Clej / micul Gheorghiu Dej
Pervers, mitoman, perseverent în idei și expresii fixe, acesta este micul Dej. Am șters tot ce am scris despre el, totul era adevărat , dar adevărul doare și individul s-a ofuscat enorm, este la fel de vulnerabil ca oricare, însă crede că este o excepție. Ce puțin ne cunoaștem pe noi înșine ! M-a ajutat să mă cunosc și eu mai bine. Puteam să ajung la fel de agresiv ca și el. Biată ființă efemeră.
Nastratin Hogea
Nastratin Hogea ( studiu de caz pentru poeți)
Poetul este Nastratin sau Nassredin? Nu, este un punct de plecare. Cândva credeam că dețin adevărul absolut, apoi pe cel relativ, apoi niciunul. Dar am primit în cap pietre, nuci, curmale, stafide și perle.
Am fost numit perfid, vânzător, hoțoman, numai pentru că încercam să demonstrez că am dreptate. Dar dreptatea este o sabie cu două tăișuri. Dreptatea este un scorpion. Urechea ta nu prinde toate sunetele, ochiul tău nu vede toate obiectele, mintea ta nu înțelege toate tainele, sufletul tău nu iubește toate ființele. Ura compensează iubirea.
Dar nu o înlocuiește. Apoi, ce să spunem, timpul este o roată, totul se repetă. Nastratin nu este de acord, el are darul de a fi altfel în fiecare zi.
Cineva mi-a spus, iubitule, tu copiezi ideile altora. Recunosc că nimic nu-mi aparține, nici Dumnezeu nu este al meu. Nici nu am vanitatea să afirm că am descoperit o nouă planetă, dar ea există. Nu am inventat nici un vers, le-am auzit de-alungul secolelor, pe când eram în stare de entropie minimă. Eram praf, atomi fără formă, dar cu memorie.
La intrarea în Rai, erau lăudate cinstea și sârguința. De aceea, mult timp nimeni nu mai voia să intre în Rai. Preferau Purgatoriul. Au hotărât să schimbe lozinca – trăiască lenea și minciuna. A fost o îmbulzeală. Numai Nastratin a rămas afară. Se întreba – poți cere lumii iubire? Poți cere orice. Iubirea se împarte în iubiri tot mai mici, până când te trezești în palmă cu un dram de ură. Acesta nu este adevărul. Asta spune Nastratin.
Cădeau frunze din Copacul Vieții, umbrele creșteau, gurile celor care cântau au fost astupate cu pământ, unii de voie, alții de glonț. Asta nu a mai spus Nastratin.
Boris Marian Mehr
Poetul este Nastratin sau Nassredin? Nu, este un punct de plecare. Cândva credeam că dețin adevărul absolut, apoi pe cel relativ, apoi niciunul. Dar am primit în cap pietre, nuci, curmale, stafide și perle.
Am fost numit perfid, vânzător, hoțoman, numai pentru că încercam să demonstrez că am dreptate. Dar dreptatea este o sabie cu două tăișuri. Dreptatea este un scorpion. Urechea ta nu prinde toate sunetele, ochiul tău nu vede toate obiectele, mintea ta nu înțelege toate tainele, sufletul tău nu iubește toate ființele. Ura compensează iubirea.
Dar nu o înlocuiește. Apoi, ce să spunem, timpul este o roată, totul se repetă. Nastratin nu este de acord, el are darul de a fi altfel în fiecare zi.
Cineva mi-a spus, iubitule, tu copiezi ideile altora. Recunosc că nimic nu-mi aparține, nici Dumnezeu nu este al meu. Nici nu am vanitatea să afirm că am descoperit o nouă planetă, dar ea există. Nu am inventat nici un vers, le-am auzit de-alungul secolelor, pe când eram în stare de entropie minimă. Eram praf, atomi fără formă, dar cu memorie.
La intrarea în Rai, erau lăudate cinstea și sârguința. De aceea, mult timp nimeni nu mai voia să intre în Rai. Preferau Purgatoriul. Au hotărât să schimbe lozinca – trăiască lenea și minciuna. A fost o îmbulzeală. Numai Nastratin a rămas afară. Se întreba – poți cere lumii iubire? Poți cere orice. Iubirea se împarte în iubiri tot mai mici, până când te trezești în palmă cu un dram de ură. Acesta nu este adevărul. Asta spune Nastratin.
Cădeau frunze din Copacul Vieții, umbrele creșteau, gurile celor care cântau au fost astupate cu pământ, unii de voie, alții de glonț. Asta nu a mai spus Nastratin.
Boris Marian Mehr
Homo homini lupus
Homo homini lupus
Ecclesiast – Vântul se duce înspre nord, apoi se-ntoarce-n sud, se răsucește într-un cerc, așa cum toate curg
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint
Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se înălța fumul, au am auzit cum se închideau ermetic ușile, am văzut și am auzit, deși abia mă născusem, poate că nu mai amintirea, poate că numai povestirea, poate că numai vizionarea, poate că numai lecturarea nu sunt de ajuns, poate de aceea morții trăiesc mami mult decât cei vii.
Boris Marian Mehr
Ecclesiast – Vântul se duce înspre nord, apoi se-ntoarce-n sud, se răsucește într-un cerc, așa cum toate curg
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint
Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, eu am auzit ultimul lor strigăt, eu am văzut cum se înălța fumul, au am auzit cum se închideau ermetic ușile, am văzut și am auzit, deși abia mă născusem, poate că nu mai amintirea, poate că numai povestirea, poate că numai vizionarea, poate că numai lecturarea nu sunt de ajuns, poate de aceea morții trăiesc mami mult decât cei vii.
Boris Marian Mehr
Plagiatorul
Plagiatorul
Motto- Când majoritatea spune DA, ceva nu este în regulă
De mic copil am vrut să plagiez. La început au fost „Însemnările unui partizan” de Ignatov, mă vedeam în zăpezi ochind patrule nemțești, dar m-au prins partizanii și mi-au tras o mamă de bătaie. Le făceam concurență. Apoi am început să-l plagiez pe Jules Verne. Într-o noapte m-am trezit cu Căpitanul Nemo, era foarte furios și mi-a pus în vedere că orice încercare de plagiat se pedepsește cu o plimbare pe „Nautilius” de vreo doi ani. Nu mi-a convenit. Au urmat Eminescu, Saint-John Perse, Rimbaud, aceștia au fost mai blânzi cu mine. Mai rău a fost cu Shakespeare, pentru că eu am scos o cărticică „154 de Sunete”, inspirate din Sonetele lui Will. A fost supărat și mi-a sabotat întreaga ediție. Nu am vândut nici un exemplar. Ultima încercare a fost cu un mare poet din Jamaica. Am copiat titlul poemului său, „Abanosul verde”. Unde naiba ai văzut un abanos verde? A întrebat urmașul lui Tamango. L-am găsit în Enciclopedia Britanică, i-am răspuns. Vezi, acesta este un plagiat, chiar unul nerușinat. M-am trezit cu o droaie de turiști și de autohtoni gata să mă linșeze. Am fugit, mi-am lădsat casa, familia, hainele, eram în chiloței albaștri, am fugit la Gara de Nord și m-am retras la Poiana Brașov. Acolo stau, schiez pe un ziar și scriu versuri. Mă plagiez pe mine însumi. Din poeme mai vechi. Ce nevoie am eu de clasicii antici, moderni, când mă am pe mine? Dar nu se știe, dacă dau de un poet tânăr , talentat și necunoscut, nu merită să-l plagiez? Doar nu sunt nebun să scap o asemenea ocazie. În fond, ce îmi pasă, de înjurat m-au înjurat destui, prieteni am, câțiva, dar buni, restul ducă-se în Parnasul lor mirosind a parfum de cicoare. Mai vedem. Se descurcă fiecare cum poate. Ce Homer nu a plagiat? Dar Dante, Shakespeare ( unii zic că nici nu a fost el, era Doamna brună din Sonete), Caragiale care l-a plagiat pe Caion, pe Tolstoi, ehei, apoi Celan, ca să nu uităm de Eugen Barbu căruia un „negru” i-a făcut ( intenționat) o figură și a copiat, pe bune, zece pagini din Paustovski, iar nea Jenică habar nu avea, că nu-și citise cartea. Se mai întâmplă. Adio, copii ai muzelor.
Să semnez? Dacă eu nu sunt eu? BMMarian
Motto- Când majoritatea spune DA, ceva nu este în regulă
De mic copil am vrut să plagiez. La început au fost „Însemnările unui partizan” de Ignatov, mă vedeam în zăpezi ochind patrule nemțești, dar m-au prins partizanii și mi-au tras o mamă de bătaie. Le făceam concurență. Apoi am început să-l plagiez pe Jules Verne. Într-o noapte m-am trezit cu Căpitanul Nemo, era foarte furios și mi-a pus în vedere că orice încercare de plagiat se pedepsește cu o plimbare pe „Nautilius” de vreo doi ani. Nu mi-a convenit. Au urmat Eminescu, Saint-John Perse, Rimbaud, aceștia au fost mai blânzi cu mine. Mai rău a fost cu Shakespeare, pentru că eu am scos o cărticică „154 de Sunete”, inspirate din Sonetele lui Will. A fost supărat și mi-a sabotat întreaga ediție. Nu am vândut nici un exemplar. Ultima încercare a fost cu un mare poet din Jamaica. Am copiat titlul poemului său, „Abanosul verde”. Unde naiba ai văzut un abanos verde? A întrebat urmașul lui Tamango. L-am găsit în Enciclopedia Britanică, i-am răspuns. Vezi, acesta este un plagiat, chiar unul nerușinat. M-am trezit cu o droaie de turiști și de autohtoni gata să mă linșeze. Am fugit, mi-am lădsat casa, familia, hainele, eram în chiloței albaștri, am fugit la Gara de Nord și m-am retras la Poiana Brașov. Acolo stau, schiez pe un ziar și scriu versuri. Mă plagiez pe mine însumi. Din poeme mai vechi. Ce nevoie am eu de clasicii antici, moderni, când mă am pe mine? Dar nu se știe, dacă dau de un poet tânăr , talentat și necunoscut, nu merită să-l plagiez? Doar nu sunt nebun să scap o asemenea ocazie. În fond, ce îmi pasă, de înjurat m-au înjurat destui, prieteni am, câțiva, dar buni, restul ducă-se în Parnasul lor mirosind a parfum de cicoare. Mai vedem. Se descurcă fiecare cum poate. Ce Homer nu a plagiat? Dar Dante, Shakespeare ( unii zic că nici nu a fost el, era Doamna brună din Sonete), Caragiale care l-a plagiat pe Caion, pe Tolstoi, ehei, apoi Celan, ca să nu uităm de Eugen Barbu căruia un „negru” i-a făcut ( intenționat) o figură și a copiat, pe bune, zece pagini din Paustovski, iar nea Jenică habar nu avea, că nu-și citise cartea. Se mai întâmplă. Adio, copii ai muzelor.
Să semnez? Dacă eu nu sunt eu? BMMarian
Arcașul
Arcașul lăcrimând?
Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.
Ce gândește o adolescentă?
Nu uită să muylțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.
Jurații
Regele Ianeu avea un servitor care a ucis un om. Jurații l-au condamnat la moarte. Mânios, regele a venit în fața juraților și le-a cerut să anuleze verdictul. Ei au refuzat și au fost uciși, la ordinul regelui. „Dacă o slugă poate ucide un om oarecare, eu, regele, nu pot pedepsi cu moartea niște jurați”. Nimeni nu l-a contrazis și au trăit fericiți și astăzi.
Boris Marian
Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.
Ce gândește o adolescentă?
Nu uită să muylțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.
Jurații
Regele Ianeu avea un servitor care a ucis un om. Jurații l-au condamnat la moarte. Mânios, regele a venit în fața juraților și le-a cerut să anuleze verdictul. Ei au refuzat și au fost uciși, la ordinul regelui. „Dacă o slugă poate ucide un om oarecare, eu, regele, nu pot pedepsi cu moartea niște jurați”. Nimeni nu l-a contrazis și au trăit fericiți și astăzi.
Boris Marian
Mâna lungă a memoriei
Mâna lungă a memoriei
Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,
ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.
Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.
În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?
Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.
Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.
Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră. BORIS MARIAN
Întinse mâna și tot căutându-și papucii sub pat, simți cum i se lungește un braț, apoi al doilea, apoi picioarele, șira spinării. Se înălță,
ameți și se prăbuși pe podea. Când s-a trezit era la reanimare. Pentru a fi în siguranță i s-au pus două paturi, în prelungire, a fost legat cu șnururi groase. Se simțea foarte bine. I s-a spus că are o înălțime ( lungime) de cinci metri. Curios, nu? Nici numele nu mai era al lui. Pe tăblia patului scria ceva. Nu înțelegea bine. A fost externat și s-a apucat de scris. Scria, scria, publica, publica, era premiat, era premiat, a trăit o mie cinci sute de ani apoi s-a dus. Astăzi se știe că avea cinci metri lungime.
