiunea se agravează.
Era într-adevăr bunicul. La început am crezut că plouă afară. Un vis.
Cum de nu ne înţelegem noi, urmaşii celor pulverizaţi de genocid?
Unul face colaje şi înjură ca un matroz, alta se crede marea sapho, mai sunt şi alţii. Ne plângem durerea pe marginea Fontanei Trevi.
O cartea silenţioasă este ca o carte în care te poţi îneca. La Început, Bereşit, Domnul a gravat semne în sfera celestă. În cel mai ascun ungher s-a înălţat o flacără întunescată, ca un abur incolor, apoi a devenit strălucitor, iar strălucirea era în toate culorile. Din Ein Sof a răsărit strălucirea. Mult mai târziu au apărut coaja şi miezul. Regele Solomon a coborât în livada cu nuci, a luat o nucă şi a pătruns, în marea sa înţelepciune, taina Universului –nucă. Noi , oamenii suntem ca şi nuca regelui Solomon.
Adio sau la revedere
Adio sau la revedere
Când eu spun „bere” nu înseamnă bere, nici micii nu sunt mici, îmi explică un gigant al metaforei din secolul XXI. Ce este în interiorul unei metafore? Nimic. Un balon de aer cu nimic în el. Dar metafora este culoarea, fără ea, textul devine alb- negru. Ce este Spania fără spanioli? Ce este Kant fără filosofie? Poţi cenzura un gând? Imposibil. Eu nu cred în spălarea creierelor. Dacă totuşi este posibilă, înseamnă că nu ne deosebim de cimpanzei. Fantasme şi adevăruri. Cineva îmi iubeşte imaginea. O cred. Şi eu ştiu să iubesc imagini. Nimic nu este mai păgân- păgână, decât iubirea. Dumnezeu nu s-a bucurat niciodată de atâta evlavie, dăruire din partea unui suflet, aşa cum ne bucurăm noi, oamenii, când iubim. Născuţi păgâni, murim în credinţă, de teama Judecăţii. Chestia cu vocea în tufiş, hm, să mă scuze Domnul Dumnezeu, tufişul nu este un loc potrivit pentru El. De pildă, mie mi-ar place să port o pălărie de sticlă sau o aură. Cel puţin o zi. Poate că aş vedea tandreţea unora. Adevărul este că suntem nişte rătăciţi de la începutul lumii şi pnă azi. De azi, gata, suntem orientaţi.
Nu am auzit de timp fără trup. Nu am auzit. Până în iad şi înapoi este un drum scurt. Mai greu ajungi în Rai. Se spune că de acolo nici nu ţi se mai dă drumul, că au lipsă de populaţie. La început a fost Cuvântul, la drum lung, tot Cuvântul, acum avem cuvinte. Prea multe.
Maria Banuş – „Cu tata şi mama, cu birja pe lac, se leagănă calul şi nuferii tac, dă-mi mâna, e-n aer ceva şi mă tem, poclitul se strânge, rămâne un ghem, cu pas de felină, alene şi tras, din spaţii se lasă, la scară un vas prelung. E un mire, şi lacom, ascuns, întunecă malukl, credeam c-am ajuns. Un vânt mă ridică, un vuiet mă ia, în scoica trăsurii, la tulburea stea, nici tata, nici mama, nici birja pe lac, doar inima veche se clatină-n sac”. Parcă ale mele sunt. Să încerce cineva să scrie astfel.
Neputinţa pictorilor de a cuprinde cu penelul tot ceea ce văd. Se apropie de chinul poetului care încearcă să-şi cuprindă sufletul. De aceea, ca poet, trebuie să ai suflet. Nu poţi fi rău, dur, vulgar, mincinos şi totodată poet. Nu poţi să înjuri ca un birjar, nici să-l faci canalie pe cineva care nu te iubeşte. Nu poţi să fii trădător, să arunci cu noroi într-un coleg de breaslă şi să te lauzi că ai o sensibilitatea artistică. Cavalerii şi unele cavalerese m-au dezamăgit foarte. În fond pe ce ne luptăm –pe un colţ de glorie sau dorim să cântăm sub lună?. Unii se trezesc lătrând.
Poeţii sunt ca nişte insule . Insulele nu pot fi în concurenţă. Cineva îmi sugera spusele lui Alecsandri la adresa lui Eminescu. Nu este cazul, iar eu nu mă simt la apus. Dimpotrivă. În primul rând existăm pentru noi înşine. Suntem extrem de egoişti.Dar nu trădători.Punct.
Pascal spunea că ura faţă de cineva pe care l-ai iubit este mai mare decât iubirea celui care nu a cunoscut ura. Iar sufletul se recunoaşte pe sine numai prin actele sale, ale sufletului. Nu le poţi impune.
Oaspeţii stăteau înţepeniţi în scaunele înalte, uimirea îi împietrise.Doar Absalom era liniştit, desena, scria, lipea colaje. Uneori mai trăgea o salvă sulfuroasă studiind expresia comesenilor.
A rămas singur. De altfel asta şi urmărea.( Purgatoriul- cântul 2).
Boris Marian
Când eu spun „bere” nu înseamnă bere, nici micii nu sunt mici, îmi explică un gigant al metaforei din secolul XXI. Ce este în interiorul unei metafore? Nimic. Un balon de aer cu nimic în el. Dar metafora este culoarea, fără ea, textul devine alb- negru. Ce este Spania fără spanioli? Ce este Kant fără filosofie? Poţi cenzura un gând? Imposibil. Eu nu cred în spălarea creierelor. Dacă totuşi este posibilă, înseamnă că nu ne deosebim de cimpanzei. Fantasme şi adevăruri. Cineva îmi iubeşte imaginea. O cred. Şi eu ştiu să iubesc imagini. Nimic nu este mai păgân- păgână, decât iubirea. Dumnezeu nu s-a bucurat niciodată de atâta evlavie, dăruire din partea unui suflet, aşa cum ne bucurăm noi, oamenii, când iubim. Născuţi păgâni, murim în credinţă, de teama Judecăţii. Chestia cu vocea în tufiş, hm, să mă scuze Domnul Dumnezeu, tufişul nu este un loc potrivit pentru El. De pildă, mie mi-ar place să port o pălărie de sticlă sau o aură. Cel puţin o zi. Poate că aş vedea tandreţea unora. Adevărul este că suntem nişte rătăciţi de la începutul lumii şi pnă azi. De azi, gata, suntem orientaţi.
Nu am auzit de timp fără trup. Nu am auzit. Până în iad şi înapoi este un drum scurt. Mai greu ajungi în Rai. Se spune că de acolo nici nu ţi se mai dă drumul, că au lipsă de populaţie. La început a fost Cuvântul, la drum lung, tot Cuvântul, acum avem cuvinte. Prea multe.
Maria Banuş – „Cu tata şi mama, cu birja pe lac, se leagănă calul şi nuferii tac, dă-mi mâna, e-n aer ceva şi mă tem, poclitul se strânge, rămâne un ghem, cu pas de felină, alene şi tras, din spaţii se lasă, la scară un vas prelung. E un mire, şi lacom, ascuns, întunecă malukl, credeam c-am ajuns. Un vânt mă ridică, un vuiet mă ia, în scoica trăsurii, la tulburea stea, nici tata, nici mama, nici birja pe lac, doar inima veche se clatină-n sac”. Parcă ale mele sunt. Să încerce cineva să scrie astfel.
Neputinţa pictorilor de a cuprinde cu penelul tot ceea ce văd. Se apropie de chinul poetului care încearcă să-şi cuprindă sufletul. De aceea, ca poet, trebuie să ai suflet. Nu poţi fi rău, dur, vulgar, mincinos şi totodată poet. Nu poţi să înjuri ca un birjar, nici să-l faci canalie pe cineva care nu te iubeşte. Nu poţi să fii trădător, să arunci cu noroi într-un coleg de breaslă şi să te lauzi că ai o sensibilitatea artistică. Cavalerii şi unele cavalerese m-au dezamăgit foarte. În fond pe ce ne luptăm –pe un colţ de glorie sau dorim să cântăm sub lună?. Unii se trezesc lătrând.
Poeţii sunt ca nişte insule . Insulele nu pot fi în concurenţă. Cineva îmi sugera spusele lui Alecsandri la adresa lui Eminescu. Nu este cazul, iar eu nu mă simt la apus. Dimpotrivă. În primul rând existăm pentru noi înşine. Suntem extrem de egoişti.Dar nu trădători.Punct.
Pascal spunea că ura faţă de cineva pe care l-ai iubit este mai mare decât iubirea celui care nu a cunoscut ura. Iar sufletul se recunoaşte pe sine numai prin actele sale, ale sufletului. Nu le poţi impune.
Oaspeţii stăteau înţepeniţi în scaunele înalte, uimirea îi împietrise.Doar Absalom era liniştit, desena, scria, lipea colaje. Uneori mai trăgea o salvă sulfuroasă studiind expresia comesenilor.
A rămas singur. De altfel asta şi urmărea.( Purgatoriul- cântul 2).
Boris Marian
Bodega
Ieşirea din bodegă
Omul a ieşit din bodegă supărat foc. Zăcuse acolo cam şase luni, cântase la toate nunţile, mai scria câte un cuplet, triplet, o strigătură fără perdea, dar brusc, totul s-a năruit. O zgâtie s-a luat de el, povestea s-a încurcat, a intrat un fenician în joc, fenicianul nu ştia cum să dea mai tare, cu piatra, cu parul, omul nostru s-a simţit cam prost, deşi nu era, a trântit uşa, dus a fost. Ei, unde să meargă, urât pe afară, în minte îi veneau tot felul de gânduri, versuri, toate scăpărau, nici una nu se aşeza unde trebuie. A căzut într-un şanţ. S-a trezit cu o patrulă de noapte care l-a dus la un adăpost pentru vagabonzi. De aici începe o altă poveste.
În felul de a se hrăni nu s-a schimbat defel, pe deasupra a renunţat complet la ieşiri, nu răspundea la bătăile în uşă. Care uşă? Adăpostul nu avea uşi, uşa era în mintea lui.
La 24 a lunii X s-a produs răbufnirea, omul a fugit. Poliţia pe urmele lui. El pe urmele unui transatlantic. Icebergul pe urmele transatlanticului. Totul s-a scufundat, a rămas pe valuri acelaşi amărât, mai mult mort decât viu, dar gânditor.
M-am întâlnit cu el după mulţi ani, nu m-a recunoscut, avea barbă, ca vârstă să fi avut 120, ca Profetul Moise, dar nu-i dădeai mai mult de 60. Mi-a spus, în viaţă trebuie să faci numai ceea ce vrei tu cu adevărat, orice compromis te duce la cumplite tragedii. Şi să nu-ţi ţii gura niciodată. Dacă înghiţi prea mult, te intoxici. A plecat, l-am urmărit cu privirea. Eu aveam abia 20 de ani, renăscusem cu ceva timp în urmă.
Îmi plac capitolele – Inflaţie şi neputinţă, Furtună şi constrângere, Arta de auzi, Învălmăşeala numelor, Fructul Focului. Ca o coroană stă titlul – Facla în ureche. Canetti era un muzician fără voie, cred.
Boris Marian
Omul a ieşit din bodegă supărat foc. Zăcuse acolo cam şase luni, cântase la toate nunţile, mai scria câte un cuplet, triplet, o strigătură fără perdea, dar brusc, totul s-a năruit. O zgâtie s-a luat de el, povestea s-a încurcat, a intrat un fenician în joc, fenicianul nu ştia cum să dea mai tare, cu piatra, cu parul, omul nostru s-a simţit cam prost, deşi nu era, a trântit uşa, dus a fost. Ei, unde să meargă, urât pe afară, în minte îi veneau tot felul de gânduri, versuri, toate scăpărau, nici una nu se aşeza unde trebuie. A căzut într-un şanţ. S-a trezit cu o patrulă de noapte care l-a dus la un adăpost pentru vagabonzi. De aici începe o altă poveste.
În felul de a se hrăni nu s-a schimbat defel, pe deasupra a renunţat complet la ieşiri, nu răspundea la bătăile în uşă. Care uşă? Adăpostul nu avea uşi, uşa era în mintea lui.
La 24 a lunii X s-a produs răbufnirea, omul a fugit. Poliţia pe urmele lui. El pe urmele unui transatlantic. Icebergul pe urmele transatlanticului. Totul s-a scufundat, a rămas pe valuri acelaşi amărât, mai mult mort decât viu, dar gânditor.
M-am întâlnit cu el după mulţi ani, nu m-a recunoscut, avea barbă, ca vârstă să fi avut 120, ca Profetul Moise, dar nu-i dădeai mai mult de 60. Mi-a spus, în viaţă trebuie să faci numai ceea ce vrei tu cu adevărat, orice compromis te duce la cumplite tragedii. Şi să nu-ţi ţii gura niciodată. Dacă înghiţi prea mult, te intoxici. A plecat, l-am urmărit cu privirea. Eu aveam abia 20 de ani, renăscusem cu ceva timp în urmă.
Îmi plac capitolele – Inflaţie şi neputinţă, Furtună şi constrângere, Arta de auzi, Învălmăşeala numelor, Fructul Focului. Ca o coroană stă titlul – Facla în ureche. Canetti era un muzician fără voie, cred.
Boris Marian
Nu mai sunt eu
Am ajuns să nu mă recunosc
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, spunea Gide, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
A curăţa masa cu o ramură de liliac. Oribil gest.
Clădiţi-vă cetate în văzduh, împrejmuiţi cu zid văzduhul roşu, iar mijlocul să-l întăriţi cu propriul trup, cum n-a mai fost cetate-n lume. Mă întreb ce rost are să impunem poeţilor forme fixe, rime sau chiar versuri albe, este suficient să ne exprimăm frumos gândurile. Arta cuvântului este una singură. Iar naraţiunile cu momente crude, teribile, scabroase nu pot fi decât de domeniul reportajelor, că noi oricum ne-am obişnuit cu ele la TV.
Făptură ieşită din întuneric, de unde vine oricare turburare, nu eşti nici pasărea născută din cenuşă, nici înger decăzut din drepturi, dar spune, totuşi, cine eşti?
Seniore Alvare, aţi scăpat,fără îndoială, din cea mai mare primejdie la care un om se poate expune... Aţi provocat spiritul viclean ( Demonomania de Bodin).
Îl lăsai pe bietul diavol cu plăcerea lui, păstrând tăcerea care se cuvenea. Şi cine este acest Rothomago, nu sunt eu, oare?
Vrui să cobor din pat cu jumătatea de trup, inferioară, dar am descoperit că nu mai aveam două picioare, erau o mulţime şi toate lucioase, negre. În plus, eram extrem de lat pe toate părţile.
Cântăreaţa se numea Josefina, era foartă fină şi foarte înaltă, cânta ca un clarinet, de altfel, un coleg o punea într-o cutie specială, la sfârşitul concertului.
Restul, iubite cetitoriu, poţi scrie singur.
Boris Marian
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, spunea Gide, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
A curăţa masa cu o ramură de liliac. Oribil gest.
Clădiţi-vă cetate în văzduh, împrejmuiţi cu zid văzduhul roşu, iar mijlocul să-l întăriţi cu propriul trup, cum n-a mai fost cetate-n lume. Mă întreb ce rost are să impunem poeţilor forme fixe, rime sau chiar versuri albe, este suficient să ne exprimăm frumos gândurile. Arta cuvântului este una singură. Iar naraţiunile cu momente crude, teribile, scabroase nu pot fi decât de domeniul reportajelor, că noi oricum ne-am obişnuit cu ele la TV.
Făptură ieşită din întuneric, de unde vine oricare turburare, nu eşti nici pasărea născută din cenuşă, nici înger decăzut din drepturi, dar spune, totuşi, cine eşti?
Seniore Alvare, aţi scăpat,fără îndoială, din cea mai mare primejdie la care un om se poate expune... Aţi provocat spiritul viclean ( Demonomania de Bodin).
Îl lăsai pe bietul diavol cu plăcerea lui, păstrând tăcerea care se cuvenea. Şi cine este acest Rothomago, nu sunt eu, oare?
Vrui să cobor din pat cu jumătatea de trup, inferioară, dar am descoperit că nu mai aveam două picioare, erau o mulţime şi toate lucioase, negre. În plus, eram extrem de lat pe toate părţile.
Cântăreaţa se numea Josefina, era foartă fină şi foarte înaltă, cânta ca un clarinet, de altfel, un coleg o punea într-o cutie specială, la sfârşitul concertului.
Restul, iubite cetitoriu, poţi scrie singur.
Boris Marian
Ciuma
Ciuma
Într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zice Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigând, „Scăpaţi-mă, oameni buni!”. Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă sbsiorile. O fântână purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă... Vârcolacii piericeră, lumina rea a lunii pieride, acum totul scânteia ca fundul unui lac.
Am citat cu plăcere din „Principele” lui Eugen Barbu, unul din marii scriitori români, în ciuda impardonabilelor sale scăderi ca om şi a campaniilor sale mizerabile , de presă.
Cuvintele sunt numai cheile, dar unde sunt lacătele?
Adevărul este de gen masculin .
Să fii sceptic, dar cu măsură.
De multe ori laşitatea este confundată cu inteligenţa.
Dacă ne-am spune adevărul în faţă, ne-am ucide între noi.
Există şi libertatea de a tăcea.
Cineva poate deveni antipatic prin prietenii săi.
Suferinţa este o ştiinţă.
Uneori democraţia este calea cea mai comodă de a face şi cele mai mari porcării.
Dacă nu iubeşti, aminteşte-ţi-o, dacă nu poţi, nu mai eşti.
Îndatoririle sunt fundamentul oricărui drept.
Deschide ochii, merită riscul.
A fi fără a iubi este aproape un non-sens.
Boris Marian
Într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zice Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigând, „Scăpaţi-mă, oameni buni!”. Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă sbsiorile. O fântână purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă... Vârcolacii piericeră, lumina rea a lunii pieride, acum totul scânteia ca fundul unui lac.
Am citat cu plăcere din „Principele” lui Eugen Barbu, unul din marii scriitori români, în ciuda impardonabilelor sale scăderi ca om şi a campaniilor sale mizerabile , de presă.
Cuvintele sunt numai cheile, dar unde sunt lacătele?
Adevărul este de gen masculin .
Să fii sceptic, dar cu măsură.
De multe ori laşitatea este confundată cu inteligenţa.
Dacă ne-am spune adevărul în faţă, ne-am ucide între noi.
Există şi libertatea de a tăcea.
Cineva poate deveni antipatic prin prietenii săi.
Suferinţa este o ştiinţă.
Uneori democraţia este calea cea mai comodă de a face şi cele mai mari porcării.
Dacă nu iubeşti, aminteşte-ţi-o, dacă nu poţi, nu mai eşti.
Îndatoririle sunt fundamentul oricărui drept.
Deschide ochii, merită riscul.
A fi fără a iubi este aproape un non-sens.