Totul este vanitate. Ce rămâne din truda ta? Pământul este pământ. Tu ce ești? Vântul aduce noroc și nenoroc, tu ce aduci? Apele curg spre mare, dar marea nu se umple. De ce ? Oare scrisul tău este apă? Ce a fost înainte nu va mai fi, ce va fi nu se va mai repeta. Am încercat să scriu ce se petrece pe acest pământ, ce se petrece cu mine.Tot ce se naște strâmb, strâmb rămâne. Unde este înțelepciune, este și tristețe. Am încercat să fiu vesel și bun. O vece mi-a spus – zadarnic. Râsul este un semn de prostie, am râs - am simțit că sunt un prost.
În contrast cu bunicul, străbunicul era un om vesel. A venit la Lemberg, acolo și-a sfârșit zilele. Astăzi Lembergul este Lvov, a fost distrus de bombardamente, s-a ridicat din nou. Cine mai știe de străbunicul?
Un actor poate interpreta, dacă are talent, orice rol. El poate deveni un croitor de înaltă clasă. Aceasta este actoria. Cine scrie trebuie să știe să și trăiască. Nu știi să trăiești, nu știi să scrii. A trăi înseamnă a-i respecta pe ceilalți. restul este meserie.
Moartea este viitorul pe care ți-l asiguri din viață. La cutremur s-au prăbușit multe pietre. Una singură a rămas – cea mai modestă.
Aici este ascuns, din lume dispărut, superba sa personalitate. NU, noi nu suntem trecători, scrie pe o piatră. BORIS MARIAN
Capcanele
Capcanele, fericirea și omul negru
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN
Homo homini lupus
Homo homini lupus noiembrie 2010
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.
Boris Marian
Nu am să cred niciodată că omul poate fi lup, nici coiot, nici hienă, nici câine turbat, cât despre porc și măgar, am o părere prea bună despre aceste biete jertfe ale exploatării și sacrificării lor de către om, ca să mai adaug ceva.
Am avut în viață, iar viața mea s-a scurs pe mii de clipe și de kilometri, un mare dușman - talentul nenorocit de a mă poticni de orice mi se părea nedrept, inuman, rău. Din păcate nimeni nu aduce pe lume aceste năpaste în afara unor semeni. Treci mai departe, mi se spunea. Lasă-l în plata Domnului, mi se spunea. Nu sunt un sfânt. Îndemnul lui Iisus de a ierta, de a întinde celălalt obraz, de a lăsa Judecata de Apoi să stabilească pedeapsa, toate acestea de care am aflat citind Evanghleliile mi-au fost doar îndemnuri, dar nu le-am urmat. Sunt un păcătos chiar și în Legea mea iudaică, pentru că Talmudul spune – erou este cel care își face din dușman prieten și nu din prieten dușman. Este drept că ura am întâlnit-o la semeni indiferent de credință. M-a durut văzând-o la coreligionari, m-a jignit văzând-o la cel care disprețuiește alte religii, în numele propriei religii. Nu mă voi sinucide pentru a bucura un om ce mă dușmănește. Mă întreb de ce mă dușmănește. Chiar cineva care nu m-a văzut la față. Deci căruia nu i-aș fi putut face un rău, nici dacă aș fi vrut. Când eram tânăr coiotul îmi reproșa tinerețea, când am ajuns aproape septuagenar mi se reproșează această performanță, este adevărat este rușinos să fii în vârstă. Poți fii numit oricum, începând cu bou. De ce oare recurgem la zoologie.? Bietele animale nu au nici o vină, pentru că nu au rațiune. Poate că au ceva suflet, poate.
Trăiesc pentru scris, deși nu am trăit din scris. Scrisul mi-a adus satisfacția exprimării propriului eu, unei comunicări uneori, dar mi-a adus și multe necazuri. Scripta manent. Spui o vorbă, este adevărat, vorba zboară, nu o iei înapoi, dar o mai îndulcești. Scrisul este neiertător. La necaz am fost adeseori și nedrept. Alteori am fost prea deschis. Cred nimeni nu trebuie să-și deschidă sufletul în întregime. În noi zac, ca într-un magazin de jucării, și frumuseți și mici/mari monștri. Noi nu-i cunoaștem prea bine. Unele nu mai sunt nici jucării.
Se spune – să nu dea Domnul să scoată omul tot ce zace în el. De aici și riscul scriitorului. |Iar eu mă consider scriitor nu pentru că am luat sau nu premii, nu pentru că am vândut sau nu, mii și mii de exemplare, ci pentru că nu pot exista fără scris. Iar coiotul crede că a scrie este o artă a spadasinului. Coiot – spadasin mai rar se întânește, dar există. Nu mulți. Slavă ție , Doamne. Ai grijă de sufletele lor. Este și el, de fapt un om. Căci nu pe bieții coioți îmi revărs eu amarul. Nici nu-i cunosc, deși am fost în țara lor. Adică omul care urlă în pustiu, gândind că toate necazurile se datoresc altora, nu firii sale, nu caracterului sau lipsei sale de caracter. Toți punem înainte inteligența, talentul, dar despre omenie uităm. Cred că adevăratul talent moare în preajma veninului pe care vezica biliară nu-l mai poate reține. Desigur, câți oameni de treabă, cu suflete de aur nu am întâlnit? Mulțumesc că am avut această bucurie. Dar curios, tocmai oameni la care vezi calități, chiar sclipiri de inteligență, de talent se dovedesc uneori mai cruzi decât lupul în luna februarie ieșit la o disperată vânătoare, să nu mai vorbim de urs. Bieți patrupezi, nici nu știți cu cât vă poate întrece un om bolnav de ură. Am cunoscut, am simțit că mă ia cu greață și aș muri fericit, dacă aș ști că nu se vor mai ivi asemenea deviați genetic. Nu mai cred în genul uman perfect. Cred în diversitate. Poate la fel de mare ca și în fauna și flora care ne înconjoară. Nu râdeți, mimozele sunt plante, sunt ele demne de dragoste? Aceste carnivore viclene? Tot repectul pentru ursoaica- mamă care își apără puiul, nu numai ursoaica, oricare femelă, dar ce te faci cu un mascul care mai are și nume de om, care își scoate colții, ghearele, te împroașcă în fel și chip, doar te retragi, te ascunzi, te pitești. Eu am făcut greșala să nu mă pitesc. Dacă ar exista justiție corectă, polițiști ca vestitul Colombo, pe onoarea mea, cred că mă angajam. Nu sunt Justițiarul, pot greși, dar am flerul fin când simt fiara dintr-un om. Nu știu să fiu violent, nu am agresat fizic pe nimeni, doar în jocurile de copii până la 12-13 ani. Din pur spirit de bravadă.
Se spune că un cioban care s-a luptat cu un urs s-a transformat , nu se știe de ce și cum, în urs. Dar nu unul blajin, ci fioros tot anul. A fost dus la sanatoriul de boli mintale. Omul a atacat mai mulți bolnavi. Până la urmă a început să-și muște din propria carne până a murit. Este un caz real. Iartă-mă, Doamne,dar nu mint.
Boris Marian
Naufragiatul
Naufragiatul şi victoria sa
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
Boris Marian
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
Boris Marian
Ce facem?
Ce facem, ce mai avem de făcut?
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...
BORIS MARIAN
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
Un strigăt în etrnitate a lansat și Fundoianu, cine îl aude? Oamenilor poți să le vorbești. Important este să te audă. Mare e visul, suntem fire de praf în Marele Vis. Poezia nu este u n funcție socială, este o forță obscură care îl precede pe om, apoi îi supraviețuiește. Dacă ...
BORIS MARIAN
Pe acoperișuri
Pe acoperișuri atârnă toporiști
Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. Boris Marian
Pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.
În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .
La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste treri secole.
E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia.
Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. Boris Marian
Celan
Din nou, de ce și pentru ce?
Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.
Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.
Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?
Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.
Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.
Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.
BORIS MARIAN
Mă-ntreb osedant de ce scriu? Boală, BOALĂ, DAR S-O ȘTIM ȘI NOI. Să cunosc natura umană? Este insondabilă. Să comunic cu lumea? Aș fi demagog. Să nu mor repede? Da. Nu vreau să mor repede și nici încet. Deci scriu să nu mor. Nu scriu romane. Viața este mai palpitantă ca oricare roman. Nu scriu poezie, milioane de oameni cred că scriu poezie, așa cum peștii cred că apa este aerul pe care îl respiră. Scriu exact cum îmi iese pasiența.
Ajuns la o vârstă matusalemică de 800 de ani, am ajuns la decizia să deapăn amintiri. Cui fizicul meu nedeterminat, nici urât, nici frumos, poate atrăgător, am fost mereu un timid sentimental. Acum, însurat de peste patru decenii m-am potolit. Dar poți trăi fără amintiri? Ele mă vizitează noaptea.
Cineva își va purta povara suferinței cu fruntea sus. Acesta va fi Mesia. Există povară mai grea decât să-i judeci pe alții? Poate fi încântător Mesia?
Regulile sunt inventate de idioți. Sunt reguli mai mulți decât oameni.
Dragi mie și lumii întregi sunt menestrelii vagabonzi. Pe ie se sprijină durerea lumii. El era mereu altul. Nu este simplu să fii trist din motive lipsite de sens. Este poezia un dialog? Și da și nu.
Cum putea poetul să bea laptele negru al zorilor? O fi fost fumul crematoriilor? Unii când citesc, zâmbesc. Așa vor rămâne, cu un zâmbet peste o mie de ani. Dar rochoia miresei va fi mereu imaculată.
BORIS MARIAN
Spermatozoidul
Spermatozoidul
Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.
Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.
Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.
Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.
Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?
Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.
Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.
BORIS MARIAN
Mi se pare asemănător cu un spermatozoid. Cred că suntem evoluați și putem veni cu acest termen anatomic. Omul aleargă, este prezent peste tot, promovează, laudă, se autopropulsează, nu are chip, este identic cu milioane de semeni.
Închipuiește-ți, ochiul meu va fi mereu treaz, peste milenii, cum a fost treaz de multe mii de ani, un mac poate să crească și sub sârma ghimpată a acestui veac sărac. Să schimbi doar cheia, ceasul de la mână, să vezi cum casa ta s-a prăbușit, zăpada cade pe podele, în subsoluri mai sunt cadavre înainte de sfârșit.
Amurg al vorbelor, după Apocalipsă, un pas și înc-un pas pe–un gol ciment, o umbră sau o pată din lichidul din care generațiile se- aprind.
Zăvozii nopții latră fără teamă, nu-i nimeni pe-o planetă de ferigi, eu n-am să cred, eu n-am să fiu de față, dar ochiul meu cel veșnic spune – frig.
Timpul se uită la noi ca o prostituată trecută, ne știe pe toți, nu așteaptă nimic, unde te-nghesui brătane, nepoate? Pe unde crezi că poți să mai scapi de AIDS, SIFILIS?
Mai firav un păr de copil tresaltă pe masă, el va plăti, este blond precum aurul scump, noi ne vom duce, chiar criticul spune, care nimic nu a scris de când alfabetul s-a scris.
Mergem spre insulă, Insula Morților Harnici, poartă o luntre albe figuri de bezea, tot mai ușori ne simțim, tot mai nevolnici, mut ne privește stăpânul insulei Rock. Dar mai vâslim, dar mai schimbăm câte-o vorbă, moartea e-n noi, licurici, licurici, licurici.
BORIS MARIAN
Îngrijorat sunetul
Îngrijorat pătrunde sunetul
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
Boris Marian
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
Boris Marian
Luminile orașului
Luminile orașului
La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.
A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.
O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.
Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?
Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.
Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.
Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN
La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.
A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.
O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.
Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?
Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.
Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.
Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN
Este viața o datorie?
Este viața o datorie?
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Ecxistă viață ca datorie?
Este viața o datorie?
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Viața ca datorie, fericirea ca datorie, vax! Am depășit faza. Trăim și facem așa cum ne este destinul. Unii fac absolut ce vor, alții își fac datoria și nu simt că trăiesc. Poate că am o gândire anapoda. Citiți „Frații Karamazov”. Cândva am admirat romanul, Alexei, omul datoriei, Ivan, omul interesului, rațiunii reci, Dmitri, cel supus pasiunilor, îl prefer pe Dmitri, infractorul, asasinul unui tată netrebnic, deși nu el l-a ucis, i-a dorit moartea. Dostoievski este un duhovnic al asasinilor. Un Nietzsche literat. Nu mă identific, dar mă inspiră. Nu aș ucide niciodată, dar păcatul există mental.
Dezideratul meu major este comunicarea cu mine însumi. Nu am ajuns decât la început.
Marea Odihnă va veni, acum sunt foarte obosit, mă odihnesc puțin în vederea Marei Odihne.
Necomunicarea există între cei mai apropiați oameni, chiar și când se iubesc. Nici o aparatură electronică nu va îmbunătăți comunicarea dintre noi. De când am învățat să vorbim nu mai comunicăm.
Răutatea unui semen mă face să mă simt singur, nimeni nu te poate apăra de agresiunea și abuzul verbal al unui idiot. Idiotul nu este idiot. El vorbește despre propriile calități, despre mninorități culturale, se preface cult, cere respect, înjură ca un birjar, se supără când i se răspunde cu aceeași monetă. Un idiot perfect. Inconștiernt. De aceea regret eu că nu există iad. O penitență pentru răi și idioți răi nu strică.
Ei trăiesc mulțumiți, mai primesc și laude, premii.
O fată se plimbă pe malul mării. Are o rochie albastrăvezie, albastranspatrentă. Este imaginea cu care adorm. De mâine voi fi fericit, fătră nici o datorie.
BORIS MARIAN
Studii despre vasile
Studii despre Vasile
Am cunoscut mulți Vasile, dar nu despre ei voi scrie aici.
Vasile I Macedoneanul a fost împărat bizantin în secolul IX. Fiu de țăran, a urcat rapid treptele ierarhice, l-a ucis pe binefăcătorul său, Mihail III, a cucerit o serie de teritorii în folosul imperiului, a alcătuit un cod de legi, iar cu ceva ani înainte de a muri, a înnebunit. Avea 60 de ani.
Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea,
Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.
Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.
Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.
Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.
Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.
BORIS MARIAN
Am cunoscut mulți Vasile, dar nu despre ei voi scrie aici.
Vasile I Macedoneanul a fost împărat bizantin în secolul IX. Fiu de țăran, a urcat rapid treptele ierarhice, l-a ucis pe binefăcătorul său, Mihail III, a cucerit o serie de teritorii în folosul imperiului, a alcătuit un cod de legi, iar cu ceva ani înainte de a muri, a înnebunit. Avea 60 de ani.
Vasile I al Moscovei, a fost mare cneaz, în secolul XV, ajuns în scaun cu ajutor tătăresc, de care depindea,
Vasile II Bulgaroctonul ( ucigașul bulgarilor), împărat bizantin în secolul X, a ajuns până în Gruzia, iar în Balcani i-a învins pe bulgari, soldaților le-a scos ochii, a murit fătră urrmași.
Vasile II cel Orb, Mare Cneaz al Moscovei în secolul XV, i-a urmat tatălui său, cu același nume, dar nu înainte ca vărul său să-i scoată ochii pentru a-l împiedica să preia tronul. A domnit, orb cum era, a lărgit granițele cnezatului, a despărțit biserica rusă de cea din Constantinopole, a creat premizele imperiului rus.
Sfântul Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii, s-a născut în Capadocia, Asia Mică, în secolul IV, a locuit în Cezareea din Palestina, la Atena, a luptat cu arienii, adică adepții lui Arie, fiind canonizat.
Vasile |Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) a întemeiat Academia Vasiliană și a ridicat biserica Trei Ierarhi din Iași. A fost izgonit de un boier pământean, Gheorghe Ștefan, care nu a lăsat nimic.
Portarul de la blocul nostru, când eram copil, se numea Vasile. La rugămintea părinților mi-a dus cotoiul în Cișmigiu, să scape de el, apoi a chemat miliția să aresteze niște țigănci acuzându-le că au furat un covor de la spălătorie, ceea ce nici nu era adevărat. Covorul fusese luat de proprietar, dar țigăncile au luat-o pe coajă nevinovate. L-am întâlnit pe acest Vasile la o ambasadă, în străinătate, tot portar, dar avea o figură importantă, m-a tratat cam de sus, apoi l-am pierdut din vedere. Acum se plimbă cu ceilalți Vasile în Rai.
BORIS MARIAN
Dacă nu suntem măgari, ce suntem?
Dacă nu suntem măgari, ce suntem?
Pe Internet circulă citate ale unor politicieni de vază, nu le reproduc, căutați-le. Câte prostii poate vorbi un om care se consideră deștept.
Lumea este oare condusă de tâmpiți?
Oamenii care vorbesc de rău pe toți, seamănă cu muștele care se lipesc de răni.
Ne temem de necunoscut, iar moartea este Marea Necunoscută. Ar trebui să ne bucurăm cu această experiență.
O țestoasă s-a lăsat înduplecată de un scorpion să-l treacă un râu. Dar nu ai să mă înțepi, că doar te îneci și tu? Desigur, a răspuns scorpionul, însă la mijlocul trecerii a înțepat-o mortal pe țestoasă. Crezi că firea cuiva se mai poate schimba? Așa sunt eu, iar tu vei fi mereu naiva.
Cât din Univers încape în fereastra mea? Dar în ochiul meu? Și ce știu eu? Și ce însemn eu? Dacă ne-am pune fiecare această întrebare, am fi oameni.
Un câine cu ochelari negri mă latră la orice trecere de stradă. Strada latră și ea. Nu ai ce face, începi să latri și tu. Prin minte îți trece un abur ca amintirea unei adolescențe fragile, cu lacrimi și săruturi tăinuite pe scări întunecoase. Uiți de toți câinii – oameni din lume.
Tu știi ce-i un poem? El nu are pinteni, nici medalii, zorzoane. Nu este luna anemică ieșită-n amiază fără cuvinte și suflet. Nici fluier nu este., nici vechea flașnetă din colțul uitat de excavatoare. Poemul e urma lăsată de biciul neomeniei sau simplul fior al sărutului plin de surprize sau bezna gravidă de sensuri sau pâinea întinsă celui trezit dimineața sub banca murdară din parcul cu rari trandafiri.
Dacă nu suntem mă gari, ce suntem? Desigur poeți, ah, nu vă răsculați iubiți concetățeni ce alergați fiecare la locul de muncă, dacă există, la locul bun de cerșit, dacă este permis, la locul detenției sau al execuției foarte sumare, desigur, poeți, pur și simplu, nimic mai mult, decât poeți, uneori oferim și procente.
Boris Marian
Pe Internet circulă citate ale unor politicieni de vază, nu le reproduc, căutați-le. Câte prostii poate vorbi un om care se consideră deștept.
Lumea este oare condusă de tâmpiți?
Oamenii care vorbesc de rău pe toți, seamănă cu muștele care se lipesc de răni.
Ne temem de necunoscut, iar moartea este Marea Necunoscută. Ar trebui să ne bucurăm cu această experiență.
O țestoasă s-a lăsat înduplecată de un scorpion să-l treacă un râu. Dar nu ai să mă înțepi, că doar te îneci și tu? Desigur, a răspuns scorpionul, însă la mijlocul trecerii a înțepat-o mortal pe țestoasă. Crezi că firea cuiva se mai poate schimba? Așa sunt eu, iar tu vei fi mereu naiva.
Cât din Univers încape în fereastra mea? Dar în ochiul meu? Și ce știu eu? Și ce însemn eu? Dacă ne-am pune fiecare această întrebare, am fi oameni.
Un câine cu ochelari negri mă latră la orice trecere de stradă. Strada latră și ea. Nu ai ce face, începi să latri și tu. Prin minte îți trece un abur ca amintirea unei adolescențe fragile, cu lacrimi și săruturi tăinuite pe scări întunecoase. Uiți de toți câinii – oameni din lume.
Tu știi ce-i un poem? El nu are pinteni, nici medalii, zorzoane. Nu este luna anemică ieșită-n amiază fără cuvinte și suflet. Nici fluier nu este., nici vechea flașnetă din colțul uitat de excavatoare. Poemul e urma lăsată de biciul neomeniei sau simplul fior al sărutului plin de surprize sau bezna gravidă de sensuri sau pâinea întinsă celui trezit dimineața sub banca murdară din parcul cu rari trandafiri.
Dacă nu suntem mă gari, ce suntem? Desigur poeți, ah, nu vă răsculați iubiți concetățeni ce alergați fiecare la locul de muncă, dacă există, la locul bun de cerșit, dacă este permis, la locul detenției sau al execuției foarte sumare, desigur, poeți, pur și simplu, nimic mai mult, decât poeți, uneori oferim și procente.
Boris Marian
Arta de a ucide nu este artă
A ucide nu poate fi o artă
Cântăreața îmi sfâșie inima – ai crezut că faci ce vrei cu viața mea, ai crezut că vorbele nu dor, când eu mă gândesc cum a înghițit otravă într-o cantitate de o sută de ori peste limita letală. Nu pot înțelege.
Privind un serial despre al doilea război mondial, citesc despre Bushido- arta de a ucide, cultivată în armata imperială niponă în anii pregătirilor de război. Iar în anii confruntării cu americanii și englezii, soldați japonezi decapitau pe cei care rămâneau în urmă, în marșul spre lagărele de prizonieri. Mă cutremur.
Te rabd, înrăire, spunea Poetul cu mult înainte de a muri. Cimitirul este plin de oameni buni.
Ce culoare au ochii diavolului. Roșii? Ar fi banal. Albaștri? Ar fi o blasfemie. Verzi? Ar fi prea frumoși. Diavolul nu are ochi, la fel ca o cârtiță.
Eu însumi am ajuns o carte, de când trăiesc între cărți. Matinal mă strecor printre ele.
De durere mi se făcuse întuneric în creier, dar fața nu trăda nmic, ochii rămâneau uscați, buzele nemișcate nu permiteau nici un sunet, iar lumea credea că nici nu respir. Inspiram otrava durerii. Nu o voi numi. Am învins-o prin alte dureri care au urmat.
Argintul viu curgea de pe ghearele păsării de pradă. Corupt de anii care se adună, cum se adună banii în buzunarele unui borfaș, spun încet – întoarce-te, tinerețe săracă și vitează. În mijlocul zilei ochiul meu țeapăn ca un cui te privește, cămătarule timp.
Boris Marian
Cântăreața îmi sfâșie inima – ai crezut că faci ce vrei cu viața mea, ai crezut că vorbele nu dor, când eu mă gândesc cum a înghițit otravă într-o cantitate de o sută de ori peste limita letală. Nu pot înțelege.
Privind un serial despre al doilea război mondial, citesc despre Bushido- arta de a ucide, cultivată în armata imperială niponă în anii pregătirilor de război. Iar în anii confruntării cu americanii și englezii, soldați japonezi decapitau pe cei care rămâneau în urmă, în marșul spre lagărele de prizonieri. Mă cutremur.
Te rabd, înrăire, spunea Poetul cu mult înainte de a muri. Cimitirul este plin de oameni buni.
Ce culoare au ochii diavolului. Roșii? Ar fi banal. Albaștri? Ar fi o blasfemie. Verzi? Ar fi prea frumoși. Diavolul nu are ochi, la fel ca o cârtiță.
Eu însumi am ajuns o carte, de când trăiesc între cărți. Matinal mă strecor printre ele.
De durere mi se făcuse întuneric în creier, dar fața nu trăda nmic, ochii rămâneau uscați, buzele nemișcate nu permiteau nici un sunet, iar lumea credea că nici nu respir. Inspiram otrava durerii. Nu o voi numi. Am învins-o prin alte dureri care au urmat.
Argintul viu curgea de pe ghearele păsării de pradă. Corupt de anii care se adună, cum se adună banii în buzunarele unui borfaș, spun încet – întoarce-te, tinerețe săracă și vitează. În mijlocul zilei ochiul meu țeapăn ca un cui te privește, cămătarule timp.
Boris Marian
Javert îl iubea pe Jean Valjean
Javert îl iubea pe Jean Valjean
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
Prietenul unui necunoscut îmi este necunoscut. În bibliotecă se aude o bufniță. Devii întreg , uneori, prea târziu. Urmele lăsate de ceilalți se așează în noduri. Aorta – o cârje de episcop, oare? Unii trăiesc foarte încet, abia pot fi văzuți. Într-o zi mi-am văzut capul rostogolindu-se în iarbă. Îmi vorbea, râdea. Ghilotinatul vesel. Diamantul strălucește în amintirea unei adolescențe pierdute. Genunchii miros a pământ sau pământul a genunchi? Ați văzut o grădină plină de sânge? Să visezi cu șapte capete ce visezi cu unul, ce feerie.