Boris Marian
Omul roşu
Omul în cămaşă roşie
Omul în cămaşă roşie îmi.. este.. ca.. un.. văr, dar nu-mi este rudă. L-am îndrăgit, are o minte ascuţită, iubeşte pictura hiperrealistă, este un excentric, poartă mereu o mască în mână şi una pe faţă, nu ştii ce rol joacă, scrie versuri bune, unele , altele sunt tâmpite, se îndrăgosteşte uşor şi face cuplete noaptea, cântând cu cotoii cartierului. I-am promis că îl scopesc, a zis ceva urât despre mine, despre familie, i-au ajuns hormonii la cerebel, mă rog, este vărul meu de hârtie şi-l iubesc. Ochi verzi? Nu ştiu. Mi-a făcut mult rău. Un dispreţ pe care nu-l merit, un dispreţ pe care nici un om nu-l merită, o înfumurare de om care nu a făcut nimic în viaţa lui, doar că a îmbrăcat o cămaşă roşie, desigur, nu este semnul socialiştilor, un roşu de circar. Iar eu l-am crezut prietenul meu, ruda mea. M-a făcut de râs, m-a batjocorit în faţa altora. Dacă un om care te iubeşte îţi spune că nu ai nici o valoare, s-ar putea să te doară cumplit. De fapt nu te iubeşte. Dacă ţi-o..spune un om care te urăşte, ar trebui să te bucure. Dar nu te bucuri. Toţi avem îndoieli, în afară de dobitoci. L-am provocat la duel, noaptea, în spatele Mitropoliei. M-a refuzat. Este un laş. Am să-l iau pe un vapor, am să-l duc în Marea Marmara şi am să-l las în apă, cu un pietroi de gât, cu câmaşa roşie..pe el. Se va scufunda încet, se va..zări cămaşa roşie, apoi o să dispară... M-am trezit. A fost un vis urât. Omul.. roşu
nu există.
Boris Marian
Omul în cămaşă roşie îmi.. este.. ca.. un.. văr, dar nu-mi este rudă. L-am îndrăgit, are o minte ascuţită, iubeşte pictura hiperrealistă, este un excentric, poartă mereu o mască în mână şi una pe faţă, nu ştii ce rol joacă, scrie versuri bune, unele , altele sunt tâmpite, se îndrăgosteşte uşor şi face cuplete noaptea, cântând cu cotoii cartierului. I-am promis că îl scopesc, a zis ceva urât despre mine, despre familie, i-au ajuns hormonii la cerebel, mă rog, este vărul meu de hârtie şi-l iubesc. Ochi verzi? Nu ştiu. Mi-a făcut mult rău. Un dispreţ pe care nu-l merit, un dispreţ pe care nici un om nu-l merită, o înfumurare de om care nu a făcut nimic în viaţa lui, doar că a îmbrăcat o cămaşă roşie, desigur, nu este semnul socialiştilor, un roşu de circar. Iar eu l-am crezut prietenul meu, ruda mea. M-a făcut de râs, m-a batjocorit în faţa altora. Dacă un om care te iubeşte îţi spune că nu ai nici o valoare, s-ar putea să te doară cumplit. De fapt nu te iubeşte. Dacă ţi-o..spune un om care te urăşte, ar trebui să te bucure. Dar nu te bucuri. Toţi avem îndoieli, în afară de dobitoci. L-am provocat la duel, noaptea, în spatele Mitropoliei. M-a refuzat. Este un laş. Am să-l iau pe un vapor, am să-l duc în Marea Marmara şi am să-l las în apă, cu un pietroi de gât, cu câmaşa roşie..pe el. Se va scufunda încet, se va..zări cămaşa roşie, apoi o să dispară... M-am trezit. A fost un vis urât. Omul.. roşu
nu există.
Boris Marian
Nu mă mai caut nici pe mine
Nu mă mai caut nici pe mine 2 oct. 2010
Nu mă mai caută nimeni, doar moartea, uneori. Cu dinţii clănţănind, cu ochii holbezind, ea se teme de mine, dar vine. La ce bun încă un poet în armata marilor anonimi? Mai bine sihăstrind, visând violet, în vise-mbrăţişând nevinovate nimfe, cu ochii mari, cu buze mătăsoase, ce nu scriu versuri, părul lor mi-e casă, iubirea lor din vis se face rai şi una singură îmi spune, scrie, hai.
An de an capul meu se îmclină mai adânc în faţa celor morţi, în faţa propriei mele umbre, alături de cel care am fost, jeleşte cel care sunt astăzi, mai gânditor, mai înţelegător, umbrele aşteaptă să le chem pe nume, dement îmi apare trecutul, îmi cereţi să-l privesc umilit?
Se spune că rufele celor ucişi nu se mai spală niciodată. Nici un cuvânt nu poate face uitată o faptă. Dar poţi ucide cu un cuvânt. Fugi unde vrei, umbra ta te urmează, tropăitul din urmă şi el se apropie, doar să te-ascunzi la Alice în oglindă.
Câţi nu am stat la apa Babilonulu şi am plâns? Câşi nu ne-am dorit o patrie şi o matrie adevărate? Masa mea, Computerul au devent un fel de patrie. Prin ele pot iubi, pot neiubi.Iar cineva, printre rânduri, scânceşte, pot să iubesc?
Bătrânul Doctor Korcczac s-a dus până în inima sălii de exterminare să le spună poveşti copiilor, le-a spus că va curge aur şi argint, aşa a fost cu adevărat, restul sunt volume de stratistici..
Dodi Feif, un amărât, care nu a tras niciodată cu puşca, nu a avut grenate, a tras doar mâţa de codă, nu a citit decât Cele Zece porunci, cânta şi dansa în trenul catre îl ducea gratuit înspre moarte. A ajuns, dar asta este altă poveste. Statuia lui este în inima mea
Cain nu trebuia să plece la Est de Eden, am greşit, trebuia să spună, să rămână strajă pentru părinţi şi fraţii mai mici, dar el a plecat ca un artist în turnee, să-nmveţe şi alţii din golul său interior.
Geamătul morţilor se transformă într-o vioară, o baladă, o simfonie va readuce îngerul Morţii, îl va pune să plângă, îngerul plânge uşor, el vine şi pleacă în plâns.
La Terezin copiii au desenat cuptoare, camere, apoi au ajuns şi ei acolo, arta a luat-o înainte realităţii. Care critic ar putea aprecia aceste demers neobişnuit
Chiar dacă scapi, chiar dacă vei povesti, nimeni nu te va crede, spuneau pietrele din pavajul careului de execuţie.
Eu am văzut ochii lot pierind în ceaţă, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se nălţa fumul, am auzit cum se închideau ermetic uşile, morfţii trăiesc maoi mult decât viii.
Poţi cere lumnii iubire? Poţi cere orice. Cerneala este doliul acestei iubiri.
Nici o tragedie nu este finală. Lumea îşi rejoacă piesele, mereu cu alţi actrori.
Cine studiază Cărţile Sfinte cunoaşte numai o parte din inima noastră
numai o parte.
Memoria nu face zgomot., ca şi morţii. Când ultimul zgomot se va stinge, vom fi asurziţi de plângerule pământului.
Nu pot vorbi în gol, mâinile mele ating mâinile voastre, unii unteţi vii, alţii nu, cum să vă recunosc?
Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne? De ar fi cărţile - trepte ale unei scări adevărate.
Boris Marian
Nu mă mai caută nimeni, doar moartea, uneori. Cu dinţii clănţănind, cu ochii holbezind, ea se teme de mine, dar vine. La ce bun încă un poet în armata marilor anonimi? Mai bine sihăstrind, visând violet, în vise-mbrăţişând nevinovate nimfe, cu ochii mari, cu buze mătăsoase, ce nu scriu versuri, părul lor mi-e casă, iubirea lor din vis se face rai şi una singură îmi spune, scrie, hai.
An de an capul meu se îmclină mai adânc în faţa celor morţi, în faţa propriei mele umbre, alături de cel care am fost, jeleşte cel care sunt astăzi, mai gânditor, mai înţelegător, umbrele aşteaptă să le chem pe nume, dement îmi apare trecutul, îmi cereţi să-l privesc umilit?
Se spune că rufele celor ucişi nu se mai spală niciodată. Nici un cuvânt nu poate face uitată o faptă. Dar poţi ucide cu un cuvânt. Fugi unde vrei, umbra ta te urmează, tropăitul din urmă şi el se apropie, doar să te-ascunzi la Alice în oglindă.
Câţi nu am stat la apa Babilonulu şi am plâns? Câşi nu ne-am dorit o patrie şi o matrie adevărate? Masa mea, Computerul au devent un fel de patrie. Prin ele pot iubi, pot neiubi.Iar cineva, printre rânduri, scânceşte, pot să iubesc?
Bătrânul Doctor Korcczac s-a dus până în inima sălii de exterminare să le spună poveşti copiilor, le-a spus că va curge aur şi argint, aşa a fost cu adevărat, restul sunt volume de stratistici..
Dodi Feif, un amărât, care nu a tras niciodată cu puşca, nu a avut grenate, a tras doar mâţa de codă, nu a citit decât Cele Zece porunci, cânta şi dansa în trenul catre îl ducea gratuit înspre moarte. A ajuns, dar asta este altă poveste. Statuia lui este în inima mea
Cain nu trebuia să plece la Est de Eden, am greşit, trebuia să spună, să rămână strajă pentru părinţi şi fraţii mai mici, dar el a plecat ca un artist în turnee, să-nmveţe şi alţii din golul său interior.
Geamătul morţilor se transformă într-o vioară, o baladă, o simfonie va readuce îngerul Morţii, îl va pune să plângă, îngerul plânge uşor, el vine şi pleacă în plâns.
La Terezin copiii au desenat cuptoare, camere, apoi au ajuns şi ei acolo, arta a luat-o înainte realităţii. Care critic ar putea aprecia aceste demers neobişnuit
Chiar dacă scapi, chiar dacă vei povesti, nimeni nu te va crede, spuneau pietrele din pavajul careului de execuţie.
Eu am văzut ochii lot pierind în ceaţă, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se nălţa fumul, am auzit cum se închideau ermetic uşile, morfţii trăiesc maoi mult decât viii.
Poţi cere lumnii iubire? Poţi cere orice. Cerneala este doliul acestei iubiri.
Nici o tragedie nu este finală. Lumea îşi rejoacă piesele, mereu cu alţi actrori.
Cine studiază Cărţile Sfinte cunoaşte numai o parte din inima noastră
numai o parte.
Memoria nu face zgomot., ca şi morţii. Când ultimul zgomot se va stinge, vom fi asurziţi de plângerule pământului.
Nu pot vorbi în gol, mâinile mele ating mâinile voastre, unii unteţi vii, alţii nu, cum să vă recunosc?
Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne? De ar fi cărţile - trepte ale unei scări adevărate.
Boris Marian
Ruguri
Ruguri
Eu ruguri n-am aprins, am ars pe rug, eu n-am pus lumânări la căpătâiul unui ev defunct, eram o trestie, iar frumusețea-n jur cu nuferii plutea și pruncul Moise era în apropierea mea, era..
Pentru a nu învăţa să mor, cântul acesta priveşte în urmă ca soaţa lui Lot, ca Orfeu la umbra Euridicei, ca o corabie spre portul ce va să dispară...
Sunt evenimente care ne marchează, spune prietena şi se rujează ...
E în pericol gestul ce-l faci, de mângâiere, e în pericol frunza-naintea primăverii, sunt în pericol drumul şi râul, în pericol e sângele ce-aşteaptă să iasă din ventricol...
A rămas singur, fără prieteni, fără iubită, în aşteptarea gloriei care nu mai venea...
Există pietre cu lumina lor proprie, dar noi nu suntem pietre...
Moartea este la fel de nefirească precum naşterea, o constatare, atât.
Condiţia fericirii este lipsa oricăror condiţii, nu eu am spus asta.
În iubire câştigă numai cel care dă.
Nu este suficient să faci un bine, trebuie să ştii cum şi când.
Există cântece care se nasc dintr-o înfrângere. Acelea sunt adevăratele cântece.
Boris Marian
Eu ruguri n-am aprins, am ars pe rug, eu n-am pus lumânări la căpătâiul unui ev defunct, eram o trestie, iar frumusețea-n jur cu nuferii plutea și pruncul Moise era în apropierea mea, era..
Pentru a nu învăţa să mor, cântul acesta priveşte în urmă ca soaţa lui Lot, ca Orfeu la umbra Euridicei, ca o corabie spre portul ce va să dispară...
Sunt evenimente care ne marchează, spune prietena şi se rujează ...
E în pericol gestul ce-l faci, de mângâiere, e în pericol frunza-naintea primăverii, sunt în pericol drumul şi râul, în pericol e sângele ce-aşteaptă să iasă din ventricol...
A rămas singur, fără prieteni, fără iubită, în aşteptarea gloriei care nu mai venea...
Există pietre cu lumina lor proprie, dar noi nu suntem pietre...
Moartea este la fel de nefirească precum naşterea, o constatare, atât.
Condiţia fericirii este lipsa oricăror condiţii, nu eu am spus asta.
În iubire câştigă numai cel care dă.
Nu este suficient să faci un bine, trebuie să ştii cum şi când.
Există cântece care se nasc dintr-o înfrângere. Acelea sunt adevăratele cântece.
Boris Marian
Zadarnicele
Zadarnicele chinuri şi piatra din văzduh
A doua naştere sau renaştere, sau Giotto sau auto-moto, înaltul vis, iar joasa glumă se bucură ca o legumă, când autorul a murit, a scris
Motanul Barbaris, Parnasul este indignat, un nud păgân s-a strecurat,
Eu n-am iubită, nu-ntrebaţi, Baiazzo, du-te la bărbaţi. La un popă a fost un câine şi pe câine l-a iubit, Iulius Caesar, vino mâine, azi oraşul e ticsit, da, am ucis, ne strigă Shakespeare, dar nu sunt ucigaş defel, cum poţi participa în Mexic la un concurs cu Georges Blondel? El a ucis, ne spune-n faţă poetul, din iubire doar poţi să ucizi, în rest doar zaruri aruncă moartea-calendar. Iar cow-boy-ul îşi vede de treabă, ucide o umbră în grabă, bietul ucigaş, acum e pe făraş. Avea moartea dinţii mari, cariaţi, ah, dar ce dinţi tari, nu râdeţi, popa ştie ce ştie când cântă din Psaltichie. În burtă avea vată, în vise o fată, era un om obişnuit să mănânce biscuit.
Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?
Astăzi VOM ÎMPLINI tragicul său mesaj, amurg închegat peste venele marilor dealuri, mers în pustiu, am părăsit câmpia înmiresmată, unde se duse iarna vrajbei noastre?
Lupul îşi bea propriul sânge, speră că va scăpa, dar ...
De nu e logică nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue.
Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.
Boris Marian
A doua naştere sau renaştere, sau Giotto sau auto-moto, înaltul vis, iar joasa glumă se bucură ca o legumă, când autorul a murit, a scris
Motanul Barbaris, Parnasul este indignat, un nud păgân s-a strecurat,
Eu n-am iubită, nu-ntrebaţi, Baiazzo, du-te la bărbaţi. La un popă a fost un câine şi pe câine l-a iubit, Iulius Caesar, vino mâine, azi oraşul e ticsit, da, am ucis, ne strigă Shakespeare, dar nu sunt ucigaş defel, cum poţi participa în Mexic la un concurs cu Georges Blondel? El a ucis, ne spune-n faţă poetul, din iubire doar poţi să ucizi, în rest doar zaruri aruncă moartea-calendar. Iar cow-boy-ul îşi vede de treabă, ucide o umbră în grabă, bietul ucigaş, acum e pe făraş. Avea moartea dinţii mari, cariaţi, ah, dar ce dinţi tari, nu râdeţi, popa ştie ce ştie când cântă din Psaltichie. În burtă avea vată, în vise o fată, era un om obişnuit să mănânce biscuit.
Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?
Astăzi VOM ÎMPLINI tragicul său mesaj, amurg închegat peste venele marilor dealuri, mers în pustiu, am părăsit câmpia înmiresmată, unde se duse iarna vrajbei noastre?
Lupul îşi bea propriul sânge, speră că va scăpa, dar ...
De nu e logică nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue.
Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.
Boris Marian
Un marchiz
Un marchiz îmi povestea
Un marchiz îmi povestea, că fiind el membru al unui club, a intrat într-o dimineaţă să-şi bea cafeluţa şi cineva i-a propus o vizită în Rai. Acolo, ce să vezi, telefoane mobile, unii vorbeau, urlau, iar la măsuţe de marmură, alţii, cu privirile înfipte în calculatoare. Acesta să fie Raiul? De nu era Sfântul Petru pe acolo, că se vedea sus, pe un scaun înalt, undeva la circa un kilometru distanţă, ziceai că eşti în centrul Bucureştiului. Bine, întrebă marchizul, ce îmi oferi nou, pasăre nemăiastră? Eu vreau casă, asistenţă medicală şi o carieră literară, spuse pasărea cu voce joasă. Odată revenit pe..pământ, se duse la club, aceeaşi.. pasăre..la..urechea unui..scutier. Marchizul începu să plângă atât de tare, în hohote, că fu dat afară din club. Scutierul îi mai trase şi un picior în spate, spre hazul nobililor bărbaţi şi nobilelor doamne din club. Era un club mixt. Şi ce-i cu asta? L-am întrebat eu pe marchiz. Nimic, spuse omul, de atunci am părăsit nu numai clubul, dar nici în Rai nu mai cred. Îţi spun ceva, e un secret. Raiul nu este Rai, doar o copie palidă a celor lumeşti, iar noi trăim în Iad, dar nu ne dăm seama.
Visam că am murit, eram într-o grădină în care florile nu aveau miros, doar strălucire, parcă erau din pirită şi alte minereuri minunate, se învârteau prin jur nişte foşti sinucigaşi, acum erau pe post de valeţi, drept pedeapsă. Zăream la marginea grădinii o peşteră, mi-era teamă să intru. Mă obseda, nu ştiam ce este cu acea peşteră. M-am trezit şi nu voi afla niciodată.
În timp ce unii înjură Biblia, Hendrik Willem van Loon a scris o minunată Istorie a Bibliei. Am citit-o, prima oară aveam cam opt ani, de vreo zece ori. „Piramidele erau vechi de o mie de ani. Babilonul şi Ninive deveniseră capitalele unor întinse imperii” ....Astfel începe cartea lui van Loon. „Nici calmul pădurii din apropiere, nici văile pustii, nici câmpiile întinse nu-mi dădeau acea forţă de care aveam nevoie ca să-mi înving spaima şi totuşi ... „ descrie Chagall prima sa aventură erotică. Avem aici trei momente, nu ?