Din ferestrele spitalului se scurge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului. Javert pândește. Nu știe ce-i mila, bine face. Mila e ca rugina. Javert strălucește – un pumnal nefolosit. Valjean aleargă prin subteranele Parisului. E plin de noroi. Un noroi delicat. De-aș fi general aș ordona dezertare generală.
Am visat un imperator mort pe cal. Calul dădea din cap, iar imperatorul aluneca mai jos, tot mai jos, limba îi atârna pe pământ. Calul l-a aruncat cu silă și a fugit cu un nechezat bucuros. Imperatorul s-a întins pe latul drumului. De atunci drumurile sunt mai late.
Dezamăgit strâng mâinile unor personaje necunoscute, plâng și le strâng mâinile. Nici nu știu cine a murit. De fapt, se serba nașterea unui cărăbuș de aur. Dar nașterea coincidea cu o înmormântare, ca de obicei. Murise pietrarul și nu mai era cine să facă plăcile funerare. Durerea era mare.
Boris Marian
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
Prietenul unui necunoscut îmi este necunoscut. În bibliotecă se aude o bufniță. Devii întreg , uneori, prea târziu. Urmele lăsate de ceilalți se așează în noduri. Aorta – o cârje de episcop, oare? Unii trăiesc foarte încet, abia pot fi văzuți. Într-o zi mi-am văzut capul rostogolindu-se în iarbă. Îmi vorbea, râdea. Ghilotinatul vesel. Diamantul strălucește în amintirea unei adolescențe pierdute. Genunchii miros a pământ sau pământul a genunchi? Ați văzut o grădină plină de sânge? Să visezi cu șapte capete ce visezi cu unul, ce feerie.
Din ferestrele spitalului se scurge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului. Javert pândește. Nu știe ce-i mila, bine face. Mila e ca rugina. Javert strălucește – un pumnal nefolosit. Valjean aleargă prin subteranele Parisului. E plin de noroi. Un noroi delicat. De-aș fi general aș ordona dezertare generală.
Am visat un imperator mort pe cal. Calul dădea din cap, iar imperatorul aluneca mai jos, tot mai jos, limba îi atârna pe pământ. Calul l-a aruncat cu silă și a fugit cu un nechezat bucuros. Imperatorul s-a întins pe latul drumului. De atunci drumurile sunt mai late.
Dezamăgit strâng mâinile unor personaje necunoscute, plâng și le strâng mâinile. Nici nu știu cine a murit. De fapt, se serba nașterea unui cărăbuș de aur. Dar nașterea coincidea cu o înmormântare, ca de obicei. Murise pietrarul și nu mai era cine să facă plăcile funerare. Durerea era mare.
Boris Marian
Cum nu am devenit huligan
Cum nu am devenit huligan
Spre deosebire de Sebastian, eu nu am devenit huligan. Nu este singura deosebire. Printre altele, locul și data nașterii mele diferă de ale scriitorului MS. Părinții mei au ajuns în Caucaz după o cursă contra-cronometru cu moartea, de la Herța la Stavropol, apoi la Mahacikala, apoi în Ural, la Orsk, apoi în România, în 1945. În Rusia, un oarecare i-a strigat mamei – jidanco, păcat că nu te-a omorât Hitler. Tatăl meu nu era un atlet, dar l-a pus la punct pe huligan. Ajuns în România, nu știam că sunt și eu jidan. La vârsta de cicni ani, adică în 1946, bunicul a insistat să mi se facă brit-mila, adică circumcizia. M-a durut. În școală am avut colegi evrei, nu îi băgam în seamă, că erau burghezi și voiau să plece cu părinții în Palestina. Ai mei erau comuniști. Făsă carnet, că partidul celor ce muncesc l-a întrebat pe tata, care luptase în Spania republicană, de ce a venit din URSS nechemat de partid. Nu mi-a spus nimeni jidan în școală. În clasa a zecea un oarecare îmi spunea șmelț, nu știam de ce, știu că i-am tras o bătaie cum merita. Atât. Prietenii și cunoscuții mei au început să se ducă spre Sudul numit Palestina. La o vizită medicală, la comisariat, prin clasa a zecea, un mujic cu pantaloni bufanți m-a întrebat – mă, tu ai corespondență cu rudele din Israel? Nu, am răspuns cu toată sinceritatea. Comisia se uita la puța mea. Minți, părinții tăi au. I-am întrebat pe părinți, nici vorbă. Deși aveam un unchi - ministru israelian, poate de aceea, nici tata nici mama nu corespondau cu frații și surorile din Israel. Abia în 1965, mama, săraca, a ajuns să-și vadă frații. Tatăl meu s-a stins în 1960, nu a mai apucat alte vremuri. Unchiul din Israel mă îndemna să vin, dar căsătoria mea cu o cetățeană sovietică m-a împiedicat. Nici eu nu eram foarte convins. În timp ce lucram la un institut de cercetări, secretarul de partid, cu care eram prieten că l-am ajutat să-și facă lucrarea de diplomă, mi-a povestit ce spunea directorul despre mine – mă, jidanul ăla vrea să-l trimit eu în delegație, în străinătate, să se ducă în p.m., în Israel. Uita așa am ajuns din nou jidan. Chestia asta m-a ambiționat și în 1977, după cutremur, am cerut să fiu trimis la Zalău ca director tehnic, fiind specialist în prelucrarea cauciucului. Culmea, am fost acceptat, dar după 30 de ani, am descoperit la CNSAS un dosar de 500 de pagini care avea pe prima pagină scris – a se vedea dacă nu subminează economia națională, fiind căsătorit cu o sovietică. Deci nu originea mea evreiască era în atenția „organelor”.
A sosit anul „revoluționar” 1989, antisemitismul a devenit o marfă bună pentru presa șovină, oameni care nu aveau curajul să spună cuiva, unui evreu, jidan, folosesc acest cuvânt unde vrei sic!) și unde chiar nu vrei. Unii îl justifică, ba un cetățean, nu știu dacă este sau nu este evreu, m-a numit nu de mult, jidan împuțit. Internetul este plin de conspirații, de înjurături la adresa evreilor, Paul Goma este pe baricadă, demonstrează că evreii au trădat Basarabia și poporul român, Vadim înjură de 20 de ani pe evrei, unguri, țigani și alte nații, totul este liber și... legal. Ași, Legea care pedepsește extremismul, negaționismul, xenofobia, etc. nu s-a aplicat NICIODATĂ. Ca și corupția, antisemitismul sunt la modă. Nu există un pericol de pogrom, că vorba ceea, suntem câteva mii de evrei. Dar ce te faci cu Israelul? Pe care îl întrebi, toți îi plâng pe bieții palestinieni, de parcă daco-romanii și filistinii erau rude, de parcă Mohamed era un discipol al lui Iisus Christos. Nimeni nu știe că Iisus era un evrei circumcis ca și mine. Dar huligan nu am ajuns. Am un regret. Nu trăiesc în Israel, deși unii îi cântă prohodul. Eu cred că Israel va rezista, cel puțin 2000 de ani de acum încolo, ca o compensație la 2000 de ani de exil , de care vorbea Sebastian.
Boris Marian.
Spre deosebire de Sebastian, eu nu am devenit huligan. Nu este singura deosebire. Printre altele, locul și data nașterii mele diferă de ale scriitorului MS. Părinții mei au ajuns în Caucaz după o cursă contra-cronometru cu moartea, de la Herța la Stavropol, apoi la Mahacikala, apoi în Ural, la Orsk, apoi în România, în 1945. În Rusia, un oarecare i-a strigat mamei – jidanco, păcat că nu te-a omorât Hitler. Tatăl meu nu era un atlet, dar l-a pus la punct pe huligan. Ajuns în România, nu știam că sunt și eu jidan. La vârsta de cicni ani, adică în 1946, bunicul a insistat să mi se facă brit-mila, adică circumcizia. M-a durut. În școală am avut colegi evrei, nu îi băgam în seamă, că erau burghezi și voiau să plece cu părinții în Palestina. Ai mei erau comuniști. Făsă carnet, că partidul celor ce muncesc l-a întrebat pe tata, care luptase în Spania republicană, de ce a venit din URSS nechemat de partid. Nu mi-a spus nimeni jidan în școală. În clasa a zecea un oarecare îmi spunea șmelț, nu știam de ce, știu că i-am tras o bătaie cum merita. Atât. Prietenii și cunoscuții mei au început să se ducă spre Sudul numit Palestina. La o vizită medicală, la comisariat, prin clasa a zecea, un mujic cu pantaloni bufanți m-a întrebat – mă, tu ai corespondență cu rudele din Israel? Nu, am răspuns cu toată sinceritatea. Comisia se uita la puța mea. Minți, părinții tăi au. I-am întrebat pe părinți, nici vorbă. Deși aveam un unchi - ministru israelian, poate de aceea, nici tata nici mama nu corespondau cu frații și surorile din Israel. Abia în 1965, mama, săraca, a ajuns să-și vadă frații. Tatăl meu s-a stins în 1960, nu a mai apucat alte vremuri. Unchiul din Israel mă îndemna să vin, dar căsătoria mea cu o cetățeană sovietică m-a împiedicat. Nici eu nu eram foarte convins. În timp ce lucram la un institut de cercetări, secretarul de partid, cu care eram prieten că l-am ajutat să-și facă lucrarea de diplomă, mi-a povestit ce spunea directorul despre mine – mă, jidanul ăla vrea să-l trimit eu în delegație, în străinătate, să se ducă în p.m., în Israel. Uita așa am ajuns din nou jidan. Chestia asta m-a ambiționat și în 1977, după cutremur, am cerut să fiu trimis la Zalău ca director tehnic, fiind specialist în prelucrarea cauciucului. Culmea, am fost acceptat, dar după 30 de ani, am descoperit la CNSAS un dosar de 500 de pagini care avea pe prima pagină scris – a se vedea dacă nu subminează economia națională, fiind căsătorit cu o sovietică. Deci nu originea mea evreiască era în atenția „organelor”.
A sosit anul „revoluționar” 1989, antisemitismul a devenit o marfă bună pentru presa șovină, oameni care nu aveau curajul să spună cuiva, unui evreu, jidan, folosesc acest cuvânt unde vrei sic!) și unde chiar nu vrei. Unii îl justifică, ba un cetățean, nu știu dacă este sau nu este evreu, m-a numit nu de mult, jidan împuțit. Internetul este plin de conspirații, de înjurături la adresa evreilor, Paul Goma este pe baricadă, demonstrează că evreii au trădat Basarabia și poporul român, Vadim înjură de 20 de ani pe evrei, unguri, țigani și alte nații, totul este liber și... legal. Ași, Legea care pedepsește extremismul, negaționismul, xenofobia, etc. nu s-a aplicat NICIODATĂ. Ca și corupția, antisemitismul sunt la modă. Nu există un pericol de pogrom, că vorba ceea, suntem câteva mii de evrei. Dar ce te faci cu Israelul? Pe care îl întrebi, toți îi plâng pe bieții palestinieni, de parcă daco-romanii și filistinii erau rude, de parcă Mohamed era un discipol al lui Iisus Christos. Nimeni nu știe că Iisus era un evrei circumcis ca și mine. Dar huligan nu am ajuns. Am un regret. Nu trăiesc în Israel, deși unii îi cântă prohodul. Eu cred că Israel va rezista, cel puțin 2000 de ani de acum încolo, ca o compensație la 2000 de ani de exil , de care vorbea Sebastian.
Boris Marian.
Tristețea ca o lovitură sub centură
Tristețea ca o lovitură sub centură...
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.
Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
BORIS MARIAN
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.
Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
BORIS MARIAN
Tristețea ca o lovitură sub centură
Tristețea ca o lovitură sub centură...
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.
Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
BORIS MARIAN
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi-arăţi, sic, aşa a zis, ca un scârţâit de osie, mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este gregor samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş.Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu,înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.
Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
BORIS MARIAN
Luntrea cu pietre negre
Luntrea cu pietre negre
Ajungem încet la asfințit, înțelegem, este asfințitul, la miezul nopții ne vom dărui unul altuia, un neant luminos va fi așternutul, noaptea rămâne însămânțată, noaptea este grea, în zori se va naște un gigant, iar noi vom pluti pe sub ape, în luntrea noastră cu pietre, pletele ne vor
albi, plete din piatră, ca pe statuile din piața orașului.
Ați scris un cuvânt de dragul zăpezilor veșnice? Zadarnic. Ele se duc, în curând în Antarctica vor alerga leii și panterele. Cuvintele vor fi pinguinii cei morți. Cuvintele – balene vor înghiți alte cuvinte mai mici. Ah, nu mai ninge, iubito, este o ultimă ninsoare. Fiecare să se îngroape cu propriile cuvinte. Unde va pleca nu va avea nevoie de ele, nici aici nu a făcut multe cu aceste cuvinte. Tu poți vorbi, iubito, tu ești vie, să nu uiți umbra, cum alții își pierd umbrela.
Scoarța copacului se îngroașe noaptea, luntrea trece plină cu pietre,
cuțitele ruginesc de atâta sânge, maci vor izbucni prin toți porii.
Uneori ninge cu porumbei, cu îngeri, cu globule albe, cu degete de morți, cu albul ochiului, cu steagurile armateler învinse.
Ați văzut o spadă de argint scufundată în creierul alb al extraterestrului?
Un orb are avantajul că nu vede zăbrelele.Dar pleoapele sale simt.
În înaltul cerului plutește o luntre cu pietre negre, cine o poartă?
Este voința ta de a exista.
BORIS MARIAN.
Ajungem încet la asfințit, înțelegem, este asfințitul, la miezul nopții ne vom dărui unul altuia, un neant luminos va fi așternutul, noaptea rămâne însămânțată, noaptea este grea, în zori se va naște un gigant, iar noi vom pluti pe sub ape, în luntrea noastră cu pietre, pletele ne vor
albi, plete din piatră, ca pe statuile din piața orașului.
Ați scris un cuvânt de dragul zăpezilor veșnice? Zadarnic. Ele se duc, în curând în Antarctica vor alerga leii și panterele. Cuvintele vor fi pinguinii cei morți. Cuvintele – balene vor înghiți alte cuvinte mai mici. Ah, nu mai ninge, iubito, este o ultimă ninsoare. Fiecare să se îngroape cu propriile cuvinte. Unde va pleca nu va avea nevoie de ele, nici aici nu a făcut multe cu aceste cuvinte. Tu poți vorbi, iubito, tu ești vie, să nu uiți umbra, cum alții își pierd umbrela.
Scoarța copacului se îngroașe noaptea, luntrea trece plină cu pietre,
cuțitele ruginesc de atâta sânge, maci vor izbucni prin toți porii.
Uneori ninge cu porumbei, cu îngeri, cu globule albe, cu degete de morți, cu albul ochiului, cu steagurile armateler învinse.
Ați văzut o spadă de argint scufundată în creierul alb al extraterestrului?
Un orb are avantajul că nu vede zăbrelele.Dar pleoapele sale simt.
În înaltul cerului plutește o luntre cu pietre negre, cine o poartă?
Este voința ta de a exista.
BORIS MARIAN.
Ce scriu și de ce
Ce scrii, poete și de ce?
Tot mai des îmi pun această întrebare. Nu-mi plac poemele scrise de circa 42 de ani. Nu scriu nici eseuri, cuget. Ca Pascal, desigur, în formă, observați că Pascal era poet? Scriu livresc, adică viața îmi oferă prea puține motive de inspirație, am depășit momentele de entuziasm efemer, de explozii – artificii. Nu am ajuns nici la scepticismul anticilor sau hindușilor. Umorul nu mă atrage, deși îmi place la alții, dacă nu este gratuit. Nu doresc să șochez, îndemnul meu este la jocul de idei, cuvinte-idei, amintiri- cuvinte- idei. Mă eliberez de anumite gânduri, să pot pleca în liniște pe Câmpiile Elizee.
Am întâlnit în codrul Internetului mulți lupi, urși, câini rătăciți, dar și vietăți minunate, păcat că lupii urlă mai tare. Nu răgușesc.
Căpitanul s-a împușcat cu revolverul adus de pe front. Maiorul s-a aruncat din turla bisericii. Fata colonelui își privește mâna ridicată în dreptul ochilor. Ghiciți cine scrie astfel.
Dumnezeu este plin de îndurare, dacă Dumnezeu n-ar fi plin de îndurare, ar fi îndurare în lume, nu numai în EL Inteligent a spus Poetul.
Alb și ușor. Dunele seceră vântul. Nu am crescut în câmpie. Dar am crescut. Ce purtăm în noi? Lumina, fiecare cât o are, durerea, fiecare cât o are, numele, fiecare cât vrea. Ne lăsăm colindați și purtați pe meridiane. Uneori prietenii se află pe Lună. Multe călătorii s-au terminat pe o stâncă. Ne oglindesc și cerul și apele. Rotiți fruntea, mai mult, mai des, veți ameți, atunci veți cădea în genunchi și veți uita de voi. De aici, poetul vine și spune.
Meduză nenorocită, pământul cuprinde și viii și morții. Cine aude vocea tăcerii, are un dar divin. Domuri, domuri, ape neauzite, am ascuns ceasornnicele să nu știm când vom muri.
BORIS MARIAN
Tot mai des îmi pun această întrebare. Nu-mi plac poemele scrise de circa 42 de ani. Nu scriu nici eseuri, cuget. Ca Pascal, desigur, în formă, observați că Pascal era poet? Scriu livresc, adică viața îmi oferă prea puține motive de inspirație, am depășit momentele de entuziasm efemer, de explozii – artificii. Nu am ajuns nici la scepticismul anticilor sau hindușilor. Umorul nu mă atrage, deși îmi place la alții, dacă nu este gratuit. Nu doresc să șochez, îndemnul meu este la jocul de idei, cuvinte-idei, amintiri- cuvinte- idei. Mă eliberez de anumite gânduri, să pot pleca în liniște pe Câmpiile Elizee.
Am întâlnit în codrul Internetului mulți lupi, urși, câini rătăciți, dar și vietăți minunate, păcat că lupii urlă mai tare. Nu răgușesc.
Căpitanul s-a împușcat cu revolverul adus de pe front. Maiorul s-a aruncat din turla bisericii. Fata colonelui își privește mâna ridicată în dreptul ochilor. Ghiciți cine scrie astfel.
Dumnezeu este plin de îndurare, dacă Dumnezeu n-ar fi plin de îndurare, ar fi îndurare în lume, nu numai în EL Inteligent a spus Poetul.
Alb și ușor. Dunele seceră vântul. Nu am crescut în câmpie. Dar am crescut. Ce purtăm în noi? Lumina, fiecare cât o are, durerea, fiecare cât o are, numele, fiecare cât vrea. Ne lăsăm colindați și purtați pe meridiane. Uneori prietenii se află pe Lună. Multe călătorii s-au terminat pe o stâncă. Ne oglindesc și cerul și apele. Rotiți fruntea, mai mult, mai des, veți ameți, atunci veți cădea în genunchi și veți uita de voi. De aici, poetul vine și spune.
Meduză nenorocită, pământul cuprinde și viii și morții. Cine aude vocea tăcerii, are un dar divin. Domuri, domuri, ape neauzite, am ascuns ceasornnicele să nu știm când vom muri.
BORIS MARIAN
Piatra din văzduh
Piatra din văzduh
Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?
Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.
Au plecat să vâneze chitare.
Priviți scarabeii.
Piscul Aconcagua, ce dihanie ne pândește, mai este și solemnă.
Iată vizuina șerpilor risipiți în sine înșiși, când fluviile sacre dorm și ele. Azi noapte, vântul a venit cu ochi scăpărători. Luna, un miel metalic.
Nu l-am cunoscut pe Soutine. Dar voi?
Lăcașul îngerului, unde este acest lăcaș, o fi în inima ta?
Nu am încredere în mâna cu briliante.
Când zboară cocorii e semn de război.
Nu mai există cuibi de nobili.
Să ne ferească Domnul de alde Nero, Ivan cel Groaznic, Hitler, Stalin. Dar există și miniaturile.
Cea mai mare pedeapsă este să fii străin printre ai tăi.
Sub soarele alb al deșertului ne-am desăvârșit.
Să nu întorci niciodată capul, în orice clipă se ivește pericolul sau fericirea din fața ta.
Uneori, noaptea începe de dimineață.
Sângele este mereu tăcut.
Un măr pe masă presupune multe operațiuni pregătitoare.
Poate fi apa un soare vede? Poate. La fel cum piatra plutește în văzduh.
Boris Marian
Februarie, să scoatem cerneala, să pângem pe coala cea albă, mireasă, cum plânge o coasă, corbii cei orbi, tristeţe la marginea unor podeţe, iar versurile cad pe prund, devin pietre de râu, vezi privighetoarea de argint, ca o linguriţă în aer, vibrează?
Urc coama dealului, o piatră stă singuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alafabet, defel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele , poate El
Le-a scris cu-o mână nevăzută, să le citească cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi, încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, O PIATRĂ SCRIS-MI ŢINE CALEA, NEOCOLITĂ DE CUVÂNT.
Au plecat să vâneze chitare.
Priviți scarabeii.
Piscul Aconcagua, ce dihanie ne pândește, mai este și solemnă.
Iată vizuina șerpilor risipiți în sine înșiși, când fluviile sacre dorm și ele. Azi noapte, vântul a venit cu ochi scăpărători. Luna, un miel metalic.
Nu l-am cunoscut pe Soutine. Dar voi?
Lăcașul îngerului, unde este acest lăcaș, o fi în inima ta?
Nu am încredere în mâna cu briliante.
Când zboară cocorii e semn de război.
Nu mai există cuibi de nobili.
Să ne ferească Domnul de alde Nero, Ivan cel Groaznic, Hitler, Stalin. Dar există și miniaturile.
Cea mai mare pedeapsă este să fii străin printre ai tăi.
Sub soarele alb al deșertului ne-am desăvârșit.
Să nu întorci niciodată capul, în orice clipă se ivește pericolul sau fericirea din fața ta.
Uneori, noaptea începe de dimineață.
Sângele este mereu tăcut.
Un măr pe masă presupune multe operațiuni pregătitoare.
Poate fi apa un soare vede? Poate. La fel cum piatra plutește în văzduh.
Boris Marian
Șarpele , foc stins
Șarpele, un foc stins
Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci din cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.
Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.
Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.
Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol.
Relațiile intertextuale realizate de Lautereamont sunt specifice unor opere ce nu pot fi încadrate cu ușurință în nici un gen literar. Așa spune Romul Munteranu. Eu, fără falsă modestie mă voi încadra la PERSONALE. Mă erodează remușcările. Fericit este cel care nu le cunoaște. Pentru toți pe care i-am iubit, îi iubesc va trebui să pătimesc mii de ani, undeva în Andromeda. Nu glumesc. Dar poate că nu voi muri, ceea ceste și mai rău.
Eu cred că n-am să mor, deși se spune
Că se cam moare pe acest pământ
Eu n-am să mor cât timp mi se răspunde
Cât timp mai am în minte un cuvânt
Eu am să mor când va învinge moartea
Tăcerea ta mai tare ca un corn
Când zimbrul de argint, precum e soarta
Mă va zdrobi tăcut și orb
Boris Marian
Şarpele este un foc stins, dar periculos, când este veninos. Mi se pare cea mai absurdă moarte să te duci din cauza unei asemenea reptile, pe cât de elegante, pe atât de mişelnică.
Moartea vine uneori foarte blândă, ca o mamă, îţi pune mâna pe frunte şi te invită să pleci cu ea. Nu o refuzi. Alteori se deghizează în vizitiu, te biciuieşte la sânge, fie ca inchizitor, te împunge cu ace şi cârlige înroşite. Se spune că Dumnezeu te pune la încercare. Eu l-aş pune întâi pe Domnul, Doamne, iartă-mă, la asemenea încercări, pentru că ce nu-ţi place altuia nu face.
Cei mai mari hoţi de timp sunt gândurile. Unele sunt blânde, prosteşti chiar, altele – mai rele ca un thriller. Mor personaje pe capete, uneori şi foste rude defuncte, adică în vise –coşmaruri. Eu nu deosebesc visele de gânduri.
Lumea nu este o scenă, este o mascaradă, ceva mai rău, o casă de nebuni nerecunoscuţi ca atare. De la şefi la cei mai blânzi nebuni de sub băncile parcurilor noastre publice. După victoria finală, voi veni şi eu, cu acelaşi suflet, dar cu un alt trup, voi încerca să fac o mică separare, între nebunii buni şi nebunii răi. Pe cine să aleg? Mă va învăţa Bunul Diavol.
Relațiile intertextuale realizate de Lautereamont sunt specifice unor opere ce nu pot fi încadrate cu ușurință în nici un gen literar. Așa spune Romul Munteranu. Eu, fără falsă modestie mă voi încadra la PERSONALE. Mă erodează remușcările. Fericit este cel care nu le cunoaște. Pentru toți pe care i-am iubit, îi iubesc va trebui să pătimesc mii de ani, undeva în Andromeda. Nu glumesc. Dar poate că nu voi muri, ceea ceste și mai rău.