Boris Marian
Un marchiz îmi povestea, că fiind el membru al unui club, a intrat într-o dimineaţă să-şi bea cafeluţa şi cineva i-a propus o vizită în Rai. Acolo, ce să vezi, telefoane mobile, unii vorbeau, urlau, iar la măsuţe de marmură, alţii, cu privirile înfipte în calculatoare. Acesta să fie Raiul? De nu era Sfântul Petru pe acolo, că se vedea sus, pe un scaun înalt, undeva la circa un kilometru distanţă, ziceai că eşti în centrul Bucureştiului. Bine, întrebă marchizul, ce îmi oferi nou, pasăre nemăiastră? Eu vreau casă, asistenţă medicală şi o carieră literară, spuse pasărea cu voce joasă. Odată revenit pe..pământ, se duse la club, aceeaşi.. pasăre..la..urechea unui..scutier. Marchizul începu să plângă atât de tare, în hohote, că fu dat afară din club. Scutierul îi mai trase şi un picior în spate, spre hazul nobililor bărbaţi şi nobilelor doamne din club. Era un club mixt. Şi ce-i cu asta? L-am întrebat eu pe marchiz. Nimic, spuse omul, de atunci am părăsit nu numai clubul, dar nici în Rai nu mai cred. Îţi spun ceva, e un secret. Raiul nu este Rai, doar o copie palidă a celor lumeşti, iar noi trăim în Iad, dar nu ne dăm seama.
Visam că am murit, eram într-o grădină în care florile nu aveau miros, doar strălucire, parcă erau din pirită şi alte minereuri minunate, se învârteau prin jur nişte foşti sinucigaşi, acum erau pe post de valeţi, drept pedeapsă. Zăream la marginea grădinii o peşteră, mi-era teamă să intru. Mă obseda, nu ştiam ce este cu acea peşteră. M-am trezit şi nu voi afla niciodată.
În timp ce unii înjură Biblia, Hendrik Willem van Loon a scris o minunată Istorie a Bibliei. Am citit-o, prima oară aveam cam opt ani, de vreo zece ori. „Piramidele erau vechi de o mie de ani. Babilonul şi Ninive deveniseră capitalele unor întinse imperii” ....Astfel începe cartea lui van Loon. „Nici calmul pădurii din apropiere, nici văile pustii, nici câmpiile întinse nu-mi dădeau acea forţă de care aveam nevoie ca să-mi înving spaima şi totuşi ... „ descrie Chagall prima sa aventură erotică. Avem aici trei momente, nu ?
Boris Marian
Pentru ce scriem?
Pentru ce scriem? Pentru cine?
( scris azi, 28 septembrie 2010)
Prima poezie am publicat-o în iulie 1968, la rubrica „Poşta redacţiei”, mentor fiind regretatul poet Geo Dumitrescu. Cine nu l-a cunoscut a pierdut mult. Nu am vorbit cu domnul Geo, cum i se spunea cu mult respect, decât de două ori la telefon. Era un om care se izola, din varii motive, în special legate de sănătate. Un spirit deschis oricăror experimente, unele năstruşnice, ale tinerilor condeieri. Se simţea spiritul antidogmatic care l-a împiedicat să ocupe posturi ( a condus scurt timp „România literară”), dar i-a asigurat „locuri în inima” multora. Am mai trimis poezii la „Luceafărul” unde poeţii Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu ş.a. m-au primit bine, am avut primii bani scoşi din poezie, desigur, sume modice. Am participat la diverse cenacluri, cum erau cel condus de Miron Radu Paraschivescu, de Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş , ş.a. Era o viaţă literară extrem de interesantă. Se vorbea de scriitori francezi, germani, de care înainte nu aveam habar. Era o supapă, indiferent că exista un control discret al „organelor”. Pasiunea multor tineri se realiza sau doar se hrănea la aceste cenacluri. Am reţinut şi prezenţa unor personaje sau personalităţi precum Şerban Foarţă, Paul Goma, Iulian Neacşu, Doina Uricaru, Radu Anton Roman, ş.a. Prima carte am publicat-o la Editura LITERA, în alte părţi eram refuzat sau amânat sine die. Nu aveam nici o poezie despre patria socialistă, PCR, nea Nicu, m-am ferit de aceste teme demagogice. Totuşi, în 1989, am avut bucuria să fiu publicat la Ed. Cartea Românească, prin grija unui poet de prima mână, Florin Mugur, astăzi, oarecum trecut în umbra altor glorii de moment. A murit în 1991, a fost un mare suflet şi este un mare poet. Am mai publicat câteva cărţi, la diverse edituri, critica mi-a fost mai mult sau mai puţin binevoitoare, aşa cum este ea, o soacră care mai mult bombăne, dar se şi îndrăgosteşte de unii pe care apoi îi uită total. Consider că hulita critică literară este un rău necesar. Altfel chiar nu ne-ar mai citi nimeni. A apărut Internetul, cercul s-a lărgit, numărul condeierilor este, cred, mult mai mare decât al cititorilor. Diverse site-uri, câte bordeie, atâtea obiceie... Am întâlnit oameni de excepţie, printre cititori, editori, alţii de o bădărănie care numai cu literatura nu au legătură. Este drept că am o. fire combativă, am răspuns la mai toate loviturile sub centură cu energie, uneori cu succes, alteori şi ... bătut şi cu banii luaţi. Ca în târg. Internetul a dus la o scădere drastică a nivelului educaţional, în loc să se întâmple cum era normal – o democratizare şi la un spirit civic modern. Orice autor poate fi anulat ca valoare, i se reproşează orice, inclusiv originea etnică, mizeriile, vulgarităţile curg, cineva mi-a descris şi actul de masturbare pe care probabil îl propunea diverşilor opozanţi. Îmi pun întrebarea pentru ce mai scriu şi pentru cine. Nu pot să neg că am avut parte de cititori şi cititoare admirabile, aşa cum am cunoscut şi editori de excepţie, nu voi da nume.
Revin la întrebarea pe care o pusese şi Heidegger, la ce bun poeţii? Un filosof poate să-şi permită această întrebare, eu care nu ştiu să cânt, nu sunt sportiv, nu pictez, dar simt nevoia să spun ceva, din ceea ce gândesc, fără a urmări o glorie iluzorie, ce să fac? Trebuie să-mi spună un oarecare că nu ştiu să scriu? Dar ce, eu scriu pentru el? Oricum publicul cititor mă poate sancţiona, necitindu-mă. De aceea nu înţeleg nici distracţia istoricului literar Alex, Ştefănescu de a „curăţa” grădina literaturii, de a plivi această grădină minunată de „buruieni”. O face cu un anumit sadism. Unii vor spune, da, luptăm contra mediocrităţi, suntem pentru meritocraţie. Dragi şi geniali prieteni, cititorul nu este un prost, nu are nevoie de stolnici, care să guste bucatele înainte de a fi îngurgitate de Marele Public. Nu fac o pledoarie pro domo, pot pune că şi pe mine mă deranjează ambiţia unora de a publica fără a avea ce spune. Eminescu ştia cum stau lucrurile, nimic nu s-a schimbat. Dar nu este normal ca oameni ce se pretind scriitori să-ţi dea cu parul în cap, să arunce cu lături ca într-un oraş medieval fără canalizare. La intrarea în Uniunea Scriitorilor am primit recomandări de la Geo Bogza, Maria Banuş şi Dumitru Micu. Nu m-am căciulit pentru recomandări, erau generoşi, dar şi obiectivi, aşa cred. Iar acum, în hărmălaia aceasta de revoluţionari care pretind că au descoperit America ce mai poţi spune nou? Practic nimic. Cred că voi scrie numai ceea ce simt, în versuri sau în texte de articol. Sunt un mare admirator al lui Nietzsche, Kierkegaard, Cioran, Paler ( nu fac aici o clasificare axiologică). Am să scriu numai pentru mine. Iar cine mă tot urmăreşte cu pietre în buzunar să fie fericit că nu trăim
în secolul XVI, iar eu nu sunt un spadasin, că aş scoate arma cea mai cinstită şi l-aş lipsi cel puţin de o ureche, de acea ureche care îi trădează strămoşii din peşteri. Bunilor ascultători salut,
BORIS MARIAN
( scris azi, 28 septembrie 2010)
Prima poezie am publicat-o în iulie 1968, la rubrica „Poşta redacţiei”, mentor fiind regretatul poet Geo Dumitrescu. Cine nu l-a cunoscut a pierdut mult. Nu am vorbit cu domnul Geo, cum i se spunea cu mult respect, decât de două ori la telefon. Era un om care se izola, din varii motive, în special legate de sănătate. Un spirit deschis oricăror experimente, unele năstruşnice, ale tinerilor condeieri. Se simţea spiritul antidogmatic care l-a împiedicat să ocupe posturi ( a condus scurt timp „România literară”), dar i-a asigurat „locuri în inima” multora. Am mai trimis poezii la „Luceafărul” unde poeţii Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu ş.a. m-au primit bine, am avut primii bani scoşi din poezie, desigur, sume modice. Am participat la diverse cenacluri, cum erau cel condus de Miron Radu Paraschivescu, de Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş , ş.a. Era o viaţă literară extrem de interesantă. Se vorbea de scriitori francezi, germani, de care înainte nu aveam habar. Era o supapă, indiferent că exista un control discret al „organelor”. Pasiunea multor tineri se realiza sau doar se hrănea la aceste cenacluri. Am reţinut şi prezenţa unor personaje sau personalităţi precum Şerban Foarţă, Paul Goma, Iulian Neacşu, Doina Uricaru, Radu Anton Roman, ş.a. Prima carte am publicat-o la Editura LITERA, în alte părţi eram refuzat sau amânat sine die. Nu aveam nici o poezie despre patria socialistă, PCR, nea Nicu, m-am ferit de aceste teme demagogice. Totuşi, în 1989, am avut bucuria să fiu publicat la Ed. Cartea Românească, prin grija unui poet de prima mână, Florin Mugur, astăzi, oarecum trecut în umbra altor glorii de moment. A murit în 1991, a fost un mare suflet şi este un mare poet. Am mai publicat câteva cărţi, la diverse edituri, critica mi-a fost mai mult sau mai puţin binevoitoare, aşa cum este ea, o soacră care mai mult bombăne, dar se şi îndrăgosteşte de unii pe care apoi îi uită total. Consider că hulita critică literară este un rău necesar. Altfel chiar nu ne-ar mai citi nimeni. A apărut Internetul, cercul s-a lărgit, numărul condeierilor este, cred, mult mai mare decât al cititorilor. Diverse site-uri, câte bordeie, atâtea obiceie... Am întâlnit oameni de excepţie, printre cititori, editori, alţii de o bădărănie care numai cu literatura nu au legătură. Este drept că am o. fire combativă, am răspuns la mai toate loviturile sub centură cu energie, uneori cu succes, alteori şi ... bătut şi cu banii luaţi. Ca în târg. Internetul a dus la o scădere drastică a nivelului educaţional, în loc să se întâmple cum era normal – o democratizare şi la un spirit civic modern. Orice autor poate fi anulat ca valoare, i se reproşează orice, inclusiv originea etnică, mizeriile, vulgarităţile curg, cineva mi-a descris şi actul de masturbare pe care probabil îl propunea diverşilor opozanţi. Îmi pun întrebarea pentru ce mai scriu şi pentru cine. Nu pot să neg că am avut parte de cititori şi cititoare admirabile, aşa cum am cunoscut şi editori de excepţie, nu voi da nume.
Revin la întrebarea pe care o pusese şi Heidegger, la ce bun poeţii? Un filosof poate să-şi permită această întrebare, eu care nu ştiu să cânt, nu sunt sportiv, nu pictez, dar simt nevoia să spun ceva, din ceea ce gândesc, fără a urmări o glorie iluzorie, ce să fac? Trebuie să-mi spună un oarecare că nu ştiu să scriu? Dar ce, eu scriu pentru el? Oricum publicul cititor mă poate sancţiona, necitindu-mă. De aceea nu înţeleg nici distracţia istoricului literar Alex, Ştefănescu de a „curăţa” grădina literaturii, de a plivi această grădină minunată de „buruieni”. O face cu un anumit sadism. Unii vor spune, da, luptăm contra mediocrităţi, suntem pentru meritocraţie. Dragi şi geniali prieteni, cititorul nu este un prost, nu are nevoie de stolnici, care să guste bucatele înainte de a fi îngurgitate de Marele Public. Nu fac o pledoarie pro domo, pot pune că şi pe mine mă deranjează ambiţia unora de a publica fără a avea ce spune. Eminescu ştia cum stau lucrurile, nimic nu s-a schimbat. Dar nu este normal ca oameni ce se pretind scriitori să-ţi dea cu parul în cap, să arunce cu lături ca într-un oraş medieval fără canalizare. La intrarea în Uniunea Scriitorilor am primit recomandări de la Geo Bogza, Maria Banuş şi Dumitru Micu. Nu m-am căciulit pentru recomandări, erau generoşi, dar şi obiectivi, aşa cred. Iar acum, în hărmălaia aceasta de revoluţionari care pretind că au descoperit America ce mai poţi spune nou? Practic nimic. Cred că voi scrie numai ceea ce simt, în versuri sau în texte de articol. Sunt un mare admirator al lui Nietzsche, Kierkegaard, Cioran, Paler ( nu fac aici o clasificare axiologică). Am să scriu numai pentru mine. Iar cine mă tot urmăreşte cu pietre în buzunar să fie fericit că nu trăim
în secolul XVI, iar eu nu sunt un spadasin, că aş scoate arma cea mai cinstită şi l-aş lipsi cel puţin de o ureche, de acea ureche care îi trădează strămoşii din peşteri. Bunilor ascultători salut,
BORIS MARIAN
Principiul Amar
Principiul Amar
Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert de Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai, capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Arghezi –gentilom, burghezii în avion, Bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn,
Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.
Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.
BORIS MARIAN
Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert de Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai, capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Arghezi –gentilom, burghezii în avion, Bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn,
Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.
Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.
BORIS MARIAN
Puterea iertării
Puterea iertării
Nu ştim să iertăm nimic. Niciodată nu am ştiut. Pe noi înşine ne iertăm în fiecare clipă.Nu ştim să iertăm sinceritatea cuiva, trădarea, lovitura pe la spate, minciuna, înşelăciunea, slăbiciunea, tăria, talentul, vârsta prea mare, prea mică, nimic nu iertăm.
Se spune că un moş de vreo 180 de ani merge pe un drum de ţară şi i-a trecut prin faţă o căruţă cu 180 pe oră. Moşul s-a ferit, căruţa la fel şi moşul a fost izbit cu capul de un stâlp. Acolo a rămas, căruţa a prins viteză sporită. Un timp, pe căruţaş l-a mustrat conştiinţa, apoi a uitat, s-a iertat pe sine însuşi.
Se mai spune că nişte bătrâni s-au adăpostit într-o noapte la un morar.Se ascundeau, nu se ştie de ce. Au trecut patrule călări, băi nu aţi văzut cutare bătrâni pe aici, se ascundeau, nu, nu am văzut. S-a înnegurat mintea morarului. Ce să facă ? Să-i predea îi era frică, trebuia să recunoască faptul că i-a ascuns. A luat puşca sa cu care se păzea de hoţi şi a împuşcat bătrânii. Apoi i-a îngropat îb spatele morii. Nimeni nu a mai întrebat nimic. Când bea mai mult, morarul are vise urâte, dar îşi mormăie în barbă – ia mai dă-i în aia a mă-sii, aşa le trebuia, de se ascundeau? S-a rugat şi iertat a fost.
Eu am fluierat o dată la şcoală, în faţa directorului, am fost eliminat pe trei zile. Mai târziu am promis unei colege dragoste veşnică. A durat două săptămâni. Nu m-a iertat nici pâmă astăzi. Am criticat un şef , la o şedinţă. Nu am mai văzut delegaţii în străinătate cât mi-a fost dat. Am scris, din eroare, un an greşit de naştere, alte amănunte, poate că erau importante, sărbătoritul nu a mai vprbit cu mine. Singurii care mă iartă, dar nici nu-mi uită păcatele sunt soţia şi fiul meu. Şi, Doamne, aş vrea să mă nasc din nou şi să repar ce am stricat la vremea tinereţii şi bătrâneţii, în clipe de mânie. Nu mi le pot ierta. De aceea şi cred în viaţa de apoi.
Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.
BORIS MARIAN
Nu ştim să iertăm nimic. Niciodată nu am ştiut. Pe noi înşine ne iertăm în fiecare clipă.Nu ştim să iertăm sinceritatea cuiva, trădarea, lovitura pe la spate, minciuna, înşelăciunea, slăbiciunea, tăria, talentul, vârsta prea mare, prea mică, nimic nu iertăm.
Se spune că un moş de vreo 180 de ani merge pe un drum de ţară şi i-a trecut prin faţă o căruţă cu 180 pe oră. Moşul s-a ferit, căruţa la fel şi moşul a fost izbit cu capul de un stâlp. Acolo a rămas, căruţa a prins viteză sporită. Un timp, pe căruţaş l-a mustrat conştiinţa, apoi a uitat, s-a iertat pe sine însuşi.
Se mai spune că nişte bătrâni s-au adăpostit într-o noapte la un morar.Se ascundeau, nu se ştie de ce. Au trecut patrule călări, băi nu aţi văzut cutare bătrâni pe aici, se ascundeau, nu, nu am văzut. S-a înnegurat mintea morarului. Ce să facă ? Să-i predea îi era frică, trebuia să recunoască faptul că i-a ascuns. A luat puşca sa cu care se păzea de hoţi şi a împuşcat bătrânii. Apoi i-a îngropat îb spatele morii. Nimeni nu a mai întrebat nimic. Când bea mai mult, morarul are vise urâte, dar îşi mormăie în barbă – ia mai dă-i în aia a mă-sii, aşa le trebuia, de se ascundeau? S-a rugat şi iertat a fost.
Eu am fluierat o dată la şcoală, în faţa directorului, am fost eliminat pe trei zile. Mai târziu am promis unei colege dragoste veşnică. A durat două săptămâni. Nu m-a iertat nici pâmă astăzi. Am criticat un şef , la o şedinţă. Nu am mai văzut delegaţii în străinătate cât mi-a fost dat. Am scris, din eroare, un an greşit de naştere, alte amănunte, poate că erau importante, sărbătoritul nu a mai vprbit cu mine. Singurii care mă iartă, dar nici nu-mi uită păcatele sunt soţia şi fiul meu. Şi, Doamne, aş vrea să mă nasc din nou şi să repar ce am stricat la vremea tinereţii şi bătrâneţii, în clipe de mânie. Nu mi le pot ierta. De aceea şi cred în viaţa de apoi.
Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.
BORIS MARIAN
Mă întristează
Mă întristează
Ce importanţă are că mă întristează ceva? Vorbeşti azi cu un om, mâine afli că a murit. Mai rău, vobeşti cu un om, mâine afli că nu te poate suferi. Nu ştii de ce. Nu are importanţă. Mai este lupta dintre generaţii. Aparent ea nu există. În realitate, nu generalizez, dar constat că vârsta devine tot mai mult un handicap. Nu trebuie să fii nici ramolit, nici să umbli cocoşat, este suficient să ai ceva fire albe că deja eşti privit ca o fosilă. De la 50 de ani, rostul tău nu mai este luat în seamă. Geniul nu acceptă mediocritatea, deşi un geniu autodeclarat este cu adevărat un mediocru. Sunt trist. Am remarcat la un autor, un poem care nici nu este poem, am spus că nu-mi place defel, omul s-a supărat că nu înţeleg nimic. Sper că nu s-a sinucis din cauza mea. Dar răspunsul său m-a uluit – era plin de venin. Păcat.