Eu cred că n-am să mor, deși se spune
Că se cam moare pe acest pământ
Eu n-am să mor cât timp mi se răspunde
Cât timp mai am în minte un cuvânt
Eu am să mor când va învinge moartea
Tăcerea ta mai tare ca un corn
Când zimbrul de argint, precum e soarta
Mă va zdrobi tăcut și orb
Boris Marian
tristețea scaunelor pe trotuar
Tristețea scaunelor pe trotuar
Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins.
Asurzitoare întrebări, brrrr, comunist, complotist, componist, corist, Christ. Să ne încălzim mâinile, eu așa zic, cu fier încins, altă aluzie la Dracula, mi-ajunge, zbieretul și ochiul roșu mă urmăresc de pe perete.
Ați văzut Castelul Huniazilor? Acela pustiu. Ce-a fost s-a cam terminat. Sângele donat este deficitar. Mai terminați cu false vinovății. Săracul Robespierre avea dreptate. Harș, altul la rând.Cine va reuși să adoarmă un elefant se va numi poet. Salut, domnu” Mopete Ivănescu. Câinele de aer ne tot latră în limba surzilor. Niciodată nu am putut termina ACEL TRATAT DESPRE RĂBDARE, AȘTEPTARE, îmi place să mor înainte.
Ia înlocuiți melancolia cu obrăznicia, așa îmi place, certitudinea cu speranța deșartă, oftatul cu datoria împlinită, orgoliul cu nimicul, apoi luați un glonț, îl punerți în pahar și îl înghițiți, nu înainte de a înghiți și un revolver cu butoiaș. Principiile trebuie date afară, deși nu este nici o șansă ca ele să iasă. Am auzit că au fost trei Homeri, doi Shakespeari și un singur poet de pe strada Fabrica de Pâine. Autorul este grav bolnav, iar cititorul este un mare terapeut.
Să fiu, deci, mulțumit, viața trece, de ce m-aș revolta, nimic nu-i nou, poetul spânzurat, odaia rece pe dată l-a cuprins ca pe-un ecou, a fost iubit și detestat odată, acum zâmbește blând din calendar, să fiu, deci mulțumit, mi-ai fost amantă, viață și femeie și coșmar.
Boris Marian
Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins.
Asurzitoare întrebări, brrrr, comunist, complotist, componist, corist, Christ. Să ne încălzim mâinile, eu așa zic, cu fier încins, altă aluzie la Dracula, mi-ajunge, zbieretul și ochiul roșu mă urmăresc de pe perete.
Ați văzut Castelul Huniazilor? Acela pustiu. Ce-a fost s-a cam terminat. Sângele donat este deficitar. Mai terminați cu false vinovății. Săracul Robespierre avea dreptate. Harș, altul la rând.Cine va reuși să adoarmă un elefant se va numi poet. Salut, domnu” Mopete Ivănescu. Câinele de aer ne tot latră în limba surzilor. Niciodată nu am putut termina ACEL TRATAT DESPRE RĂBDARE, AȘTEPTARE, îmi place să mor înainte.
Ia înlocuiți melancolia cu obrăznicia, așa îmi place, certitudinea cu speranța deșartă, oftatul cu datoria împlinită, orgoliul cu nimicul, apoi luați un glonț, îl punerți în pahar și îl înghițiți, nu înainte de a înghiți și un revolver cu butoiaș. Principiile trebuie date afară, deși nu este nici o șansă ca ele să iasă. Am auzit că au fost trei Homeri, doi Shakespeari și un singur poet de pe strada Fabrica de Pâine. Autorul este grav bolnav, iar cititorul este un mare terapeut.
Să fiu, deci, mulțumit, viața trece, de ce m-aș revolta, nimic nu-i nou, poetul spânzurat, odaia rece pe dată l-a cuprins ca pe-un ecou, a fost iubit și detestat odată, acum zâmbește blând din calendar, să fiu, deci mulțumit, mi-ai fost amantă, viață și femeie și coșmar.
Boris Marian
Viața pe creștet
Viața pe creștet
Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge lovit de catarge, inelul de aur purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna, pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască, străbuna mea flască, semne prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară?
A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută în tramvai, în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era necunoscuta? Juristă, contabilă, profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap.
Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire.
Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răsuns nimeni la nici o întrebare. Marea se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Eu am văzut. Pentru un pictor firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.
Boris |Marian
Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge lovit de catarge, inelul de aur purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna, pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască, străbuna mea flască, semne prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară?
A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută în tramvai, în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era necunoscuta? Juristă, contabilă, profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap.
Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire.
Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răsuns nimeni la nici o întrebare. Marea se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Eu am văzut. Pentru un pictor firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.
Boris |Marian
Anna Karenina și tăcerea intelectualilor.
Anna Karenina și ... tăcerea intelectualilor
De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.
Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.
Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemți, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.
Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?
Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.
Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.
Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.
Boris Marian
De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.
Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.
Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemți, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.
Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?
Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.
Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.
Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.
Boris Marian
O slujbă
O slujbă, vreau o slujbă!
O slujbă, dați-mi o slujbă, îmi șoptește un porumbel lovit la piciorul din față. Da, era un porumbel cu patru picioare. Nici ploaia nu mai era ploaie, ci o lectură din Paracelsus. Făt Frumos trece cu un cadru, l-au lăsat genunchii în bătălia de la Lepanto. Aha, se spune Lepantin, mă corectează vecina cu umflături pe la pulpe. Facem pregătiri pentru iarnă, ne punem oasele într-o găleată de plastic, le ducem la Reînvierea, mai cumpărăm și flori, gladiole și alte corole. După,. după, strigă un pensionar , el știe toate stațiile. Se spune DUPE, așa se spunea în timpul lui Carol I. Dupe domnia voastră, mânca-ți-aș.
Ce m-aș duce eu la Ithaca, așa simplu, nu sunt eu Ulise, dar nici el nu este ce sunt eu, capul sus, Yorick, nu mă necăji. Nu știați că am un văr, Hamlet? Sorescu îl avea pe Will, fiecare cu ai lui.
Ucenic la o pasăre cu gâtul tăiat, n-am vrut, iartă-mă , Șarpe, tu zeu al Răului. Mai bine aș fi cucernic, nu pot, nu sunt cucerit nici de cucernicia altora. Ne împerechiem cu frica, facem copii de doi centimetri, greutatea două grame, se numesc friguleți, cresc și se numesc frigoane. Alții le spun frisoane, fie. Superb, ar fi zis Fellini, miroase a ceva masculin, scuze, prietenele știu.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Vestală, ai făcut baie în bazinul cu apă sfințită? Dar în laptele caprei vecinului? Unge balamele cu propriul sânge. Vor plânge mai puțin. Poate vor urla.
Tocmai când oratorul ridică toporul și sparge microfonul dintr-o lovitură, se trezește mam-mare și cere un taxi. Oratporul se lasă în genunchi, cere iertare. Vreau un taxi, strigă mam-mare. Nu înainte de a fi iertat, eu sunt șoferul care v-a luat măruntul din vechea geantă. Vai, vai, la viața mea am avut mulți șoferi ca matale, dar văd că-i întreci în filosofia kantiană. Bravos!
Boris Marian.
O slujbă, dați-mi o slujbă, îmi șoptește un porumbel lovit la piciorul din față. Da, era un porumbel cu patru picioare. Nici ploaia nu mai era ploaie, ci o lectură din Paracelsus. Făt Frumos trece cu un cadru, l-au lăsat genunchii în bătălia de la Lepanto. Aha, se spune Lepantin, mă corectează vecina cu umflături pe la pulpe. Facem pregătiri pentru iarnă, ne punem oasele într-o găleată de plastic, le ducem la Reînvierea, mai cumpărăm și flori, gladiole și alte corole. După,. după, strigă un pensionar , el știe toate stațiile. Se spune DUPE, așa se spunea în timpul lui Carol I. Dupe domnia voastră, mânca-ți-aș.
Ce m-aș duce eu la Ithaca, așa simplu, nu sunt eu Ulise, dar nici el nu este ce sunt eu, capul sus, Yorick, nu mă necăji. Nu știați că am un văr, Hamlet? Sorescu îl avea pe Will, fiecare cu ai lui.
Ucenic la o pasăre cu gâtul tăiat, n-am vrut, iartă-mă , Șarpe, tu zeu al Răului. Mai bine aș fi cucernic, nu pot, nu sunt cucerit nici de cucernicia altora. Ne împerechiem cu frica, facem copii de doi centimetri, greutatea două grame, se numesc friguleți, cresc și se numesc frigoane. Alții le spun frisoane, fie. Superb, ar fi zis Fellini, miroase a ceva masculin, scuze, prietenele știu.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Vestală, ai făcut baie în bazinul cu apă sfințită? Dar în laptele caprei vecinului? Unge balamele cu propriul sânge. Vor plânge mai puțin. Poate vor urla.
Tocmai când oratorul ridică toporul și sparge microfonul dintr-o lovitură, se trezește mam-mare și cere un taxi. Oratporul se lasă în genunchi, cere iertare. Vreau un taxi, strigă mam-mare. Nu înainte de a fi iertat, eu sunt șoferul care v-a luat măruntul din vechea geantă. Vai, vai, la viața mea am avut mulți șoferi ca matale, dar văd că-i întreci în filosofia kantiană. Bravos!
Boris Marian.
Mic dejun
Mic dejun la sanatoriu
Alături de mine şade un om, îşi soarbe supa de pasăre,nu priveşte în jur, supa de pasăre l-a acaparat cu totul, aşa cum câmpia este cuprinsă
de limba lată a vacii.Faţa omului nu spune nimic.El este un sfânt care mănâncă supă de pasăre, el este Marele Anonim. Nu-l voi întreba niciodată nimic.El se ridică, îşi şterge gura cu o batistă mare, albastră, îşi pune pălăria pe cap, iese pe uşă, nu-mi aruncă o privire.Locul de lângă mine este gol.Nu ştiu de ce îmi vin lacrimile.
Sănătatea spirituală a omenirii, spune profesorul ridicând un deget în aer, se află la o răscruce dramatică, un măr căzu cu zgomot de pumn îndesat, iată un panaceu planetar, este râsul, spune profesorul, neascultând, nevăzând, indiscutabil avem o nevoie adâncă de a râde, mai daugă, din măr iele harnic un vierme roz-alb, un pui de vierme lipsit de ruşine, îl salută pe profesor, clătinând în batjocură din cap ( din coadă), prostia şi răul nu pot fi tăiate din rădăcină, ( viermele râde), nu este comicul o formă a neputinţei de a acţiona? Prodesorul se înfurie şi zărind viemele pe loc îl strivi. Doamne, ce rău îmi pare, am mulrmurat, ce dezechilibru creat de el însuşi, profesorul, Doamne, din pom căzu încă un măr ca un pumn.
Am avut parte în viaţă de toate, de copilărie, de bătrâneţe, am fost bogat şi sărac, am iubit, am urât şi am primit la rândul meu aceste daruri, începe profesorul conversaţia, aţi dormit bine? Destul de bine, vă mulţumesc din toată inima, sunt mişcat, vă rog să transmiteţi omagiile mele prietenilor Dvs. Sper să am plăcerea să vă revăd, vă sunt îndatorat, nu voiam să vă deranjez, scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, vă rog spă vorbiţi rar, cât mai rar cu putinţă, se aud răspunsurile celor din jur, numai cântecul privighetorii nu se aude, privighetoarea a dispărut din dicţionar.
Tratamentul celor care fac transplant de față. Adică li se implantează un nou chip. După accidente, malformații. Masca de fier.
Patul iubitei este locul de Rai dăruit nouă prin mila Satanei.
Cărările s-au potolit din mers, cad frunzele c-un zgomot șters și eu în mine simt, recad, îți sunt un ruj, îți sunt un fard.
O aură fină învăluie dureri, neputințe, greșeli, zadarnică ura îmi uruie, cu mine astăzi mă-nșeli.
Boris Marian
Alături de mine şade un om, îşi soarbe supa de pasăre,nu priveşte în jur, supa de pasăre l-a acaparat cu totul, aşa cum câmpia este cuprinsă
de limba lată a vacii.Faţa omului nu spune nimic.El este un sfânt care mănâncă supă de pasăre, el este Marele Anonim. Nu-l voi întreba niciodată nimic.El se ridică, îşi şterge gura cu o batistă mare, albastră, îşi pune pălăria pe cap, iese pe uşă, nu-mi aruncă o privire.Locul de lângă mine este gol.Nu ştiu de ce îmi vin lacrimile.