Mândria rănită şi iubirea nu fac o bună casă. Totuşi ne complacem în mărunte conflicte. Iubirea poate fi totul sau nimic. Poţi iubi un infractor, un mincinos, un trădător ? Greu de spus, dar s-au văzut cazuri. Natura umană este mult mai complexă decât o cred cei mai înalţi specialişti în psihologie. Natura umană nu cunoaşte nici reguli formale, nici reguli naturale. Omul este un produs contra-naturii.
Verlaine – mănăstire funebră, ziduri sumnbre, am frisoane, mă simt decrepit, o lavă răcită de ani, colţ blestemat şi infam, semnează, Diavole, pe inima mea, îmi blamez toţi fraţii pe care nu i-am avut, nu i-am vrut, uneori părem cu toţii idioţi, moarte grotescă, compromis deziluzionat, să nu mergi niciodată în urma melcului, as viermelui, a vântului, păstrează pasul. Este interpretarea mea absolut eronată. Ştiu.
Am visat un om cu o pasăre pe umăr, pasărea era sufletul meu, uneori pasărea e chiar Dumnezeu, se făcea că eram în cameră, uşa o deschidea Moartea-mătuşa mea, pasărea pe umăr tremura, omul din vis pe mine mă visa.
BORIS MARIAN
Ce importanţă are că mă întristează ceva? Vorbeşti azi cu un om, mâine afli că a murit. Mai rău, vobeşti cu un om, mâine afli că nu te poate suferi. Nu ştii de ce. Nu are importanţă. Mai este lupta dintre generaţii. Aparent ea nu există. În realitate, nu generalizez, dar constat că vârsta devine tot mai mult un handicap. Nu trebuie să fii nici ramolit, nici să umbli cocoşat, este suficient să ai ceva fire albe că deja eşti privit ca o fosilă. De la 50 de ani, rostul tău nu mai este luat în seamă. Geniul nu acceptă mediocritatea, deşi un geniu autodeclarat este cu adevărat un mediocru. Sunt trist. Am remarcat la un autor, un poem care nici nu este poem, am spus că nu-mi place defel, omul s-a supărat că nu înţeleg nimic. Sper că nu s-a sinucis din cauza mea. Dar răspunsul său m-a uluit – era plin de venin. Păcat.
Mândria rănită şi iubirea nu fac o bună casă. Totuşi ne complacem în mărunte conflicte. Iubirea poate fi totul sau nimic. Poţi iubi un infractor, un mincinos, un trădător ? Greu de spus, dar s-au văzut cazuri. Natura umană este mult mai complexă decât o cred cei mai înalţi specialişti în psihologie. Natura umană nu cunoaşte nici reguli formale, nici reguli naturale. Omul este un produs contra-naturii.
Verlaine – mănăstire funebră, ziduri sumnbre, am frisoane, mă simt decrepit, o lavă răcită de ani, colţ blestemat şi infam, semnează, Diavole, pe inima mea, îmi blamez toţi fraţii pe care nu i-am avut, nu i-am vrut, uneori părem cu toţii idioţi, moarte grotescă, compromis deziluzionat, să nu mergi niciodată în urma melcului, as viermelui, a vântului, păstrează pasul. Este interpretarea mea absolut eronată. Ştiu.
Am visat un om cu o pasăre pe umăr, pasărea era sufletul meu, uneori pasărea e chiar Dumnezeu, se făcea că eram în cameră, uşa o deschidea Moartea-mătuşa mea, pasărea pe umăr tremura, omul din vis pe mine mă visa.
BORIS MARIAN
teribila forţă a plictisului
Teribila forţă a plictisului
Da, tinerii au ce spune. Plictisul este o boală a bătrâneţii. Doamne fereşte de oameni tineri cuprinşi de această teribilă boală. Astfel îmi explic numeroasele cazuri de crimă în lume. Desigur, infracţiunea nu este un corolar al unei anumite vârste. Dar am convingerea că ea se naşte din imposibilitatea individului de a-şi stăpâni energia negativă, saţiul, lenea de a gândi raţional, multe alte cauze. Urme de copite, condeie stinse, aşa scrie un poet, eu îl citesc, nu ştiu ce vrea să spună.
Disperat revin la Kafka. Metamorfoza lui Samsa, colonia penitenciară,
scrisoarea către tatăl său, aşteptarea din faţa Legii, lumea nu s-a schimbat. Înţeleg de ce voia bietul Franz să i se ardă manuscrisele. Spera că astfel răul o să dispară.
Kant în flăcări, scria Canetti. Adică raţiunea. Focul a fost obsesia care parcă previziona al doilea război mondial. Aşa cum Rinocerii lui Ionescu reprezintă tot ce este mai rău în oricare sistem.
Spinoza pare a spune ceva total ininteligibil – Esenţa omului nu include existenţa necesară, adică se poate ca un om sau altul să existe sau să nu existe. Mă simt ca un idiot în faţa acestei fraze.
Înainte de a păşi în Purgatoriu trebuie să simţi, dar poţi să nici nu simţi PRĂBUŞIREA. Urmează o simplă vizită nocturnă, apare tatăl, uneori o soră îşi iţeşte chipul, conversezi cu profesorul mort de prin anii 60, eşti citat de o instanţă inferioară, mai faci o cursă în noapte, ei bine, eşti arestat, poate împuşcat, te trezeşti la birt şi strigi, mă, asta e ţuică sau ce mama dracului aţi turnat în oala asta de noapte? Îm final apare Judecătorul Suprem. Silence.
BORIS MARIAN
Da, tinerii au ce spune. Plictisul este o boală a bătrâneţii. Doamne fereşte de oameni tineri cuprinşi de această teribilă boală. Astfel îmi explic numeroasele cazuri de crimă în lume. Desigur, infracţiunea nu este un corolar al unei anumite vârste. Dar am convingerea că ea se naşte din imposibilitatea individului de a-şi stăpâni energia negativă, saţiul, lenea de a gândi raţional, multe alte cauze. Urme de copite, condeie stinse, aşa scrie un poet, eu îl citesc, nu ştiu ce vrea să spună.
Disperat revin la Kafka. Metamorfoza lui Samsa, colonia penitenciară,
scrisoarea către tatăl său, aşteptarea din faţa Legii, lumea nu s-a schimbat. Înţeleg de ce voia bietul Franz să i se ardă manuscrisele. Spera că astfel răul o să dispară.
Kant în flăcări, scria Canetti. Adică raţiunea. Focul a fost obsesia care parcă previziona al doilea război mondial. Aşa cum Rinocerii lui Ionescu reprezintă tot ce este mai rău în oricare sistem.
Spinoza pare a spune ceva total ininteligibil – Esenţa omului nu include existenţa necesară, adică se poate ca un om sau altul să existe sau să nu existe. Mă simt ca un idiot în faţa acestei fraze.
Înainte de a păşi în Purgatoriu trebuie să simţi, dar poţi să nici nu simţi PRĂBUŞIREA. Urmează o simplă vizită nocturnă, apare tatăl, uneori o soră îşi iţeşte chipul, conversezi cu profesorul mort de prin anii 60, eşti citat de o instanţă inferioară, mai faci o cursă în noapte, ei bine, eşti arestat, poate împuşcat, te trezeşti la birt şi strigi, mă, asta e ţuică sau ce mama dracului aţi turnat în oala asta de noapte? Îm final apare Judecătorul Suprem. Silence.
BORIS MARIAN
Bicicleta de casă
Bicicleta de casă
Uneori poezia mi se pare a fi o bicicletă de casă, dai din pedale şi rămâi pe loc. De unde atâţia zburători pe cer? Toţi îşi clamează durerile, năzuinţele, ujnii se fixează pe anumite organe ale corpului. Spun acestea ca un cititor atent al poezie în ultimii 40 de ani. Am ajuns la concluzia că în proză cacialmaua este mai greu de realizat. Cine te citeşte, dacă după o pagină, două nu eşti interesant. Poezia e precum un sărut scurt, ţoc-ţoc, te-a atins la inimă, bine, nu, asta este.
Şi Nimeni s-a luptat cu el, iar el nu a ştiut. Aşa scrie în Carte.
Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului. Cândva, creşteam viermi de mătase, îi priveam cum lunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud verde, strălucitoare. Iar mătasea lor avea ceva din lumina stelară.
Încerc să mă interpretez pe mine după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, datr spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că suzenia lui este darul Demiurgului.
La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul, nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite şi nici păcatul, apare femeia ideală şi personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie, îşi zice”.
Boris Marian
Uneori poezia mi se pare a fi o bicicletă de casă, dai din pedale şi rămâi pe loc. De unde atâţia zburători pe cer? Toţi îşi clamează durerile, năzuinţele, ujnii se fixează pe anumite organe ale corpului. Spun acestea ca un cititor atent al poezie în ultimii 40 de ani. Am ajuns la concluzia că în proză cacialmaua este mai greu de realizat. Cine te citeşte, dacă după o pagină, două nu eşti interesant. Poezia e precum un sărut scurt, ţoc-ţoc, te-a atins la inimă, bine, nu, asta este.
Şi Nimeni s-a luptat cu el, iar el nu a ştiut. Aşa scrie în Carte.
Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului. Cândva, creşteam viermi de mătase, îi priveam cum lunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud verde, strălucitoare. Iar mătasea lor avea ceva din lumina stelară.
Încerc să mă interpretez pe mine după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, datr spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că suzenia lui este darul Demiurgului.
La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul, nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite şi nici păcatul, apare femeia ideală şi personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie, îşi zice”.
Boris Marian
Parc, dimineaţa
Parc, dimineaţa
Ieri l-am condus pe ultimul drum pe un prieten, avea nouăzeci de ani, era cu peste două decenii mai în vârstă, dar omul îmi era drag. S-a chinuit în ultimii ani, iar soţia l-a îngrijit până în ultima clipă. Nu există rudă mai apropiată decât omul pe care l-ai ales. Nici fraţi, surori, copii nu se pot dărui cât poate fi de devotată o soţie. Este, cred şi singura raţiune a căsătoriei, în retst poţi să-ţi trăieşti viaţa cum vrei.
Astăzi, pe la opt dimineaţa, ies în parc, e linişte, ceva public se mişcă alene pe alei. Câinii îşi scot stăpânii la plimbare cu lătrături vesele, câinii vagabonzi se uită cu invidie la răsfăţţii soartei. Deh, egalitate între căţei, de unde ? Ce să mai spunem de oameni? Un boschetar rumen la faţă, cu doi saci aşezaţi în jurul său, citeşte tacticos ziarul, cu pasiune chiar. L-or fi interesând grevele, demonstraţiile? Mă gândesc că în cazul unui cutremur de proporţii este un om avantajat. Plus obrajii care îl arată ca pe un om plesnind de sănptate. Atât doar că omul nu are nici o locuinţă.Lângă lac, un tânăr îi arată copilului său cum plutesc raţele. Pe o bancă o fată se hlizeşte în soare, îi strălucesc dinţii şi nasul, el este bucuros că o ţine în braţe. Scena mă înduioşează. Au un viitor
Şi poporul a văzut glasurile, scrie în Eccleziast. Parcă ar fi Nichita Stănescu. Cunoaşterea înaintează în răspărul realităţii. Ce spuneţi ? Mitul a fost primul demers al cunoaşterii diferenţei dintre przenţă şi absenţă. Sunt cu totul de acord.
Boris Marian.
Ieri l-am condus pe ultimul drum pe un prieten, avea nouăzeci de ani, era cu peste două decenii mai în vârstă, dar omul îmi era drag. S-a chinuit în ultimii ani, iar soţia l-a îngrijit până în ultima clipă. Nu există rudă mai apropiată decât omul pe care l-ai ales. Nici fraţi, surori, copii nu se pot dărui cât poate fi de devotată o soţie. Este, cred şi singura raţiune a căsătoriei, în retst poţi să-ţi trăieşti viaţa cum vrei.
Astăzi, pe la opt dimineaţa, ies în parc, e linişte, ceva public se mişcă alene pe alei. Câinii îşi scot stăpânii la plimbare cu lătrături vesele, câinii vagabonzi se uită cu invidie la răsfăţţii soartei. Deh, egalitate între căţei, de unde ? Ce să mai spunem de oameni? Un boschetar rumen la faţă, cu doi saci aşezaţi în jurul său, citeşte tacticos ziarul, cu pasiune chiar. L-or fi interesând grevele, demonstraţiile? Mă gândesc că în cazul unui cutremur de proporţii este un om avantajat. Plus obrajii care îl arată ca pe un om plesnind de sănptate. Atât doar că omul nu are nici o locuinţă.Lângă lac, un tânăr îi arată copilului său cum plutesc raţele. Pe o bancă o fată se hlizeşte în soare, îi strălucesc dinţii şi nasul, el este bucuros că o ţine în braţe. Scena mă înduioşează. Au un viitor
Şi poporul a văzut glasurile, scrie în Eccleziast. Parcă ar fi Nichita Stănescu. Cunoaşterea înaintează în răspărul realităţii. Ce spuneţi ? Mitul a fost primul demers al cunoaşterii diferenţei dintre przenţă şi absenţă. Sunt cu totul de acord.
Boris Marian.
Copita asinului
Copita asinului
Un leu s-a prefăcut mort să vadă ce spun supuşii. Poate că unii cititori cunosc fabula. Eu am simţit pe pielea mea reacţia asinului. Deci leul zăcea în pat, aşa, în comă aparentă, mai mult mort decât viu, a venit iepurele, a chicotit şi dus a fost, a venit vulpea, a mirosit leul, ceva nu i s-a părut în regulă şi a plecat grăbită, a apărut asinul a dat un răget, a văzut că leul nu reacţionează şi i-a tras o copită cu mare sete, după ani de umilinţă neîmpărtăşită. Leul s-a ridicat pe cele patru picioare l-a privit pe asin cu dispreţ, fără nici o ură, şi între ei a început un dialog doar din priviri. Asinul – „Vai, nu e mort, ce o să-mi facă?”. Leul – „ Asinul tot asin, dispreţul meu este mai vechi decât îşi închipuie el, eu ştiu că se crede mai deştept decât toţi supuşii mei, ba se consideră şi nedreptăţit, îl las să plece, ducă-se unde vrea”.
Asinul a ieşit fericit din palatul leului, spunându-le paznicilor de la poartă – „I-am făcut-o”. Dus a fost. De atunci, copita asinului este simbolul ticăloşiei, deşi adevăratul asin este un animal nobil. Aşa cred. Asinul din fabulă seamănă mai mult cu un fost amic al meu.
Este de ajuns ca un altul să mă privească pentru ca eu se fiu ceea ce sunt, scria undeva Sartre, în stilul său paradoxal. La el totul depinde de ce spune celălalt?. Dumnezeu este tot celălalt? Dar are un merit- prin ceeea ce spune - te face să înţelegi importanţa personalităţii fiecăruia.
Esenţa limbajului este responsabilitatea. Dar ce puţini oameni ştiu ?
Înţelegerea viitorului este inhibată de teama omului în faţa timpului, a morţii, scria filosoful Henri Wald. Iar Ralea spunea că trecător şi fals sunt cam sinonime.
Într-o dimineaţă, Gregor Samsa se trezi în patul său...metamorfozat
Într-o ... Cine nu a citit înfiorat acest început de coşmar.
Boris Marian
Un leu s-a prefăcut mort să vadă ce spun supuşii. Poate că unii cititori cunosc fabula. Eu am simţit pe pielea mea reacţia asinului. Deci leul zăcea în pat, aşa, în comă aparentă, mai mult mort decât viu, a venit iepurele, a chicotit şi dus a fost, a venit vulpea, a mirosit leul, ceva nu i s-a părut în regulă şi a plecat grăbită, a apărut asinul a dat un răget, a văzut că leul nu reacţionează şi i-a tras o copită cu mare sete, după ani de umilinţă neîmpărtăşită. Leul s-a ridicat pe cele patru picioare l-a privit pe asin cu dispreţ, fără nici o ură, şi între ei a început un dialog doar din priviri. Asinul – „Vai, nu e mort, ce o să-mi facă?”. Leul – „ Asinul tot asin, dispreţul meu este mai vechi decât îşi închipuie el, eu ştiu că se crede mai deştept decât toţi supuşii mei, ba se consideră şi nedreptăţit, îl las să plece, ducă-se unde vrea”.
Asinul a ieşit fericit din palatul leului, spunându-le paznicilor de la poartă – „I-am făcut-o”. Dus a fost. De atunci, copita asinului este simbolul ticăloşiei, deşi adevăratul asin este un animal nobil. Aşa cred. Asinul din fabulă seamănă mai mult cu un fost amic al meu.
Este de ajuns ca un altul să mă privească pentru ca eu se fiu ceea ce sunt, scria undeva Sartre, în stilul său paradoxal. La el totul depinde de ce spune celălalt?. Dumnezeu este tot celălalt? Dar are un merit- prin ceeea ce spune - te face să înţelegi importanţa personalităţii fiecăruia.
Esenţa limbajului este responsabilitatea. Dar ce puţini oameni ştiu ?
Înţelegerea viitorului este inhibată de teama omului în faţa timpului, a morţii, scria filosoful Henri Wald. Iar Ralea spunea că trecător şi fals sunt cam sinonime.
Într-o dimineaţă, Gregor Samsa se trezi în patul său...metamorfozat
Într-o ... Cine nu a citit înfiorat acest început de coşmar.
Boris Marian
Un marchiz
Un marchiz îmi povestea
Un marchiz îmi povestea, că fiind el membru al unui club, a intrat într-o dimineaţă să-şi bea cafeluţa şi cineva i-a propus o vizită în Rai. Acolo, ce să vezi, telefoane mobile, unii vorbeau, urlau, iar la măsuţe de marmură, alţii, cu privirile înfipte în calculatoare. Acesta să fie Raiul? De nu era Sfântul Petru pe acolo, că se vedea sus, pe un scaun înalt, undeva la circa un kilometru distanţă, ziceai că eşti în centrul Bucureştiului. Bine, întrebă marchizul, ce îmi oferi nou, pasăre nemăiastră? Eu vreau casă, asistenţă medicală şi o carieră literară, spuse pasărea cu voce joasă. Odată revenit pe..pământ, se duse la club, aceeaşi.. pasăre..la..urechea unui..scutier. Marchizul începu să plângă atât de tare, în hohote, că fu dat afară din club. Scutierul îi mai trase şi un picior în spate, spre hazul nobililor bărbaţi şi nobilelor doamne din club. Era un club mixt. Şi ce-i cu asta? L-am întrebat eu pe marchiz. Nimic, spuse omul, de atunci am părăsit nu numai clubul, dar nici în Rai nu mai cred. Îţi spun ceva, e un secret. Raiul nu este Rai, doar o copie palidă a celor lumeşti, iar noi trăim în Iad, dar nu ne dăm seama.