Sănătatea spirituală a omenirii, spune profesorul ridicând un deget în aer, se află la o răscruce dramatică, un măr căzu cu zgomot de pumn îndesat, iată un panaceu planetar, este râsul, spune profesorul, neascultând, nevăzând, indiscutabil avem o nevoie adâncă de a râde, mai daugă, din măr iele harnic un vierme roz-alb, un pui de vierme lipsit de ruşine, îl salută pe profesor, clătinând în batjocură din cap ( din coadă), prostia şi răul nu pot fi tăiate din rădăcină, ( viermele râde), nu este comicul o formă a neputinţei de a acţiona? Prodesorul se înfurie şi zărind viemele pe loc îl strivi. Doamne, ce rău îmi pare, am mulrmurat, ce dezechilibru creat de el însuşi, profesorul, Doamne, din pom căzu încă un măr ca un pumn.
Am avut parte în viaţă de toate, de copilărie, de bătrâneţe, am fost bogat şi sărac, am iubit, am urât şi am primit la rândul meu aceste daruri, începe profesorul conversaţia, aţi dormit bine? Destul de bine, vă mulţumesc din toată inima, sunt mişcat, vă rog să transmiteţi omagiile mele prietenilor Dvs. Sper să am plăcerea să vă revăd, vă sunt îndatorat, nu voiam să vă deranjez, scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, vă rog spă vorbiţi rar, cât mai rar cu putinţă, se aud răspunsurile celor din jur, numai cântecul privighetorii nu se aude, privighetoarea a dispărut din dicţionar.
Tratamentul celor care fac transplant de față. Adică li se implantează un nou chip. După accidente, malformații. Masca de fier.
Patul iubitei este locul de Rai dăruit nouă prin mila Satanei.
Cărările s-au potolit din mers, cad frunzele c-un zgomot șters și eu în mine simt, recad, îți sunt un ruj, îți sunt un fard.
O aură fină învăluie dureri, neputințe, greșeli, zadarnică ura îmi uruie, cu mine astăzi mă-nșeli.
Boris Marian
A muri nu este o tragedie
A muri nu este o tragedie
Stalin spunea că dușmanul nu doarme niciodată. Nici el nu dormea.
Un prieten îmi spune că eu trezesc antibicilismul. Cum poți trezi pe cineva care nu doarme niciodată? De 2000 de biciclistul rătăcitor și cel nerătăcitor, fie că miroase a usturoi sau a deodorant franțuzesc trezește antibiciclism. De ce? Pentru că antibici este preocupat - oare ce conspirație mai clocește mintea biciclistului? Comuniștii ascundeau originea bicilistă, dacă erau din părinți bicicliști, unii aveau niște nume de nu-i mai cunoșteau din ce neam sunt. De fapt, nu a spus Marx, proletari amestecați-vă? Sebastian a fost și el un biciclist care a trezit antibicilism. A vrut să-l adoarmă, dar nu a reușit. Se mai spune că somnul rațiunii naște antibiciclism.. Cred, dar uneori rațiunea nici nu este în preajmă. Despre anticlisme altădată.
Boul Apis era la mare cinste. De atunci, bietul animal a decăzut în drepturi. I s-a promis că va veni cineva să-i spargă dinții. Altcineva l-a amenințat că va fi chemat la tribunal să i se pună sechestru pe coarne. Iarba a fost de mult cosită și nimeni nu-i permite să mai pască oriunde s-ar afla. Atunci s-a apucat să picteze. Picta numai vaci. De toate vârstele. Seara plângea într-un colț- avea el un cântec , o, gri frumos.
A muri nu este o tragedie. Este o Lege.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Stalin spunea că dușmanul nu doarme niciodată. Nici el nu dormea.
Un prieten îmi spune că eu trezesc antibicilismul. Cum poți trezi pe cineva care nu doarme niciodată? De 2000 de biciclistul rătăcitor și cel nerătăcitor, fie că miroase a usturoi sau a deodorant franțuzesc trezește antibiciclism. De ce? Pentru că antibici este preocupat - oare ce conspirație mai clocește mintea biciclistului? Comuniștii ascundeau originea bicilistă, dacă erau din părinți bicicliști, unii aveau niște nume de nu-i mai cunoșteau din ce neam sunt. De fapt, nu a spus Marx, proletari amestecați-vă? Sebastian a fost și el un biciclist care a trezit antibicilism. A vrut să-l adoarmă, dar nu a reușit. Se mai spune că somnul rațiunii naște antibiciclism.. Cred, dar uneori rațiunea nici nu este în preajmă. Despre anticlisme altădată.
Boul Apis era la mare cinste. De atunci, bietul animal a decăzut în drepturi. I s-a promis că va veni cineva să-i spargă dinții. Altcineva l-a amenințat că va fi chemat la tribunal să i se pună sechestru pe coarne. Iarba a fost de mult cosită și nimeni nu-i permite să mai pască oriunde s-ar afla. Atunci s-a apucat să picteze. Picta numai vaci. De toate vârstele. Seara plângea într-un colț- avea el un cântec , o, gri frumos.
A muri nu este o tragedie. Este o Lege.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Reproșul este forma cea mai ușoară de a ghilotina un om. Începi cu neîncrederea, îi pui așa, fără efort, capul pe dispozitiv, dai drumul la gigantica lamă și pac... Iartă-l, Doamne, că acuș vine la Tine.
Ahasverus
Necunoscutele căi ale lui Ahasverus
Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN
Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN
Lașul
Lașul
Recunosc – îmi este frică de ticăloși, nu știi ce le poate pielea, îmi este frică de mincinoși, unii sunt foarte talentați, îmi este frică de falși prieteni, te vând cu plăcere, îmi este frică de cei fără milă, oricând poți fi în situația să nu ai cum să te aperi, îmi este frică de calomniatori, orice minciună prinde aripi mai mari decât oricare adevăr, îmi este frică de ... dar mai știu eu de ce nu mi-e frică? Și de o gripă mi-e frică. Nu mi-e frică de dragoste, de prietenia statornică, de adevăr, chiar dacă mă doare, nici de moarte nu prea mă tem. Mă plimb adeseori prin cimitire. Nu văd pe nimeni să se chinuie acolo. Nimeni nu a venit să spună că dincolo este rău. Mi-aș dori o moarte eroică, pentru un ideal, dar de unde?
Sosim mereu târziu la locul gloriei. E bine să fii rege în sufletul tău.
Cocoșul, pe cât este de prost, pe atât este de fudul. Îmi place cocoșul, are o prestanță. Iar moartea sa este impresionantă. Calul lui Don Quijote nu a supraviețuit eroului. A dispărut în neant. Don Quijote călărește acum norii, visele copiilor, ale boschetarilor. Când ne e milă de un câine, să ne gândim că soarta noastră este mai jalnică. Tânăr fiind, pari un străin frumos, apoi lumea se obișnuiește, iar la urmă te îmbrâncește unul în groapă.
Mereu printre nume, de ce și cum să dovedesc?
BORIS MARIAN
Recunosc – îmi este frică de ticăloși, nu știi ce le poate pielea, îmi este frică de mincinoși, unii sunt foarte talentați, îmi este frică de falși prieteni, te vând cu plăcere, îmi este frică de cei fără milă, oricând poți fi în situația să nu ai cum să te aperi, îmi este frică de calomniatori, orice minciună prinde aripi mai mari decât oricare adevăr, îmi este frică de ... dar mai știu eu de ce nu mi-e frică? Și de o gripă mi-e frică. Nu mi-e frică de dragoste, de prietenia statornică, de adevăr, chiar dacă mă doare, nici de moarte nu prea mă tem. Mă plimb adeseori prin cimitire. Nu văd pe nimeni să se chinuie acolo. Nimeni nu a venit să spună că dincolo este rău. Mi-aș dori o moarte eroică, pentru un ideal, dar de unde?
Sosim mereu târziu la locul gloriei. E bine să fii rege în sufletul tău.
Cocoșul, pe cât este de prost, pe atât este de fudul. Îmi place cocoșul, are o prestanță. Iar moartea sa este impresionantă. Calul lui Don Quijote nu a supraviețuit eroului. A dispărut în neant. Don Quijote călărește acum norii, visele copiilor, ale boschetarilor. Când ne e milă de un câine, să ne gândim că soarta noastră este mai jalnică. Tânăr fiind, pari un străin frumos, apoi lumea se obișnuiește, iar la urmă te îmbrâncește unul în groapă.
Mereu printre nume, de ce și cum să dovedesc?
BORIS MARIAN
Baladă din închisoare
Baladă din închisoare
Nu am fost niciodată la închisoare. Cred că aș muri. Nu de rușine. Dar nici armata nu mi s-a părut un loc prea prietenos. Acolo am început să scriu. Versuri. De disperare. Acolo îmi plăcea să ascult „Satule, satule, vatră frumoasă, departe mai sunt de casă”. Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau. Și eu cu ei. Un domn gri vrea să mă vadă la închisoare. Am să-l primesc, am să-i iau hainele, am să închid ușa după mine și ...țușt, în lume. Cred că domnul gri nu are inimă. Are și el acolo, un bolovan. Gri. Nu știu de ce netrebnicii ( cuvântul vine de la netrebuitori) au întotdeauna dreptate, sunt puternici și râd mult. Cred că arta, poveștile populare și cele scrise de autori drăguți compensează răul din lume. În lume suntem cu toții foarte serioși, demni, înțepați undeva, bățoși, râdem de alții, ne credem nemuritori, mai spargem un dinte cuiva, ne mai rățoim, nu cerem scuze nimănui că nu avem de ce. De fapt ce câștigă un om dacă va cere scuze?. Stima este oricum pierdută. Mai bine ridică omul un par și te lovește cu sete să uiți naibii de scuze. Mi-a zis mie cineva să-l las naibii în pace. Am răspuns – te las, că al lui ești. S-a supărat, a zis că am scos colții. Probabil că venea din codru, unde oamenii au colți.
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
Nu am fost niciodată la închisoare. Cred că aș muri. Nu de rușine. Dar nici armata nu mi s-a părut un loc prea prietenos. Acolo am început să scriu. Versuri. De disperare. Acolo îmi plăcea să ascult „Satule, satule, vatră frumoasă, departe mai sunt de casă”. Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau. Și eu cu ei. Un domn gri vrea să mă vadă la închisoare. Am să-l primesc, am să-i iau hainele, am să închid ușa după mine și ...țușt, în lume. Cred că domnul gri nu are inimă. Are și el acolo, un bolovan. Gri. Nu știu de ce netrebnicii ( cuvântul vine de la netrebuitori) au întotdeauna dreptate, sunt puternici și râd mult. Cred că arta, poveștile populare și cele scrise de autori drăguți compensează răul din lume. În lume suntem cu toții foarte serioși, demni, înțepați undeva, bățoși, râdem de alții, ne credem nemuritori, mai spargem un dinte cuiva, ne mai rățoim, nu cerem scuze nimănui că nu avem de ce. De fapt ce câștigă un om dacă va cere scuze?. Stima este oricum pierdută. Mai bine ridică omul un par și te lovește cu sete să uiți naibii de scuze. Mi-a zis mie cineva să-l las naibii în pace. Am răspuns – te las, că al lui ești. S-a supărat, a zis că am scos colții. Probabil că venea din codru, unde oamenii au colți.
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
A fost
A fost ... și numai de o zi
A fost o dragoste şi numai de o zi? Suntem şi noi fiinţe efemere, atâtea jurăminţi, oricum ar fi, greşim din teamă sau dintr-o părere.
O clipă am crezut în bietul Will, în absolutul lui Romeo şi-a Juliettei,
viitorul e debil şi instabil, cuvântul se scufundă-n fluviul Lethe.Şi totuşi, încă vă iubesc, deşi amurgul cade greu şi morţii cresc.Să mori din dragoste, se poate? Mă-ntreabă un erou din carte, eu îi răspund, mă simt învins, din dragoste-am trăit, nestins e focul, mii de ani trăim prin strănepoţi şi strălumini, cum poţi muri când sărutând, auzi o voce-n slăvi, un cânt?
Nici un vis nu rezistă mai mult de o clipă, dar clipa există, eterna risipă, acum ai venit, acum eu reînviu, de mult te-am iubit, nu te văd, dar te ştiu. Omul este stîpânul cuvântului său, nu există putere mai mare, nici glorie mai mare şi mai stabilă. Dar ştim noi să stăpânim această putere? Vine clipa. Câinii-şi beau lătratul în bălţi. Floarea mătrăgunii. Va fi pustiu şi va fi seară, vom mai porni spre începuturi? Vinovat de prea mult soare? Venim din ţărmuri fără amintire? Lumina colii de hârtie. Ochiul cotropit de milă, de stele. Aurul ţării Ofir se descărca în port, iar ochiul meu îl primea. Să îmbrăţişezi roua, ah. Ca un tavan scund ne apasă, uneori, viaţa, în aventură pe calea ferată a vântului, în porumbarul somnului....Un tremur de teamă se strecoară prin pădure şi răsare la păicioarele ...