Visam că am murit, eram într-o grădină în care florile nu aveau miros, doar strălucire, parcă erau din pirită şi alte minereuri minunate, se învârteau prin jur nişte foşti sinucigaşi, acum erau pe post de valeţi, drept pedeapsă. Zăream la marginea grădinii o peşteră, mi-era teamă să intru. Mă obseda, nu ştiam ce este cu acea peşteră. M-am trezit şi nu voi afla niciodată.
În timp ce unii înjură Biblia, Hendrik Willem van Loon a scris o minunată Istorie a Bibliei. Am citit-o, prima oară aveam cam opt ani, de vreo zece ori. „Piramidele erau vechi de o mie de ani. Babilonul şi Ninive deveniseră capitalele unor întinse imperii” ....Astfel începe cartea lui van Loon. „Nici calmul pădurii din apropiere, nici văile pustii, nici câmpiile întinse nu-mi dădeau acea forţă de care aveam nevoie ca să-mi înving spaima şi totuşi ... „ descrie Chagall prima sa aventură erotică. Avem aici trei momente, nu ?
Boris Marian
Un marchiz îmi povestea, că fiind el membru al unui club, a intrat într-o dimineaţă să-şi bea cafeluţa şi cineva i-a propus o vizită în Rai. Acolo, ce să vezi, telefoane mobile, unii vorbeau, urlau, iar la măsuţe de marmură, alţii, cu privirile înfipte în calculatoare. Acesta să fie Raiul? De nu era Sfântul Petru pe acolo, că se vedea sus, pe un scaun înalt, undeva la circa un kilometru distanţă, ziceai că eşti în centrul Bucureştiului. Bine, întrebă marchizul, ce îmi oferi nou, pasăre nemăiastră? Eu vreau casă, asistenţă medicală şi o carieră literară, spuse pasărea cu voce joasă. Odată revenit pe..pământ, se duse la club, aceeaşi.. pasăre..la..urechea unui..scutier. Marchizul începu să plângă atât de tare, în hohote, că fu dat afară din club. Scutierul îi mai trase şi un picior în spate, spre hazul nobililor bărbaţi şi nobilelor doamne din club. Era un club mixt. Şi ce-i cu asta? L-am întrebat eu pe marchiz. Nimic, spuse omul, de atunci am părăsit nu numai clubul, dar nici în Rai nu mai cred. Îţi spun ceva, e un secret. Raiul nu este Rai, doar o copie palidă a celor lumeşti, iar noi trăim în Iad, dar nu ne dăm seama.
Visam că am murit, eram într-o grădină în care florile nu aveau miros, doar strălucire, parcă erau din pirită şi alte minereuri minunate, se învârteau prin jur nişte foşti sinucigaşi, acum erau pe post de valeţi, drept pedeapsă. Zăream la marginea grădinii o peşteră, mi-era teamă să intru. Mă obseda, nu ştiam ce este cu acea peşteră. M-am trezit şi nu voi afla niciodată.
În timp ce unii înjură Biblia, Hendrik Willem van Loon a scris o minunată Istorie a Bibliei. Am citit-o, prima oară aveam cam opt ani, de vreo zece ori. „Piramidele erau vechi de o mie de ani. Babilonul şi Ninive deveniseră capitalele unor întinse imperii” ....Astfel începe cartea lui van Loon. „Nici calmul pădurii din apropiere, nici văile pustii, nici câmpiile întinse nu-mi dădeau acea forţă de care aveam nevoie ca să-mi înving spaima şi totuşi ... „ descrie Chagall prima sa aventură erotică. Avem aici trei momente, nu ?
Boris Marian
Fericirea nu este o stare normală
Fericirea nu este o stare normală
Fericirea nu este o stare normală şi nici obligatorie, ca şi tristeţea. Anticii din Orient ştiau. Noi nu înţelegem. De unde şi disperarea, dezamăgirile europenilor. „Tu rămâi la toate rece”, putea să spună doar Eminescu.
Poetul avangardist se ridică în două picioare, îşi scoate norul din pantaloni, strigă – „Trăiască Broadway şi Manhattan”. El ne oferă faluşi tăiaţi, femei cu aripi de sfincşi, tauri în travesti, poduri vorbitoare., somoni conducând maşini Honda, ş.a. Dar nu pot mai mult. Pot fi multicolori sau cenuşii, dar nu pot mai mult. Se pot sinucide, dar nu pot mai mult. Pot să înjure, dar nu pot mai mult. Unii sunt extrem de blânzi, de te miri cum de sunt avangardişti. Pe aceia îi iubesc. Sunt excepţiile.
Spuneam că diavolul este inteligent, am uitat să spun că uneori este şi frumos- frumoasă, are talent, ştie multe. Nu ştie un singur lucru – să iubească. Avem şi noi ceva din el, iubim doar ce pierdem, nu şi ceea ce avem. Iar faptul că pierdem, de obicei este din vina noastră.
„Animal hămesit, pielea netedă, albă, porii săi, magneţi, tu îi hrăneşti cu gura deschisă, îţi verşi sângele în urechea lui, nerăbdător, animalul mut îşi înfulecă plăcerea şi disperarea” ( Rose Auslaender)
Ne caracterizăm prin ceea ce nu facem, prin ceea ce refuzăm. Şi nici atunci. Aţi văzut vreodată cum se stinge privirea unei păsări murind?
Visul este o mănuşă pe care ne-o aruncă nemurirea.
BORIS MARIAN
Fericirea nu este o stare normală şi nici obligatorie, ca şi tristeţea. Anticii din Orient ştiau. Noi nu înţelegem. De unde şi disperarea, dezamăgirile europenilor. „Tu rămâi la toate rece”, putea să spună doar Eminescu.
Poetul avangardist se ridică în două picioare, îşi scoate norul din pantaloni, strigă – „Trăiască Broadway şi Manhattan”. El ne oferă faluşi tăiaţi, femei cu aripi de sfincşi, tauri în travesti, poduri vorbitoare., somoni conducând maşini Honda, ş.a. Dar nu pot mai mult. Pot fi multicolori sau cenuşii, dar nu pot mai mult. Se pot sinucide, dar nu pot mai mult. Pot să înjure, dar nu pot mai mult. Unii sunt extrem de blânzi, de te miri cum de sunt avangardişti. Pe aceia îi iubesc. Sunt excepţiile.
Spuneam că diavolul este inteligent, am uitat să spun că uneori este şi frumos- frumoasă, are talent, ştie multe. Nu ştie un singur lucru – să iubească. Avem şi noi ceva din el, iubim doar ce pierdem, nu şi ceea ce avem. Iar faptul că pierdem, de obicei este din vina noastră.
„Animal hămesit, pielea netedă, albă, porii săi, magneţi, tu îi hrăneşti cu gura deschisă, îţi verşi sângele în urechea lui, nerăbdător, animalul mut îşi înfulecă plăcerea şi disperarea” ( Rose Auslaender)
Ne caracterizăm prin ceea ce nu facem, prin ceea ce refuzăm. Şi nici atunci. Aţi văzut vreodată cum se stinge privirea unei păsări murind?
Visul este o mănuşă pe care ne-o aruncă nemurirea.
BORIS MARIAN
Şobolani
Şobolani simpatici şi alţii
Cineva m-a numit şobolan de Internet. Unu- eu nu m-am înrobit Internetului, pe care îl consider şi acum un duşman al cărţii tipărite, ca şi un aliat nedemn al televizuinei. Doi- şobolanul este , pe lângă porc, dog, cal, unul dintre animalele foarte inteligente. El intră discret, pleacă discret, poate face ravagii şi atacă extrem de violent în caz de pericol. Are o memorie colosală a mirosurilor, contururilor, nu ştiu, al vocilor, comunică la distanţă, etc. E mai frumos decât unele rase de câini pe care eu nu le apreciez.
Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci dun cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.
Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.
Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.
Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol. BORIS MARIAN
Cineva m-a numit şobolan de Internet. Unu- eu nu m-am înrobit Internetului, pe care îl consider şi acum un duşman al cărţii tipărite, ca şi un aliat nedemn al televizuinei. Doi- şobolanul este , pe lângă porc, dog, cal, unul dintre animalele foarte inteligente. El intră discret, pleacă discret, poate face ravagii şi atacă extrem de violent în caz de pericol. Are o memorie colosală a mirosurilor, contururilor, nu ştiu, al vocilor, comunică la distanţă, etc. E mai frumos decât unele rase de câini pe care eu nu le apreciez.
Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci dun cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.
Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.
Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.
Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol. BORIS MARIAN
Un om şi-a pierdut lacrima
Un om şi-a pierdut lacrima
Un om şi-a pierdut lacrima. A alergat după ea, dar pe măsură ce grăbea paşii, lacrima se mărea şi prindea viteză, pînă când a ajuns o farfurie zburătoare. Primul care a observat a fost un elev care se întorcea de la şcoală. Lumea s-a luat după el şi toţi strigau – o farurie zburătoare, o farfurie zburătoare. Zadarnic posesorul lacrimii încerca să explice că e lacrima lui, că el nu mai are altele. Cei din jur râdeau.Farfiria s-a rotit deasupra oraşului apoi a luat-o într-o direcţie necunoscută. Se spune că a explodat undeva , în Tibet. Cei de acolo ai declarat că o minune cerească s-a păetrecut, ca semn al eliberării lor.
Iar omul fără lacrimă şi-a pierdut tot respectul concetăţenilor, i s-a spus că este un mare mincinos.
Am fost crescut într-un cartier, Arbat, îmi spune un poet, Bulat, poetul Okudjava care nu a avut pe aici căutare. El a mai spus că nimeni nu va plânge la moartea sa, e-adevărat, nu a curs sânge, dar lira sa pe valuri alergând, ne tot şoptea, ne îndemna plângând. Fiul meu, ai un tată cam leneş, nu scrie, mereu se gândeşte la câte-o prostie, să nu fii ca el, să fii harnic, bun, deşi ai un tată ciudat şi nebun . Aşa îmi spunea poetul Bulat şi eu mă gândeam ce aur curat a ştiut să topescă în strofele sale, iar strofele plâng şi ne-aşteaptă în cale.
Antilumile s-au dus, inima e-un corp redus, vânătoarea de animale se transformă-n măcel mare, o baladă cine-a scris despre un Narcis ucis,
un gheţar se duse-n sud, l-au numit Marele Mut, cine face striptiz azi
n-are trup, dar are haz, antilumile revin, parabolic lenevim, punctul are şi el drept la rimel şi la corset, lacul doar mă cheamă, cred că m-aş duce, nu mă-nec, deşi, Doamne, mult aş vrea să văd dincolo ceva, să aud un cor sfinţit, de propriul meu sfârşit, nu mi-e dat, să fiu atent,
poate fac un accident.
BORIS MARIAN
Un om şi-a pierdut lacrima. A alergat după ea, dar pe măsură ce grăbea paşii, lacrima se mărea şi prindea viteză, pînă când a ajuns o farfurie zburătoare. Primul care a observat a fost un elev care se întorcea de la şcoală. Lumea s-a luat după el şi toţi strigau – o farurie zburătoare, o farfurie zburătoare. Zadarnic posesorul lacrimii încerca să explice că e lacrima lui, că el nu mai are altele. Cei din jur râdeau.Farfiria s-a rotit deasupra oraşului apoi a luat-o într-o direcţie necunoscută. Se spune că a explodat undeva , în Tibet. Cei de acolo ai declarat că o minune cerească s-a păetrecut, ca semn al eliberării lor.
Iar omul fără lacrimă şi-a pierdut tot respectul concetăţenilor, i s-a spus că este un mare mincinos.
Am fost crescut într-un cartier, Arbat, îmi spune un poet, Bulat, poetul Okudjava care nu a avut pe aici căutare. El a mai spus că nimeni nu va plânge la moartea sa, e-adevărat, nu a curs sânge, dar lira sa pe valuri alergând, ne tot şoptea, ne îndemna plângând. Fiul meu, ai un tată cam leneş, nu scrie, mereu se gândeşte la câte-o prostie, să nu fii ca el, să fii harnic, bun, deşi ai un tată ciudat şi nebun . Aşa îmi spunea poetul Bulat şi eu mă gândeam ce aur curat a ştiut să topescă în strofele sale, iar strofele plâng şi ne-aşteaptă în cale.
Antilumile s-au dus, inima e-un corp redus, vânătoarea de animale se transformă-n măcel mare, o baladă cine-a scris despre un Narcis ucis,
un gheţar se duse-n sud, l-au numit Marele Mut, cine face striptiz azi
n-are trup, dar are haz, antilumile revin, parabolic lenevim, punctul are şi el drept la rimel şi la corset, lacul doar mă cheamă, cred că m-aş duce, nu mă-nec, deşi, Doamne, mult aş vrea să văd dincolo ceva, să aud un cor sfinţit, de propriul meu sfârşit, nu mi-e dat, să fiu atent,
poate fac un accident.
BORIS MARIAN
Gheaţă
Gheaţă cât cuprinzi cu sufletul
De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Boris Marian
De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Boris Marian
Bătrânul Kitai şi alte poveşti
Bătrânul Kitai şi alte poveşti
În afara lui DAO nu poţi gândi, tot ce nu poţi gândi este DAO. Nimic omenesc este DAO. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Dar omul, natura şi DAO sunt unite într-un singur tot. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Înţeleptul se deosebeşte de ceilalţi prin ceea ce NU FACE, NU VORBEŞTE, nicidecum princeea ce face şi vorbeşte.
Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.
Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea în interior. Oamenii ştiu ce văd şi aud în afară. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu. Oricare drum este acelaşi drum, a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma. DAO nu există, el este inexistenţa. Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul, de aceea fii modest, nu căuta vorba iscusită, vorba simplă este mai aproape de inima oamenilor.
De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se, ne spune Saint-. Exupery. Pilotul acesta era înţelept ca un chinez. Nu există singurătate pentru cei ce mor. Agonia este clătinarea unei conştiinţe golite, apoi reumplute cu memorie. Mai poţi avea încredere în moarte? Aţi văzut cum arată mesele după un ospăţ de nuntă? BORIS MARIAN
.
În afara lui DAO nu poţi gândi, tot ce nu poţi gândi este DAO. Nimic omenesc este DAO. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Dar omul, natura şi DAO sunt unite într-un singur tot. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Înţeleptul se deosebeşte de ceilalţi prin ceea ce NU FACE, NU VORBEŞTE, nicidecum princeea ce face şi vorbeşte.
Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.
Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea în interior. Oamenii ştiu ce văd şi aud în afară. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu. Oricare drum este acelaşi drum, a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma. DAO nu există, el este inexistenţa. Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul, de aceea fii modest, nu căuta vorba iscusită, vorba simplă este mai aproape de inima oamenilor.
De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se, ne spune Saint-. Exupery. Pilotul acesta era înţelept ca un chinez. Nu există singurătate pentru cei ce mor. Agonia este clătinarea unei conştiinţe golite, apoi reumplute cu memorie. Mai poţi avea încredere în moarte? Aţi văzut cum arată mesele după un ospăţ de nuntă? BORIS MARIAN
.
Morala din adâncuri
Morala venită din adâncuri
Cineva îmi face morală. Foarte bine. Cine nu face morală e un sfânt. Suntem obişnuiţi să lapidăm. Din vechime. Nu mă simt o victimă. Aş spune că este rău cel care este bun cu toată lumea. Nu poţi fi amabil, binevoitor cu toată lumea. Sigur, câinele turbat trebuie împuşcat. Câinele bolnav trebuie tratat. În Cişmigiu, seara , năvălesc nişte corbi care mânjesc tot parcul, uruie, croncănesc, i-aş ucide, dar mă gândesc, nu sunt şi ei fiinţe?
Copiii diferă de adulţi mai mult decât ne închipuim, ei au un alt simţ al dreptăţii, pe care adulţii nu prea îl au.
Ceea ce mă întristează este faptul că mă regăsesc într-o mare a Inutilităţii. Aşa cum există Marea Serenităţii. Ce aş face eu în Triunghiul Bermudelor? Ehei.
Mă scufund în morala altora. Sunt Goya alături de monştrii născuţi
raţiunii. Aşa o fi? Sunt vocea bătăliilor pierdute şi a victoriilor neînregistrate. Ei şi? Inima sau călcăiul lui Ahile. Hai, nu te mai plânge atât, îmi strigă vecina de la o mie de kilometri. Tristeţea poate fi verticală sau orizontală. Pe care s-o aleg?
Vânătoarea de iepuri se transformă în vânătoare de lupi, iar lupii au două perechi de pantaloni fiecare. Chipurile noastre - nişte semafoare în noapte, ele nu vor opri trenul înaintea unui accident mortal.
Nu încerca să baţi un cui într-o pălărie, s-ar putea să răneşti pielea capului. Muţii şi surzii au fost păcăliţi cu menoezi de doi bani,orbii au primit milioane, li s-a spus să le arunce în apele râului. Este un tablou social? Este.
A sosit trenul în Gara de Nord, de la o fereastră atârnă trupul unei
femei. Nu se ştie, e moartă, e vie, numai eu o văd. Ceilalţi cred că este o bucată de ziar.
Boris Marian
Cineva îmi face morală. Foarte bine. Cine nu face morală e un sfânt. Suntem obişnuiţi să lapidăm. Din vechime. Nu mă simt o victimă. Aş spune că este rău cel care este bun cu toată lumea. Nu poţi fi amabil, binevoitor cu toată lumea. Sigur, câinele turbat trebuie împuşcat. Câinele bolnav trebuie tratat. În Cişmigiu, seara , năvălesc nişte corbi care mânjesc tot parcul, uruie, croncănesc, i-aş ucide, dar mă gândesc, nu sunt şi ei fiinţe?
Copiii diferă de adulţi mai mult decât ne închipuim, ei au un alt simţ al dreptăţii, pe care adulţii nu prea îl au.
Ceea ce mă întristează este faptul că mă regăsesc într-o mare a Inutilităţii. Aşa cum există Marea Serenităţii. Ce aş face eu în Triunghiul Bermudelor? Ehei.
Mă scufund în morala altora. Sunt Goya alături de monştrii născuţi
raţiunii. Aşa o fi? Sunt vocea bătăliilor pierdute şi a victoriilor neînregistrate. Ei şi? Inima sau călcăiul lui Ahile. Hai, nu te mai plânge atât, îmi strigă vecina de la o mie de kilometri. Tristeţea poate fi verticală sau orizontală. Pe care s-o aleg?
Vânătoarea de iepuri se transformă în vânătoare de lupi, iar lupii au două perechi de pantaloni fiecare. Chipurile noastre - nişte semafoare în noapte, ele nu vor opri trenul înaintea unui accident mortal.
Nu încerca să baţi un cui într-o pălărie, s-ar putea să răneşti pielea capului. Muţii şi surzii au fost păcăliţi cu menoezi de doi bani,orbii au primit milioane, li s-a spus să le arunce în apele râului. Este un tablou social? Este.
A sosit trenul în Gara de Nord, de la o fereastră atârnă trupul unei
femei. Nu se ştie, e moartă, e vie, numai eu o văd. Ceilalţi cred că este o bucată de ziar.
Boris Marian
Naufragiatul .şi celălalt
Naufragiatul şi celălalt
Un călător venit din zări, de peste mări, s-a rătăcit în urbea noastră liniştită. Este drept, mai murea câte un localnic, fie de inimă, de cuţit sau dintr-un os de peşte. În rest era linişte deplină. Fiecare mergea la o slujbă, nimeni nu ştia care, fiecare era însurat, dar femei nu se zăreau pe stradă. Deşi oceanul era departe, noului venit i s-a spus Naufragiatul. Nu povestea nimic, de parcă îşi pierduse memoria. A ales o gazdă, o femeie în vârstă, cu un ochi alb şi unul roşu. Femeia nu vorbea, scotea doar sunete, dar toţi o înţelegeau. Naufragiatul nu făcea mai nimic, serviciu nu avea, ziua, picta uneori, un peisaj, norii, plopii, o umbră ce trecea drumul. Noaptea ţinea lumina aprinsă, o lampă cu fitil, citea până în zori. Ciudat era că nu venise cu cărţi. Nu se ştie ce citea. Au trecu ceva luni bune, când a mai apărut un individ, semăna la chip cu primul, dar era ceva mai scund şi mai oacheş. S-a apropiat de gardul casei în care locuia Naufragiatul, a scos un pistol mare, lucios şi cu două focuri a ucis şi gazda şi pe Naufragiat. S-a iscat o hărmălaie, din curţi au ieşit oameni cu topoare, furci, şeriful nu era nicăieri, dormea la o ţiitoare. L-au legat pe ucigaş, acesta nici nu s-a opus, ceea ce a trezit un oarecare respect. A apărut în fine şi şeriful. De unde eşti, cine eşti, nimic. La urmă omul a mărturisit – era fratele meu, mi-a furat logodnica, a luat toţi banii din casă, fata a murit de friguri, că veneau din Asia, am aflat de curând că s-a ascuns aici, în satul cu oameni ca voi. Bine, dar ce ai avut cu femeia, de ce ai ucis-o şi pe ea? Eu sunt miop, am vrut să-l nimeresc pe fratele meu, dar am nimerit prima oară în ea. Ar trebui să te spânzurăm, mormăi şeriful, dar bătrâna nu mai vedea şi nici nu auzea mai nimic. I-ai făcut un bine. Aşa e, oameni buni? Nici un răspuns. Apoi, du-te omule, şi lasă-ne într-ale noastre. Negricosul, semăna cu un portorican a făcut stânga-mprejur şi s-a dus. A fost găsit după câteva zile spânzurat de un cactus- gigant. Nu se ştie, s-a sinucis, a fost ucis, dar pe cine interesesa chestia asta? Povestea nu are nici o morală.
BORIS MARIAN
Un călător venit din zări, de peste mări, s-a rătăcit în urbea noastră liniştită. Este drept, mai murea câte un localnic, fie de inimă, de cuţit sau dintr-un os de peşte. În rest era linişte deplină. Fiecare mergea la o slujbă, nimeni nu ştia care, fiecare era însurat, dar femei nu se zăreau pe stradă. Deşi oceanul era departe, noului venit i s-a spus Naufragiatul. Nu povestea nimic, de parcă îşi pierduse memoria. A ales o gazdă, o femeie în vârstă, cu un ochi alb şi unul roşu. Femeia nu vorbea, scotea doar sunete, dar toţi o înţelegeau. Naufragiatul nu făcea mai nimic, serviciu nu avea, ziua, picta uneori, un peisaj, norii, plopii, o umbră ce trecea drumul. Noaptea ţinea lumina aprinsă, o lampă cu fitil, citea până în zori. Ciudat era că nu venise cu cărţi. Nu se ştie ce citea. Au trecu ceva luni bune, când a mai apărut un individ, semăna la chip cu primul, dar era ceva mai scund şi mai oacheş. S-a apropiat de gardul casei în care locuia Naufragiatul, a scos un pistol mare, lucios şi cu două focuri a ucis şi gazda şi pe Naufragiat. S-a iscat o hărmălaie, din curţi au ieşit oameni cu topoare, furci, şeriful nu era nicăieri, dormea la o ţiitoare. L-au legat pe ucigaş, acesta nici nu s-a opus, ceea ce a trezit un oarecare respect. A apărut în fine şi şeriful. De unde eşti, cine eşti, nimic. La urmă omul a mărturisit – era fratele meu, mi-a furat logodnica, a luat toţi banii din casă, fata a murit de friguri, că veneau din Asia, am aflat de curând că s-a ascuns aici, în satul cu oameni ca voi. Bine, dar ce ai avut cu femeia, de ce ai ucis-o şi pe ea? Eu sunt miop, am vrut să-l nimeresc pe fratele meu, dar am nimerit prima oară în ea. Ar trebui să te spânzurăm, mormăi şeriful, dar bătrâna nu mai vedea şi nici nu auzea mai nimic. I-ai făcut un bine. Aşa e, oameni buni? Nici un răspuns. Apoi, du-te omule, şi lasă-ne într-ale noastre. Negricosul, semăna cu un portorican a făcut stânga-mprejur şi s-a dus. A fost găsit după câteva zile spânzurat de un cactus- gigant. Nu se ştie, s-a sinucis, a fost ucis, dar pe cine interesesa chestia asta? Povestea nu are nici o morală.
BORIS MARIAN
Iubire - bibelou de porţelan
Iubire – bibelou de porţelan
Pe cât de frumos este cântecul, pe atât mă zgârie la ureche textul, deşi autorul este celebru. Când fertilitatea este în pericol, imunitatea depinde de alimentaţie, care depinde de industria chimică, cresc trigliceridele, scade elasticitatea peretelui vascular, toracele devine cifotic, glandele salivare se opresc din activitate, se atrofiază emisferele cerebrale şi, vai, bietul cerebel, mic şi el ca un şoarece, faci osteoporoză, brrr, te interesezi de Colon Cleanser, Viril –X, faci depresie, ce-ţi mai trebuie un bibelou în plus? Apoi, cum poţi compara un sentiment universal valabil, ca şi gravitaţia cu un bibelou?
Ce cred eu despre iubire? Cineva mi-a reproşat că textele mele nu sunt personale. Adică le plagiez? Nu, mai împrumut de la un vecin de palier sau de bibliotecă. Aşa sunt scriitorii, mai fură. Dar personal? Păi eu sunt mereu în centrul propriei mele atenţii. După nevasta mea, cel mai mult ţin la mine şui la băiatul meu şi la nepoţii mei, apoi urmează o pauză de juma de kilometru. Dragostea înseamnă sacrificiu? Nu cred. Sacrificiul este o autopedepsire, iar eu prin iubire înţeleg bucuria că persoana iubită trăieşte, o pot atinge cu mâna, cu bizele. Mă uit şi la fotografii, dar nu este totuna.
Într-un milion de izbe nu există două absolut identice. Tot ce este viu este irepetabil. Era unul, Vasili Grossman. Respir argint şi cupru, sunt prins în plasa roşie, de oţel, sperii gâştele şi trec în eternitate, scria Brodski. Te scot dintre pietrele funerare şi te duc la plimbare prin oraş, să vezi ploaia şi noroiul cum curg, vom ajunge în vale, acolo ne vom strânge în braţe, plângând. A doua despărţire de tine va fi mult mai apăsătoare, dar mă voi trezi. Trebuie.
Joyce era fără oglindă, iar anul 1935 a început pentru mine într-un decor de gheaţă şi granit. Statuia neagră a lui Fritz Wotruba. Facla în ureche mă arde şi pe mine. Cu o ureche nu aud, cu una nu văd, cu un ochi plâng, cu celălalt scuip. Cu un braţ nasc copii, pe celălat îl las să crească ca un pom. A naibii dopamină. BORIS MARIAN
Pe cât de frumos este cântecul, pe atât mă zgârie la ureche textul, deşi autorul este celebru. Când fertilitatea este în pericol, imunitatea depinde de alimentaţie, care depinde de industria chimică, cresc trigliceridele, scade elasticitatea peretelui vascular, toracele devine cifotic, glandele salivare se opresc din activitate, se atrofiază emisferele cerebrale şi, vai, bietul cerebel, mic şi el ca un şoarece, faci osteoporoză, brrr, te interesezi de Colon Cleanser, Viril –X, faci depresie, ce-ţi mai trebuie un bibelou în plus? Apoi, cum poţi compara un sentiment universal valabil, ca şi gravitaţia cu un bibelou?
Ce cred eu despre iubire? Cineva mi-a reproşat că textele mele nu sunt personale. Adică le plagiez? Nu, mai împrumut de la un vecin de palier sau de bibliotecă. Aşa sunt scriitorii, mai fură. Dar personal? Păi eu sunt mereu în centrul propriei mele atenţii. După nevasta mea, cel mai mult ţin la mine şui la băiatul meu şi la nepoţii mei, apoi urmează o pauză de juma de kilometru. Dragostea înseamnă sacrificiu? Nu cred. Sacrificiul este o autopedepsire, iar eu prin iubire înţeleg bucuria că persoana iubită trăieşte, o pot atinge cu mâna, cu bizele. Mă uit şi la fotografii, dar nu este totuna.
Într-un milion de izbe nu există două absolut identice. Tot ce este viu este irepetabil. Era unul, Vasili Grossman. Respir argint şi cupru, sunt prins în plasa roşie, de oţel, sperii gâştele şi trec în eternitate, scria Brodski. Te scot dintre pietrele funerare şi te duc la plimbare prin oraş, să vezi ploaia şi noroiul cum curg, vom ajunge în vale, acolo ne vom strânge în braţe, plângând. A doua despărţire de tine va fi mult mai apăsătoare, dar mă voi trezi. Trebuie.
Joyce era fără oglindă, iar anul 1935 a început pentru mine într-un decor de gheaţă şi granit. Statuia neagră a lui Fritz Wotruba. Facla în ureche mă arde şi pe mine. Cu o ureche nu aud, cu una nu văd, cu un ochi plâng, cu celălalt scuip. Cu un braţ nasc copii, pe celălat îl las să crească ca un pom. A naibii dopamină. BORIS MARIAN
Concordia
Concordia sau Pax la Resboiu
Concordia- termen vechi, frunză uscată, pădure fără frunze. Colectivele au apărut după MRO,. adică marea revoluţie din octombrie 1917, colectivele de oameni ai munci, ele te creşteau, ele te omorau. Individualist, din fire, am fost şi un comunist utopic, de ce aş ascunde, o spun aici pe site, verde, aici unde mi-am făcut mulţi prieteni şi mai mulţi duşmani, pentru că viaţa reală şi Internetul sunt în contradicţie. Viaţa bate la fund arta, arta ţipă AU, să nu amesteci arta cu relaţiile personale. Nu există iubire pe net, este un joc idiot. Cineva spune că suntem ipocriţi cu toţii. Eu nu cred. Ipocrizia este arma unui om slab, eu nu mă consider slab, doar în clipele de nehotărâre, pe care încerc să le reduc la minimum. Trebuie să ne fie milă de cei slabi, dar cei slabi pot să nu fie fie chiar slabi. Plânsetul sirenei poate că este şi plânsul hienei. În întuneric nu se vede. Am încercat să amestec arta cu viaţa, nu se amestecă, precum uleiul şi apa, osmoză nu există. Rex meus, aud , apoi cineva îmi spune că vin de la canalizare, de undeva de jos. Nici un respect nu este de nezdruncinat. Revin la ideea că iubirea adevărată merită mai multă atenţia decât respectul rece. Dar nici fără respect, parcă nu merge. Devin plictisos.
Ai toată viaţa înainte. Ai un centaur? Vinde-l. Piatra filosofală este la îndemâna copiilor. Piticul roşu vine şi te muşcă de ureche. Durabila iubire ţine cât o romanţă. Ucigaşul roşu. Tot ce este rău şi bine este roşu. Omul ilustrat. Domnilor copii, ascultaţi cuvintele unui copil bătrân. Orice labirint este întunecat precum creierul unui nebun. Ecclesiastul spune să nu fii prea drept şi nici prea înţelept. De ce să te pierzi singur? Spinoza spunea că nu putem avea despre natura corpului nostru decât o cunoaştere cu totul neadecvată. Ce să mai spunem de suflet? Mustrarea de cuget este tristeţea însoţită de ideea lucrului trecut care s-a întâmplat fără să fi sperat. Dacă nu aş fi bărbat aş ibucni în lacrimi, dar ochii bărbatului sunt ca nişte lacăte. Mă sfâşie o tristeţe ca un vultur ce îşi înfiger ciocul în ficatul lui Prometeu. Să-i fie de bine.
BORIS MARIAN
Concordia- termen vechi, frunză uscată, pădure fără frunze. Colectivele au apărut după MRO,. adică marea revoluţie din octombrie 1917, colectivele de oameni ai munci, ele te creşteau, ele te omorau. Individualist, din fire, am fost şi un comunist utopic, de ce aş ascunde, o spun aici pe site, verde, aici unde mi-am făcut mulţi prieteni şi mai mulţi duşmani, pentru că viaţa reală şi Internetul sunt în contradicţie. Viaţa bate la fund arta, arta ţipă AU, să nu amesteci arta cu relaţiile personale. Nu există iubire pe net, este un joc idiot. Cineva spune că suntem ipocriţi cu toţii. Eu nu cred. Ipocrizia este arma unui om slab, eu nu mă consider slab, doar în clipele de nehotărâre, pe care încerc să le reduc la minimum. Trebuie să ne fie milă de cei slabi, dar cei slabi pot să nu fie fie chiar slabi. Plânsetul sirenei poate că este şi plânsul hienei. În întuneric nu se vede. Am încercat să amestec arta cu viaţa, nu se amestecă, precum uleiul şi apa, osmoză nu există. Rex meus, aud , apoi cineva îmi spune că vin de la canalizare, de undeva de jos. Nici un respect nu este de nezdruncinat. Revin la ideea că iubirea adevărată merită mai multă atenţia decât respectul rece. Dar nici fără respect, parcă nu merge. Devin plictisos.
Ai toată viaţa înainte. Ai un centaur? Vinde-l. Piatra filosofală este la îndemâna copiilor. Piticul roşu vine şi te muşcă de ureche. Durabila iubire ţine cât o romanţă. Ucigaşul roşu. Tot ce este rău şi bine este roşu. Omul ilustrat. Domnilor copii, ascultaţi cuvintele unui copil bătrân. Orice labirint este întunecat precum creierul unui nebun. Ecclesiastul spune să nu fii prea drept şi nici prea înţelept. De ce să te pierzi singur? Spinoza spunea că nu putem avea despre natura corpului nostru decât o cunoaştere cu totul neadecvată. Ce să mai spunem de suflet? Mustrarea de cuget este tristeţea însoţită de ideea lucrului trecut care s-a întâmplat fără să fi sperat. Dacă nu aş fi bărbat aş ibucni în lacrimi, dar ochii bărbatului sunt ca nişte lacăte. Mă sfâşie o tristeţe ca un vultur ce îşi înfiger ciocul în ficatul lui Prometeu. Să-i fie de bine.
BORIS MARIAN
Ducele de Burgundia
Ducele de Burgundia ( cu o introducere)
Drumul şerpuia pe lângă faleză. Singur, drumeţul se întreba cu uimire de ce nu suferă. Jack cel mort puse săpunul pe marginea prăpastiei.Stăteam pe gânduri – să-l salvez, să nu-l salvez. Carolina nu se mişca. Stătea întinsă, plată, cu ochii în tavan. Boris Vian era un mare scriitor, dar a murit. Acum îl văd cum coboară scara roşie care tremură sub paşii săi. Un trepied, o perfuzie şi gata. Îngerul cântă Haleluiah. Ne-am oprit în prag, Jack cel mort ne aştepta. Vrei să intru? Nici un răspuns. Nimeni nu este în minus. Trăiască Comuna, se aude în depărtare, de unde se văd flăcările Parisului incendiat. Comunarzii sunt împuşcaţi. Eu nu voi scrie despre frunze şi nici despre un Dumnezeu cu barbă şi cu ceară în urechi. DACĂ ADEVĂRUL ŞI DREPTATEA s-ar instaura pe pâmânt, cred că oamenii s-ar ucide între ei până la unul. Motanul încălţat umblă unde nu trebuie. Picicile îi rup mustăţile. Colectivul nu este de acord. Cu colectivul nu te joci. Trăiască Comuna, strigă un nebun de la Spitalul nr. 9.
x x x
Vă voi spune povestea ducelui de Burgundia. Era în Burgundia, după trecerea multor popoare, celţi, gali, huni, franci, goţi, ş.a. un duce care avea o nevastă mai frumoasă decât luna între stele. Ducele o iubea poate mai mult decât pe sine însuşi, dar asta nu înseamnă că orbise şi nu se uita la femeile din jur, indiferent de starea socială. Nu a dus nici o aventură prea departe, dar a fost destul să-şi amărască nevasta, care cu trecerea anilor devenea mai frumoasă, dar mai tristă. Ducele avea şi viciul de a mai scrie aşa, la miezul nopţii. Străjerii, cameriştii îi păzeau liniştea, soţia dormea. Într-o noapte ducele a auzit o şoaptă – Ce mai faceţi domnule Duce? Se uită, o arătare stranie, blondă, cu batic pe frunte îi făcea semn de simpatie. Ducele era curios din fire şi a vrut să vadă de unde a venit arătarea. Ea a pornit înainte, el după ea, au intrat în nişte subterane, la un capăt era o namilă de grăjdar, nu se ştie ce căuta namila, care i-a şi poftit să ia loc. Este nevasta mea – grohăi grăjdarul. Ducele se simţi oarecum jenat. Putea să strige imediat după străjeri, dar ceva îl reţinea. Uite de ce te-am chemat, spuse grăjdarul cu un tupeu nemaipomenit. Nevasta mea are nevoie de nişte analize, una la mână, are nevoie de casă, doi la mână, are nevoie de succes literar, trei la mână. Şi eu ce să fac? Păi să intervii.
Buuun, s-a gândit ducele, s-a întors la palatul său, a primit şi a trimis numeroase depeşe , a izbutit câte ceva, nu foarte mult, dar depeşele continuau. Una dintre depeşe a ajuns sub ochii nevestei ducelui. El, ducele, avea un defect care pentru rangul său era fatal, minţea fără talent, s-a bâlbâit. A întors-o, a rămas... fazan. A spus tot. Aha, iar eu nu ştiam nimic, dormeam, tu ziceai că scrii. Şi aşa mai departe. Multe luni a durat conflictul intern, care nu interesează pe nimeni. Finalul – ducele nu a mai scris nimic acelei arătări, nici arătarea nu a mai insistat, dar a început să publice tot felul de lamentaţii, apoi a trecut la aluzii, apoi la critici, apoi la cuvinte grele. Ce a ieşit, nu contează. Nu a ieşit nimic, ducele îmbătrâneşte şi el că nu este veşnic, are şi el un fiu, doi nepoţi, ducatul are un viitor. Iar cu scrisul o lasă mai moale, că lumea este plină de scriitori, dar duci de Burgundia numeri pe degete.
PS. Orice asemănare cu persoane cunoscute sau necunoscute, care trăiesc aici şi oriunde este absolut întâmplătoare, povestirea nu conţine decât fantezii ale ducelui de Burgundia. Mulţumesc, Dumneavoastră, regi, regine, contese şi marchize.
BORIS MARIAN
Drumul şerpuia pe lângă faleză. Singur, drumeţul se întreba cu uimire de ce nu suferă. Jack cel mort puse săpunul pe marginea prăpastiei.Stăteam pe gânduri – să-l salvez, să nu-l salvez. Carolina nu se mişca. Stătea întinsă, plată, cu ochii în tavan. Boris Vian era un mare scriitor, dar a murit. Acum îl văd cum coboară scara roşie care tremură sub paşii săi. Un trepied, o perfuzie şi gata. Îngerul cântă Haleluiah. Ne-am oprit în prag, Jack cel mort ne aştepta. Vrei să intru? Nici un răspuns. Nimeni nu este în minus. Trăiască Comuna, se aude în depărtare, de unde se văd flăcările Parisului incendiat. Comunarzii sunt împuşcaţi. Eu nu voi scrie despre frunze şi nici despre un Dumnezeu cu barbă şi cu ceară în urechi. DACĂ ADEVĂRUL ŞI DREPTATEA s-ar instaura pe pâmânt, cred că oamenii s-ar ucide între ei până la unul. Motanul încălţat umblă unde nu trebuie. Picicile îi rup mustăţile. Colectivul nu este de acord. Cu colectivul nu te joci. Trăiască Comuna, strigă un nebun de la Spitalul nr. 9.
x x x
Vă voi spune povestea ducelui de Burgundia. Era în Burgundia, după trecerea multor popoare, celţi, gali, huni, franci, goţi, ş.a. un duce care avea o nevastă mai frumoasă decât luna între stele. Ducele o iubea poate mai mult decât pe sine însuşi, dar asta nu înseamnă că orbise şi nu se uita la femeile din jur, indiferent de starea socială. Nu a dus nici o aventură prea departe, dar a fost destul să-şi amărască nevasta, care cu trecerea anilor devenea mai frumoasă, dar mai tristă. Ducele avea şi viciul de a mai scrie aşa, la miezul nopţii. Străjerii, cameriştii îi păzeau liniştea, soţia dormea. Într-o noapte ducele a auzit o şoaptă – Ce mai faceţi domnule Duce? Se uită, o arătare stranie, blondă, cu batic pe frunte îi făcea semn de simpatie. Ducele era curios din fire şi a vrut să vadă de unde a venit arătarea. Ea a pornit înainte, el după ea, au intrat în nişte subterane, la un capăt era o namilă de grăjdar, nu se ştie ce căuta namila, care i-a şi poftit să ia loc. Este nevasta mea – grohăi grăjdarul. Ducele se simţi oarecum jenat. Putea să strige imediat după străjeri, dar ceva îl reţinea. Uite de ce te-am chemat, spuse grăjdarul cu un tupeu nemaipomenit. Nevasta mea are nevoie de nişte analize, una la mână, are nevoie de casă, doi la mână, are nevoie de succes literar, trei la mână. Şi eu ce să fac? Păi să intervii.
Buuun, s-a gândit ducele, s-a întors la palatul său, a primit şi a trimis numeroase depeşe , a izbutit câte ceva, nu foarte mult, dar depeşele continuau. Una dintre depeşe a ajuns sub ochii nevestei ducelui. El, ducele, avea un defect care pentru rangul său era fatal, minţea fără talent, s-a bâlbâit. A întors-o, a rămas... fazan. A spus tot. Aha, iar eu nu ştiam nimic, dormeam, tu ziceai că scrii. Şi aşa mai departe. Multe luni a durat conflictul intern, care nu interesează pe nimeni. Finalul – ducele nu a mai scris nimic acelei arătări, nici arătarea nu a mai insistat, dar a început să publice tot felul de lamentaţii, apoi a trecut la aluzii, apoi la critici, apoi la cuvinte grele. Ce a ieşit, nu contează. Nu a ieşit nimic, ducele îmbătrâneşte şi el că nu este veşnic, are şi el un fiu, doi nepoţi, ducatul are un viitor. Iar cu scrisul o lasă mai moale, că lumea este plină de scriitori, dar duci de Burgundia numeri pe degete.
PS. Orice asemănare cu persoane cunoscute sau necunoscute, care trăiesc aici şi oriunde este absolut întâmplătoare, povestirea nu conţine decât fantezii ale ducelui de Burgundia. Mulţumesc, Dumneavoastră, regi, regine, contese şi marchize.
BORIS MARIAN
Blues pentru o pisică neagră
Se insinuează neîncrederea
Verificăm, ne verificăm, nu degeaba Secu s-a menţinut şi se menţine în sufletele noastre de bieţi născuţi în secolul trecut. Eu am spus, tu ai spus, Doamne, ce mult am obosit să explic, să mă apăr. Pensii şi castraveţi. Mă repet. Nu fac parte din viaţă, ci din moarte, din gol, cizma apasă pe vid, citez din poemele nepoeme ale unei nepoete, nu ştiu ce rost are să scrii când moartea îţi pune degetele pe buze,ce rost au buzele. Nu suntem cuvinte, dragi cititori, suntem fapte. Pot fi un ticălos şi să mă declar înger. Sunt un înger. Îmi place febra unui fitil. Nu-mi place a fitili pe cineva. Realul nu a fugit în vid, dar vid poate fi sufletul unui om care se crede buricul pământului. Degeaba întrebi golul, golul este o invenţie. Dar recunoştinţa este o boală cumplită, puţini scapă cu viaţa curată. Apreciez cu multă bucurie umorul în situaţiile cele mai jenante, de aceea o trimit pe nezâna din nepoveste să meargă şi ea cu gâştele la păscut. Gâşte adevărate, că nu am comparat niciodată oamenii cu altceva decât cu oameni. Apendicita se face din cauza blocării curgerii binelui. Hemoroizii apar din cauza mâniei, deci domoleşte-o. Când ai remuşcări, sângerezei. Arterele transportă bucuria vieţii. Iubirea ascunsă, înăbuşită duce la astm. Te dor articulaţiile când schimbi prea des direcţia. Reomatismul se face din lipsă de iubire.
În spatele lui , poarta, poate împinsă de vânt, se închise cu zgomot. Vântul trecea printre barele de aur. Blues pentru o pisică neagră ai citit? Aşa mă întreabă un om de sub banca din Cişmigiu. Pregătiţi-vă pentru un regal... Sau onoarea!
Boris Marian
Verificăm, ne verificăm, nu degeaba Secu s-a menţinut şi se menţine în sufletele noastre de bieţi născuţi în secolul trecut. Eu am spus, tu ai spus, Doamne, ce mult am obosit să explic, să mă apăr. Pensii şi castraveţi. Mă repet. Nu fac parte din viaţă, ci din moarte, din gol, cizma apasă pe vid, citez din poemele nepoeme ale unei nepoete, nu ştiu ce rost are să scrii când moartea îţi pune degetele pe buze,ce rost au buzele. Nu suntem cuvinte, dragi cititori, suntem fapte. Pot fi un ticălos şi să mă declar înger. Sunt un înger. Îmi place febra unui fitil. Nu-mi place a fitili pe cineva. Realul nu a fugit în vid, dar vid poate fi sufletul unui om care se crede buricul pământului. Degeaba întrebi golul, golul este o invenţie. Dar recunoştinţa este o boală cumplită, puţini scapă cu viaţa curată. Apreciez cu multă bucurie umorul în situaţiile cele mai jenante, de aceea o trimit pe nezâna din nepoveste să meargă şi ea cu gâştele la păscut. Gâşte adevărate, că nu am comparat niciodată oamenii cu altceva decât cu oameni. Apendicita se face din cauza blocării curgerii binelui. Hemoroizii apar din cauza mâniei, deci domoleşte-o. Când ai remuşcări, sângerezei. Arterele transportă bucuria vieţii. Iubirea ascunsă, înăbuşită duce la astm. Te dor articulaţiile când schimbi prea des direcţia. Reomatismul se face din lipsă de iubire.
În spatele lui , poarta, poate împinsă de vânt, se închise cu zgomot. Vântul trecea printre barele de aur. Blues pentru o pisică neagră ai citit? Aşa mă întreabă un om de sub banca din Cişmigiu. Pregătiţi-vă pentru un regal... Sau onoarea!
Boris Marian
Capacul lui Urmuz
Capacul de pian înşurubat la spate
Inegalabil este Urmuz, autorul unei opere minuscule şi inepuizabile. Algazi ( ce nume) cu grătarul sub bărbie, grummer cu o băşică deasupra feselor, etc. De ce fesele au ceva comun cu obrajii, ştie Dumnezeu. Poate ai noştri tineri politicieni, ca şi cei mai bătrâiori. H. Bonciu, poet zis minor, scrie – Ce-ai să te faci dac-am să mor? Dacă mă sparg? Îţi sunt ulcior. Dacă mă sec? Sunt băutură şi haină-mi sunt şi creatură. Prin moartea mea pierzi orice rost. Unde este minorul?. Multe simfonii în mi minor aţi ascultat?
Urât lucru – cearta. Era şi titlul unui roman slăbuţ al lui Al .Piru. M-am certat chiar acum cu un individ pe care nici nu-l cunosc bine. Cearta premerge agresiunii verbale, fizice. Omul s-a şi referit la c....t, eu nu recurg la scatologie. Există zâne purtătoare de rău. Altele sunt purtătoare de râuri, nimfe, naiade, nu mai ştiu. Mohorât ev, în care cearta devine singura modalitate de comunicare. Legenda ta e, Cora, dar ea e scrisă în priviri de oameni. Văd uneori verde înaintea ochilor, alteori albastru, rar apare purpura iubirii. Un alb hulub m-a pogorât din stele. Dar podul cel mare nu ducea spre tine. Mirabil fluture, vorbeşti despre exilaţi, fugari, morţii din două mii de războaie.
Pumnul şi ciocanul au un Dumnezeu comun, dar unul loveşte, altul simte lovitura. Ca să nu spun de nicovală şi potcoavă, care simt dublu lovitura. Cuţitul este la mare cinste, fierăstrăul e mai cuminte. Iar de un câine ia bătaie, ce e sfârşitul lumii? Să fie mulţumit calul că nu e dus la abator. Uneori, Cerul pedepseşte şi fapta bună. Pisica sătulă poate fi predicator şi pentru şoareci. Îndiferent de starea broaştelor, glodul rămâne glod. Unde este un judecător,. este nevoie şi de răufăcători. Mântuirea va veni, dar cine ştie s-o grăbească? Pisica este un animal splendid, dar şoarecii au altă părere. Când oaia vine la Dumnezeu, lumea devine nervoasă. Fără aţă, la ce este bun acul. Cel fălos? Măgarul nu se scoală, fiindcă-l bate şi e bătut pentru că nu se scoală. Norul poartă-n piept lacrimi, fulgere şi tunete. Toate trec. Fumul e semnul primejdiei, deci fii atent la fum. Menirea unui fluviu este de a ajunge la mare, nu în pustiu. Cu cât eşti mai gol pe dinăuntru, pe atât pluteşti mai bine.
Abcesul este cauzat de gânduri fermentative peste răni, slăbiciuni şi răzbunare. După abces, permit gândurilor mele să fie libere. S-a sfârşit cu trecutul. Sunt în pace.Accidentele sunt cauzate de inabilitatea de a vorbi pentru sine, revolta împotriva autorităţilor, crez în violenţă. Ai acnee ( coşuri pe faţă) dacă nu-ţi place propria persoană. Pensii şi castraveţi, zic unii. Încerc să fac parte din viaţă, zice altcineva, cerul cheamă sufletele, mai ştii? Între nevoi şi voi este un gol. Buze. Lacrimi, vânt, dureri, prea mult dăruim, prea mult furăm, prea mult iubim, prea mult minţim, timpul de vindecare este mai scurt decât credeţi Dvs., domnişoară doctoriţă. Agonia nu este o tăcere, iar tăcerea nu este velşnică, de am auzi cum vuiesc cadavrele sub lucrarea micilor buldozere ale ţărânii. Să zac... cuvinte? Lipseşte ceva. Oglindă şlefuită în iaz, soarele îşi piaptănă părul. Viciile sunt provocate de teama şi neştiinţa de a te iubi pe tine însuţi. Nu poţi iubi pe cineva, dacă nu ştii să te iubeşti pe tine. Aventuriere găseşti cu carul. Ca şi aventurieri, nu sunt misogin. Rinichii suferă din cauza anxietăţii. Bolile grave vin de nicăieri. Dacă te autorenegi, faci SIDA.
Când nu te simţi destul de bun, devii anemic.Vom continua.
Boris Marian
Inegalabil este Urmuz, autorul unei opere minuscule şi inepuizabile. Algazi ( ce nume) cu grătarul sub bărbie, grummer cu o băşică deasupra feselor, etc. De ce fesele au ceva comun cu obrajii, ştie Dumnezeu. Poate ai noştri tineri politicieni, ca şi cei mai bătrâiori. H. Bonciu, poet zis minor, scrie – Ce-ai să te faci dac-am să mor? Dacă mă sparg? Îţi sunt ulcior. Dacă mă sec? Sunt băutură şi haină-mi sunt şi creatură. Prin moartea mea pierzi orice rost. Unde este minorul?. Multe simfonii în mi minor aţi ascultat?
Urât lucru – cearta. Era şi titlul unui roman slăbuţ al lui Al .Piru. M-am certat chiar acum cu un individ pe care nici nu-l cunosc bine. Cearta premerge agresiunii verbale, fizice. Omul s-a şi referit la c....t, eu nu recurg la scatologie. Există zâne purtătoare de rău. Altele sunt purtătoare de râuri, nimfe, naiade, nu mai ştiu. Mohorât ev, în care cearta devine singura modalitate de comunicare. Legenda ta e, Cora, dar ea e scrisă în priviri de oameni. Văd uneori verde înaintea ochilor, alteori albastru, rar apare purpura iubirii. Un alb hulub m-a pogorât din stele. Dar podul cel mare nu ducea spre tine. Mirabil fluture, vorbeşti despre exilaţi, fugari, morţii din două mii de războaie.
Pumnul şi ciocanul au un Dumnezeu comun, dar unul loveşte, altul simte lovitura. Ca să nu spun de nicovală şi potcoavă, care simt dublu lovitura. Cuţitul este la mare cinste, fierăstrăul e mai cuminte. Iar de un câine ia bătaie, ce e sfârşitul lumii? Să fie mulţumit calul că nu e dus la abator. Uneori, Cerul pedepseşte şi fapta bună. Pisica sătulă poate fi predicator şi pentru şoareci. Îndiferent de starea broaştelor, glodul rămâne glod. Unde este un judecător,. este nevoie şi de răufăcători. Mântuirea va veni, dar cine ştie s-o grăbească? Pisica este un animal splendid, dar şoarecii au altă părere. Când oaia vine la Dumnezeu, lumea devine nervoasă. Fără aţă, la ce este bun acul. Cel fălos? Măgarul nu se scoală, fiindcă-l bate şi e bătut pentru că nu se scoală. Norul poartă-n piept lacrimi, fulgere şi tunete. Toate trec. Fumul e semnul primejdiei, deci fii atent la fum. Menirea unui fluviu este de a ajunge la mare, nu în pustiu. Cu cât eşti mai gol pe dinăuntru, pe atât pluteşti mai bine.
Abcesul este cauzat de gânduri fermentative peste răni, slăbiciuni şi răzbunare. După abces, permit gândurilor mele să fie libere. S-a sfârşit cu trecutul. Sunt în pace.Accidentele sunt cauzate de inabilitatea de a vorbi pentru sine, revolta împotriva autorităţilor, crez în violenţă. Ai acnee ( coşuri pe faţă) dacă nu-ţi place propria persoană. Pensii şi castraveţi, zic unii. Încerc să fac parte din viaţă, zice altcineva, cerul cheamă sufletele, mai ştii? Între nevoi şi voi este un gol. Buze. Lacrimi, vânt, dureri, prea mult dăruim, prea mult furăm, prea mult iubim, prea mult minţim, timpul de vindecare este mai scurt decât credeţi Dvs., domnişoară doctoriţă. Agonia nu este o tăcere, iar tăcerea nu este velşnică, de am auzi cum vuiesc cadavrele sub lucrarea micilor buldozere ale ţărânii. Să zac... cuvinte? Lipseşte ceva. Oglindă şlefuită în iaz, soarele îşi piaptănă părul. Viciile sunt provocate de teama şi neştiinţa de a te iubi pe tine însuţi. Nu poţi iubi pe cineva, dacă nu ştii să te iubeşti pe tine. Aventuriere găseşti cu carul. Ca şi aventurieri, nu sunt misogin. Rinichii suferă din cauza anxietăţii. Bolile grave vin de nicăieri. Dacă te autorenegi, faci SIDA.
Când nu te simţi destul de bun, devii anemic.Vom continua.
Boris Marian
Răbdare
Răbdare
Mii de ani de răbdare. Se povesteşte că o împărăteasă s-a măritat cu un grăjdar. Au trăit împreună o mie de ani. Au făcut o puzderie de copii de nu le mai ştiau nici ei numele. Împărăţia era plină de copiii lor, când, într-o zi, împărăteasa şi-a dat seama că nu are ce căuta un grăjdar în patul ei şi i-a făcut vânt. Omul a plâns, a încercat să facă amor cu forţa, a rugat-o pe mama lui, care mai trăia, să intervină, nimic. S-a pronunţat divorţul, împărăteasa şi-a mutat capitala în alt loc, iar găjdarul a rămas doar cu un grajd, ca la început.
În vremea aceasta, împărăteasa s-a îndrăgostit de statuia unui general. I-a făcut farmece, i-a declarat iubire veşnică, statuia a răspuns la început chemărilor împărătesei, apoi, când vremea s-a înnorat, a deschis gura şi a spus – Basta! Împărăteasa a plâns trei zile, apoi s-a consolat cu un copil de casă, Cătălin. S-au dat în leagăn, a trecut timpul, împărăţia s-a destrămat, numai statuia generalului a rămas în piaţa centrală a oraşului de reşedinţă. În ochi avea lacrimi de piatră.
Locuim în adăpost subteran, ieşitrea este blocată de cadavre. O dată pe
an chepengul îşi deschide ochiul preţ de o clipă şi cineva aruncă afară o grenadă. În munţi, piticii aşteaptă venirea primăverii. O aşteaptă de o mie de ani. Dacă o să înviem, aşa pe Şoseaua Viilor ( să pui cap beţiilor, de râsul copiilor) din toate răutăţile, fără miros de putreziciune, în vibraţia bărbătească a unui profet, sî ne spuneţi de nu am avut dreptate. Răbdarea este Legea.
BORIS MARIAN
Mii de ani de răbdare. Se povesteşte că o împărăteasă s-a măritat cu un grăjdar. Au trăit împreună o mie de ani. Au făcut o puzderie de copii de nu le mai ştiau nici ei numele. Împărăţia era plină de copiii lor, când, într-o zi, împărăteasa şi-a dat seama că nu are ce căuta un grăjdar în patul ei şi i-a făcut vânt. Omul a plâns, a încercat să facă amor cu forţa, a rugat-o pe mama lui, care mai trăia, să intervină, nimic. S-a pronunţat divorţul, împărăteasa şi-a mutat capitala în alt loc, iar găjdarul a rămas doar cu un grajd, ca la început.
În vremea aceasta, împărăteasa s-a îndrăgostit de statuia unui general. I-a făcut farmece, i-a declarat iubire veşnică, statuia a răspuns la început chemărilor împărătesei, apoi, când vremea s-a înnorat, a deschis gura şi a spus – Basta! Împărăteasa a plâns trei zile, apoi s-a consolat cu un copil de casă, Cătălin. S-au dat în leagăn, a trecut timpul, împărăţia s-a destrămat, numai statuia generalului a rămas în piaţa centrală a oraşului de reşedinţă. În ochi avea lacrimi de piatră.
Locuim în adăpost subteran, ieşitrea este blocată de cadavre. O dată pe
an chepengul îşi deschide ochiul preţ de o clipă şi cineva aruncă afară o grenadă. În munţi, piticii aşteaptă venirea primăverii. O aşteaptă de o mie de ani. Dacă o să înviem, aşa pe Şoseaua Viilor ( să pui cap beţiilor, de râsul copiilor) din toate răutăţile, fără miros de putreziciune, în vibraţia bărbătească a unui profet, sî ne spuneţi de nu am avut dreptate. Răbdarea este Legea.
BORIS MARIAN
Părinţii noştri
Părinţii noştri
Părinţii noştri au fugit în evantaiul de stele, noi nu am luat bilete, lăsaţi şoarecii să mai roadă şi ei o turtă dulce, lăsaţi melcul să scrie pe asfalt o nuvelă cu sfârşit frumos, salivă şi sfidare, nu port niciodată coroană de spini, nici în joacă, prima privighetoare am văzut-o în Bucovina, alină-mi pasiunea, alină-mi alegerea, oh, the door, ce uşor calcă oamenii pe mormântul tău, umbra mea, doar peisajul mă mai respectă. Eşarfa alb-albastră poate strangula orice gât, oricât de nobil, sunt tânăr de cinci mii de ani, cum spunea poeta Auslaender, dacă închid ochii, văd Ierusalimul.
Sfânta şi inutila muncă a scriitorului. De ce nu sunt medic? Noi, copiii conduşi de o zână la pune-te masă, învărteşte inelul să plutim între cer şi aici ...Am băut de mult votva tinereţii, acum vinul greu mai că nu-mbie, alerg după ai mei părinţi, iar ei se depărtează cu viteza norilor. Vântul are muşchii puternici, îndărătul respiraţiei nu se poate scrie un poem. Crini cu parfum alb şi roşu, ploaia ne spală de păcate , unii se spală ca motanii, cu limba, în lumină se rotesc, suspecţi, ţânţari cunoscători de multe graiuri, oraş în trepte, o fi Roma?
Şi trecutul are aripi, desigur, arămii, precum vulturii de pe marile blazoane. Unii ascund aripi subţiri, de mătase. Acum vin, sun la uşa unei străine, ea se miră, eu mă mir, toată lumea se miră, apoi lumea reintră în normal, cinci copii, datorii, etc. Un roman. Sau – mî întâlnesc cu un bătrân de vreo sută optzeci de ani, eu nu mă mir, îi spun bună ziua, pace, alte cuvinte pe care el nu le înţelege, dar îmi răspunde, eu nu-l înţeleg, dar ne strângem mâinile, ale lui sunt fierbinţi, sunt sigur, el este Matusalem, eu un purtător de card, nenorocit.
Discuţii din pleavă, grăunţele umplu camerele cu făină, cu versuri de aur ale Rosei Auslaender.
Boris Marian
Părinţii noştri au fugit în evantaiul de stele, noi nu am luat bilete, lăsaţi şoarecii să mai roadă şi ei o turtă dulce, lăsaţi melcul să scrie pe asfalt o nuvelă cu sfârşit frumos, salivă şi sfidare, nu port niciodată coroană de spini, nici în joacă, prima privighetoare am văzut-o în Bucovina, alină-mi pasiunea, alină-mi alegerea, oh, the door, ce uşor calcă oamenii pe mormântul tău, umbra mea, doar peisajul mă mai respectă. Eşarfa alb-albastră poate strangula orice gât, oricât de nobil, sunt tânăr de cinci mii de ani, cum spunea poeta Auslaender, dacă închid ochii, văd Ierusalimul.
Sfânta şi inutila muncă a scriitorului. De ce nu sunt medic? Noi, copiii conduşi de o zână la pune-te masă, învărteşte inelul să plutim între cer şi aici ...Am băut de mult votva tinereţii, acum vinul greu mai că nu-mbie, alerg după ai mei părinţi, iar ei se depărtează cu viteza norilor. Vântul are muşchii puternici, îndărătul respiraţiei nu se poate scrie un poem. Crini cu parfum alb şi roşu, ploaia ne spală de păcate , unii se spală ca motanii, cu limba, în lumină se rotesc, suspecţi, ţânţari cunoscători de multe graiuri, oraş în trepte, o fi Roma?
Şi trecutul are aripi, desigur, arămii, precum vulturii de pe marile blazoane. Unii ascund aripi subţiri, de mătase. Acum vin, sun la uşa unei străine, ea se miră, eu mă mir, toată lumea se miră, apoi lumea reintră în normal, cinci copii, datorii, etc. Un roman. Sau – mî întâlnesc cu un bătrân de vreo sută optzeci de ani, eu nu mă mir, îi spun bună ziua, pace, alte cuvinte pe care el nu le înţelege, dar îmi răspunde, eu nu-l înţeleg, dar ne strângem mâinile, ale lui sunt fierbinţi, sunt sigur, el este Matusalem, eu un purtător de card, nenorocit.
Discuţii din pleavă, grăunţele umplu camerele cu făină, cu versuri de aur ale Rosei Auslaender.
Boris Marian
Al naibii vis
Al naibii vis
Visez că am trei metri înălţime, îmi este ruşine, o mititică de un metru cincizeci şi cinci se tot învârte în jurul meu, plânge, ameninţă, iar plânge, dă cu piciorul în ... moarte, de parcă moartea ar fi o minge de fotbal sau un fund de om, i se lipesc frunze de fustă, al naibii vis. Mai apare un individ, se tot masturbează în faţa mea, îmi arată falusul, râde, pare simpatic, dar nu mă prea interesează. Unele fete râd. Celei căreia îi scriu de circa cinci decenii, în gând, nu mai scrie, o fi murit? Mintea ei a murit , desigur. Îmbătrânim şi atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.
În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam...Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus... în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei... În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini... numelui dragostei tale i se adaugă silabe...Amândouă porţile lumii stau deschise... în noaptea scindată... purtând nesigurul verde în al tău mereu...Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit... Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii... Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra... Un cuvânt, tu ştii, un cadavru... Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.
Boris Marian
Visez că am trei metri înălţime, îmi este ruşine, o mititică de un metru cincizeci şi cinci se tot învârte în jurul meu, plânge, ameninţă, iar plânge, dă cu piciorul în ... moarte, de parcă moartea ar fi o minge de fotbal sau un fund de om, i se lipesc frunze de fustă, al naibii vis. Mai apare un individ, se tot masturbează în faţa mea, îmi arată falusul, râde, pare simpatic, dar nu mă prea interesează. Unele fete râd. Celei căreia îi scriu de circa cinci decenii, în gând, nu mai scrie, o fi murit? Mintea ei a murit , desigur. Îmbătrânim şi atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.
În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam...Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus... în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei... În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini... numelui dragostei tale i se adaugă silabe...Amândouă porţile lumii stau deschise... în noaptea scindată... purtând nesigurul verde în al tău mereu...Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit... Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii... Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra... Un cuvânt, tu ştii, un cadavru... Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.
Boris Marian
Despre suflet
Despre suflet
Despre suflet, scrie Voltaire că este foarte frumos să ţi-l cunoşti, dar nu spune de ce. Nici cum. În stilul său distructiv, după opt pagini îţi spune că Dumnezeu ţi l-a dat nu ca să cunoşti esenţa lucruilor, ci doar să faci bine. Nu cred că el credea ce spune. Amiciţia este, spune tot vicleanul Arouet, un contract facil între două persoane sensibile şţi virtuoase. Despre amor afirmă că este fizic, peste care se brodează ceva. Parcă s-ar fi născut azi. Este un douămiist perfect.
Arta se naşte prin formă, trăieşte şi moare prin conţinut ( Umberto Saba). Unde eşti tu, Adevărule? Tu care faci ridicole întrebările? Mă întreb de unde am ochii, urechile, dar nu mă întreb de ce tac. Eu să vorbesc? Poate că eu voi deveni odată hrana hranei mele. Mi-ai spus că tu iubeşti mai mult animalele, de atunci umblu singur, ştii că umblu singur, doar nu am fost întotdeauna om... În jurul meu sunt mulţi oameni, dar nimeni nu e singur fără tine (Sesto Pals).Priveşti spre celălalt trotuar, ai vrea să treci, dar ochiul nu te lasă ( acelaşi). S-au servit în farfurii de supă resturi de ceas de-o marcă cunoscută – DUPĂ.
Să nu crezi că lumea este un han, nici o junglă, totul este măsurat, cântărit, nici o picătură de sânge, nici un plânset nu se şterge, fluviile trec în mare şi marea nu se umple. Acolo este şi viaţa, undeva, într-o scoică.
Ninge, este o iarnă bogată, trec fete, una mai drăguţă, mai frumoasă decât alta. Pe tocuri, cu talie subţire, cu buze roşii, pofticioase. Nu ştiu de ce, îmi vine în minte imaginea unui cimitir, peste o sută de ani, unde vom zace cu toţii, cu faţa în sus, norii vor trece deaupra ierbii, iar sub iarbă, pământ negru, prin care aleargă furnici, viermi, toţi purtând atomi, molecule din trupurile noastre. Apoi planeta se va dezintegra, vom ajunge în cosmos şi ne vom reîncarna în fete şi băieţi frumoşi.... La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul , nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite, nici păcatul, apare Femeia Ideală şi Personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îţi zice... Poate că există şi o altă viaţă, altă experienţă, fără trup, dureri, fără temeri, pierderi, poate altă faţă, trebuie să fie un alt Nicăieri. Ştim şi poate nu ştim, credem şi nu credem, ne-ndoim, e bine, nu minţim mereu, Dumnezeu e singur, ascultaţi cum geme şi ne cheamă, crede că e Dumnezeu...În nume auzi poezia, rosteşte-le până în ceasul când nu mai te-ascultă hârtia, când nu mai te-aude oraşul, când poţi doar să bâlbâi silaba, bolborosind ca izvorul.
BORIS MARIAN
Despre suflet, scrie Voltaire că este foarte frumos să ţi-l cunoşti, dar nu spune de ce. Nici cum. În stilul său distructiv, după opt pagini îţi spune că Dumnezeu ţi l-a dat nu ca să cunoşti esenţa lucruilor, ci doar să faci bine. Nu cred că el credea ce spune. Amiciţia este, spune tot vicleanul Arouet, un contract facil între două persoane sensibile şţi virtuoase. Despre amor afirmă că este fizic, peste care se brodează ceva. Parcă s-ar fi născut azi. Este un douămiist perfect.
Arta se naşte prin formă, trăieşte şi moare prin conţinut ( Umberto Saba). Unde eşti tu, Adevărule? Tu care faci ridicole întrebările? Mă întreb de unde am ochii, urechile, dar nu mă întreb de ce tac. Eu să vorbesc? Poate că eu voi deveni odată hrana hranei mele. Mi-ai spus că tu iubeşti mai mult animalele, de atunci umblu singur, ştii că umblu singur, doar nu am fost întotdeauna om... În jurul meu sunt mulţi oameni, dar nimeni nu e singur fără tine (Sesto Pals).Priveşti spre celălalt trotuar, ai vrea să treci, dar ochiul nu te lasă ( acelaşi). S-au servit în farfurii de supă resturi de ceas de-o marcă cunoscută – DUPĂ.
Să nu crezi că lumea este un han, nici o junglă, totul este măsurat, cântărit, nici o picătură de sânge, nici un plânset nu se şterge, fluviile trec în mare şi marea nu se umple. Acolo este şi viaţa, undeva, într-o scoică.
Ninge, este o iarnă bogată, trec fete, una mai drăguţă, mai frumoasă decât alta. Pe tocuri, cu talie subţire, cu buze roşii, pofticioase. Nu ştiu de ce, îmi vine în minte imaginea unui cimitir, peste o sută de ani, unde vom zace cu toţii, cu faţa în sus, norii vor trece deaupra ierbii, iar sub iarbă, pământ negru, prin care aleargă furnici, viermi, toţi purtând atomi, molecule din trupurile noastre. Apoi planeta se va dezintegra, vom ajunge în cosmos şi ne vom reîncarna în fete şi băieţi frumoşi.... La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul , nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite, nici păcatul, apare Femeia Ideală şi Personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulberi de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îţi zice... Poate că există şi o altă viaţă, altă experienţă, fără trup, dureri, fără temeri, pierderi, poate altă faţă, trebuie să fie un alt Nicăieri. Ştim şi poate nu ştim, credem şi nu credem, ne-ndoim, e bine, nu minţim mereu, Dumnezeu e singur, ascultaţi cum geme şi ne cheamă, crede că e Dumnezeu...În nume auzi poezia, rosteşte-le până în ceasul când nu mai te-ascultă hârtia, când nu mai te-aude oraşul, când poţi doar să bâlbâi silaba, bolborosind ca izvorul.
BORIS MARIAN
Aliniere vs. alienare
Aliniere vs. Alienare
Între plus şi minus există un sfârşit. Nu sunt cântăreţul sfârşitului. Putem greşi locul, omul, sensul, pomul, epoca, secolul, dar piatra ne aşteaptă răbdătoare. Ca o scoică închisă. Ca un ocean supus presiunii înalte. Funeraliile nu încep niciodată, un sfârşit nu poate începe. Frigul poate colinda, cere adăpost, nu-l primiţi. Fiecare poate să delireze, nu toţi profită. Când dragostea pleacă, se arată monştrii. Raţiunea şi dragostea nu pot fi duşmance. Oricare cumpănă este înşelătoare, în afara inimii. Oricare mlaştină secată este o victorie a binelui. Unii oameni întreţin mlaştina. Nu pot descrie azurul, priviţi-l şi nu spuneţi nimic. Viitorul începe azi, este banal ce spun, dar ce părere ai despre ziua de mâine? Nici una, spuse Dumnezeu. Mă feresc de exemplele dureroase, ele ascund capcane. Au şi măştile o retorică, o dicţie, nu vă lăsaţi înşelaţi.
O stânjeneală trecătoare. Un trecut plin de minciuni. Slavă Domnului că mai putem dormi în această noapte. Patriarhii avangardei au lăsat un gol imens în care se zbenguie cine vrea. Să fie lăudat apusul care ne prelungeşte viaţa. Să credem în această amânare. Sunetele se prefac în strune. Floarea care revine pe ram este un fluture. De dincolo se aude o muzică. Mi se pare mie? Poate eu sunt deja dincolo? Trăim fiecare un fel de viaţă, dar nu acela pe care îl visasem. Toţi cerşetorii îşi duc pălăria casă ca pe o comoară. Au dreptate. „Am apucat să văd minţile luminate ale generaţiei mele devastate de demenţă, flămânzind într-o goliciune isterică”, scria Allen Ginsberg. Avea dreptate?
„M-a părăsit tremurul, suveranul meu”, scria Florin Mugur, avea un TREMOR, nu ştium din naştere, de la o poliomelită, dar a fost MARCA lui, nu avea mască, avea o marcă de senior decăzut din drepturi prin vitregia vremurilor.” Ce este lumea? Un poem în veci”, se autoiluziona Hofmannsthal.
BORIS MARIAN
Între plus şi minus există un sfârşit. Nu sunt cântăreţul sfârşitului. Putem greşi locul, omul, sensul, pomul, epoca, secolul, dar piatra ne aşteaptă răbdătoare. Ca o scoică închisă. Ca un ocean supus presiunii înalte. Funeraliile nu încep niciodată, un sfârşit nu poate începe. Frigul poate colinda, cere adăpost, nu-l primiţi. Fiecare poate să delireze, nu toţi profită. Când dragostea pleacă, se arată monştrii. Raţiunea şi dragostea nu pot fi duşmance. Oricare cumpănă este înşelătoare, în afara inimii. Oricare mlaştină secată este o victorie a binelui. Unii oameni întreţin mlaştina. Nu pot descrie azurul, priviţi-l şi nu spuneţi nimic. Viitorul începe azi, este banal ce spun, dar ce părere ai despre ziua de mâine? Nici una, spuse Dumnezeu. Mă feresc de exemplele dureroase, ele ascund capcane. Au şi măştile o retorică, o dicţie, nu vă lăsaţi înşelaţi.
O stânjeneală trecătoare. Un trecut plin de minciuni. Slavă Domnului că mai putem dormi în această noapte. Patriarhii avangardei au lăsat un gol imens în care se zbenguie cine vrea. Să fie lăudat apusul care ne prelungeşte viaţa. Să credem în această amânare. Sunetele se prefac în strune. Floarea care revine pe ram este un fluture. De dincolo se aude o muzică. Mi se pare mie? Poate eu sunt deja dincolo? Trăim fiecare un fel de viaţă, dar nu acela pe care îl visasem. Toţi cerşetorii îşi duc pălăria casă ca pe o comoară. Au dreptate. „Am apucat să văd minţile luminate ale generaţiei mele devastate de demenţă, flămânzind într-o goliciune isterică”, scria Allen Ginsberg. Avea dreptate?
„M-a părăsit tremurul, suveranul meu”, scria Florin Mugur, avea un TREMOR, nu ştium din naştere, de la o poliomelită, dar a fost MARCA lui, nu avea mască, avea o marcă de senior decăzut din drepturi prin vitregia vremurilor.” Ce este lumea? Un poem în veci”, se autoiluziona Hofmannsthal.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