Şi iarăşi mi se pare că-nţelegi că mă retrag în pulberea fierbinte.
Am să-mpăiez cândva un leopard să se prefacă ochii în smaragd, din creasta norilor s-alcătuiesc un brad, genele tale crească nalte ca un
Gard, profesorul sî-ngenuncheze ca un bard, Sartre să nu mai fie Sartre, ci un sard, sî nu mai crezi că păsările ard, Golgotha să numească un bulevard, să spăl stuile de fard, să scutur guano de pe-nsemnul unui grad şi când mi-o fi mai greu, încet să cad ca o ninsoare peste Galaad.
Mugur / O, Doamne, cum se mai rostogolește capul de pe un pat pe celălalt /zar negru, gura întredeschisă chinuind strigăte de triumf... prin camerele pline de alarmă... pe cerul drept, dungi groase de durere.
Stelele toate în umbră. Punct.
Boris Marian
A fost o dragoste şi numai de o zi? Suntem şi noi fiinţe efemere, atâtea jurăminţi, oricum ar fi, greşim din teamă sau dintr-o părere.
O clipă am crezut în bietul Will, în absolutul lui Romeo şi-a Juliettei,
viitorul e debil şi instabil, cuvântul se scufundă-n fluviul Lethe.Şi totuşi, încă vă iubesc, deşi amurgul cade greu şi morţii cresc.Să mori din dragoste, se poate? Mă-ntreabă un erou din carte, eu îi răspund, mă simt învins, din dragoste-am trăit, nestins e focul, mii de ani trăim prin strănepoţi şi strălumini, cum poţi muri când sărutând, auzi o voce-n slăvi, un cânt?
Nici un vis nu rezistă mai mult de o clipă, dar clipa există, eterna risipă, acum ai venit, acum eu reînviu, de mult te-am iubit, nu te văd, dar te ştiu. Omul este stîpânul cuvântului său, nu există putere mai mare, nici glorie mai mare şi mai stabilă. Dar ştim noi să stăpânim această putere? Vine clipa. Câinii-şi beau lătratul în bălţi. Floarea mătrăgunii. Va fi pustiu şi va fi seară, vom mai porni spre începuturi? Vinovat de prea mult soare? Venim din ţărmuri fără amintire? Lumina colii de hârtie. Ochiul cotropit de milă, de stele. Aurul ţării Ofir se descărca în port, iar ochiul meu îl primea. Să îmbrăţişezi roua, ah. Ca un tavan scund ne apasă, uneori, viaţa, în aventură pe calea ferată a vântului, în porumbarul somnului....Un tremur de teamă se strecoară prin pădure şi răsare la păicioarele ...
Şi iarăşi mi se pare că-nţelegi că mă retrag în pulberea fierbinte.
Am să-mpăiez cândva un leopard să se prefacă ochii în smaragd, din creasta norilor s-alcătuiesc un brad, genele tale crească nalte ca un
Gard, profesorul sî-ngenuncheze ca un bard, Sartre să nu mai fie Sartre, ci un sard, sî nu mai crezi că păsările ard, Golgotha să numească un bulevard, să spăl stuile de fard, să scutur guano de pe-nsemnul unui grad şi când mi-o fi mai greu, încet să cad ca o ninsoare peste Galaad.
Mugur / O, Doamne, cum se mai rostogolește capul de pe un pat pe celălalt /zar negru, gura întredeschisă chinuind strigăte de triumf... prin camerele pline de alarmă... pe cerul drept, dungi groase de durere.
Stelele toate în umbră. Punct.
Boris Marian
Adolescentul
Adolescentul şi adultul sau Cartea Splendorii
Toţi suntem adolescenţi, puţin, dar nu toţi suntem adulţi. Unii se nasc bătrâni. O scânteie , totuşi, rămâne. Nemulţumirea este de origine adolescentină. Dar nemulţumitul, permanent, devine rău.
Centrul originar este lumina cea mai secretă, o structură diafană, de o delicateţe, de o puritate dincolo de orice înţelegere.
Văzând că au să urmeze trei generaţii păcătoase, generaţia lui Enoch, generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină. Aceasta este şi problema adolescentului devenit adult.
Unirea înţeleptului cu soţia sa este şi bucuria Domnului. Ea aduce pace pe pământ. Unii profani vor râde, dar fraza este din Zohar, de care profanii nu au habar.
Adam a deenit muritor pentru un singur păcat, iar noi, plini de păcate visăm nemurirea. Cred că mai mare păcat decât ipocrizia nu există.
Există trei părţi ale sufletului – NEŞAMA –sufletul superior, RUAH – spiritul, NEFEŞ- sufletul vital. Ele coexistă în noi. Dar fiecare le are în diferite proporţii. Astfel ne deosebim unii de alţii.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu fi făcut pace cu un om care m-a nedreptăţit şi să nu-l fi iertat. Rare cuvinte, nu-mi aparţin, dar le am în inimă.
Dacă există un prototip al părintelui, al adevăratului Patriarh, acesta este Iaacov sau Iacob, a avut 12 fii, pe unii i-a iubit, pe alţii i-a nedreptăţit, dar pentru Iosif a avut o iubire fără margini. Astfel şi-a salvat imaginea. Întâmplător pe tatăl meu îl chema Iacob.
Exodul, expatrierea nu sunt întotdeauna pedepse, pot fi şi căi de reafirmare. De aceeea eu repet titlul unui roman – „Pământul oamenilor”. Din adâncuri te chem, pe Tine, Doamne.
Tristeţea poate fi un păcat. Domnul ne-a plămădit în bucurie şi pentru bucurie.
Acestea sunt învăţăturile care trec din generaţie în generaţie, de la adolescent la adult şi din nou la adolescent.
BORIS MARIAN
Toţi suntem adolescenţi, puţin, dar nu toţi suntem adulţi. Unii se nasc bătrâni. O scânteie , totuşi, rămâne. Nemulţumirea este de origine adolescentină. Dar nemulţumitul, permanent, devine rău.
Centrul originar este lumina cea mai secretă, o structură diafană, de o delicateţe, de o puritate dincolo de orice înţelegere.
Văzând că au să urmeze trei generaţii păcătoase, generaţia lui Enoch, generaţia Potopului şi generaţia Turnului Babel, Dumnezeu a ascuns această lumină. Aceasta este şi problema adolescentului devenit adult.
Unirea înţeleptului cu soţia sa este şi bucuria Domnului. Ea aduce pace pe pământ. Unii profani vor râde, dar fraza este din Zohar, de care profanii nu au habar.
Adam a deenit muritor pentru un singur păcat, iar noi, plini de păcate visăm nemurirea. Cred că mai mare păcat decât ipocrizia nu există.
Există trei părţi ale sufletului – NEŞAMA –sufletul superior, RUAH – spiritul, NEFEŞ- sufletul vital. Ele coexistă în noi. Dar fiecare le are în diferite proporţii. Astfel ne deosebim unii de alţii.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu fi făcut pace cu un om care m-a nedreptăţit şi să nu-l fi iertat. Rare cuvinte, nu-mi aparţin, dar le am în inimă.
Dacă există un prototip al părintelui, al adevăratului Patriarh, acesta este Iaacov sau Iacob, a avut 12 fii, pe unii i-a iubit, pe alţii i-a nedreptăţit, dar pentru Iosif a avut o iubire fără margini. Astfel şi-a salvat imaginea. Întâmplător pe tatăl meu îl chema Iacob.
Exodul, expatrierea nu sunt întotdeauna pedepse, pot fi şi căi de reafirmare. De aceeea eu repet titlul unui roman – „Pământul oamenilor”. Din adâncuri te chem, pe Tine, Doamne.
Tristeţea poate fi un păcat. Domnul ne-a plămădit în bucurie şi pentru bucurie.
Acestea sunt învăţăturile care trec din generaţie în generaţie, de la adolescent la adult şi din nou la adolescent.
BORIS MARIAN
Frust
Frust- frustrare
Am făcut o obsesie din ideea morţii, ea a făcut din mine un om.
Am ajuns la concluzia că viaţa este o datorie grea, iar moartea vine cu decontul. Fiecare are parte de o judecată de Apoi personală. Nu vă gândiţi la Sf. Pettru, la cheile Raiului, unde, desigur, s-au montat de mult uşi cu fotocelule, ba-ţi trebuie şi o legitimaţie cu cotizaţia la zi.
Des, prea des ne acuzăm unii pe alţii – ah, te simţi frustrat. Da, omul este cea mai frustrată fiinţă din Univers. Are conştiinţă, ştie când şi de ce a greşit, ştie că moare, ştie că are ceva cu inima, ficatul, rinichii, colesterolul, zahărul, memoria, etc. La creatori sentimentul acesta umilitor este mai evident, mai ascuns, dar exacerbat. Frust – nou, proaspăt, crud, frustrare - ceva vechi, ranchiunos, impotenţă, nerealizare. Dacă alergi după premii, cronici, laudele criticii, laurii istoriei, eşti terminat. Numai umorul te mai poate salva. Fiecare o doză de talent, nu poţi să o creşti cu nici o vitamină. Nu spune nimeni, nu are nimeni acest drept, să spună – nu scrie, nu picta, nu compune. Exact ca în dragoste. Poţi iubi fără a fi iubit. Dacă ura înlocuieşte iubirea chestiunea se agravează.
Era într-adevăr bunicul. La început am crezut că plouă afară. Un vis.
Cum de nu ne înţelegem noi, urmaşii celor pulverizaţi de genocid?
Unul face colaje şi înjură ca un matroz, alta se crede marea sapho, mai sunt şi alţii. Ne plângem durerea pe marginea Fontanei Trevi.
O cartea silenţioasă este ca o carte în care te poţi îneca. La Început, Bereşit, Domnul a gravat semne în sfera celestă. În cel mai ascun ungher s-a înălţat o flacără întunescată, ca un abur incolor, apoi a devenit strălucitor, iar strălucirea era în toate culorile. Din Ein Sof a răsărit strălucirea. Mult mai târziu au apărut coaja şi miezul. Regele Solomon a coborât în livada cu nuci, a luat o nucă şi a pătruns, în marea sa înţelepciune, taina Universului –nucă. Noi , oamenii suntem ca şi nuca regelui Solomon.
Am făcut o obsesie din ideea morţii, ea a făcut din mine un om.
Am ajuns la concluzia că viaţa este o datorie grea, iar moartea vine cu decontul. Fiecare are parte de o judecată de Apoi personală. Nu vă gândiţi la Sf. Pettru, la cheile Raiului, unde, desigur, s-au montat de mult uşi cu fotocelule, ba-ţi trebuie şi o legitimaţie cu cotizaţia la zi.
Des, prea des ne acuzăm unii pe alţii – ah, te simţi frustrat. Da, omul este cea mai frustrată fiinţă din Univers. Are conştiinţă, ştie când şi de ce a greşit, ştie că moare, ştie că are ceva cu inima, ficatul, rinichii, colesterolul, zahărul, memoria, etc. La creatori sentimentul acesta umilitor este mai evident, mai ascuns, dar exacerbat. Frust – nou, proaspăt, crud, frustrare - ceva vechi, ranchiunos, impotenţă, nerealizare. Dacă alergi după premii, cronici, laudele criticii, laurii istoriei, eşti terminat. Numai umorul te mai poate salva. Fiecare o doză de talent, nu poţi să o creşti cu nici o vitamină. Nu spune nimeni, nu are nimeni acest drept, să spună – nu scrie, nu picta, nu compune. Exact ca în dragoste. Poţi iubi fără a fi iubit. Dacă ura înlocuieşte iubirea chestiunea se agravează.
Era într-adevăr bunicul. La început am crezut că plouă afară. Un vis.
Cum de nu ne înţelegem noi, urmaşii celor pulverizaţi de genocid?
Unul face colaje şi înjură ca un matroz, alta se crede marea sapho, mai sunt şi alţii. Ne plângem durerea pe marginea Fontanei Trevi.
O cartea silenţioasă este ca o carte în care te poţi îneca. La Început, Bereşit, Domnul a gravat semne în sfera celestă. În cel mai ascun ungher s-a înălţat o flacără întunescată, ca un abur incolor, apoi a devenit strălucitor, iar strălucirea era în toate culorile. Din Ein Sof a răsărit strălucirea. Mult mai târziu au apărut coaja şi miezul. Regele Solomon a coborât în livada cu nuci, a luat o nucă şi a pătruns, în marea sa înţelepciune, taina Universului –nucă. Noi , oamenii suntem ca şi nuca regelui Solomon.
Adio sau la revedere
Adio sau la revedere
Când eu spun „bere” nu înseamnă bere, nici micii nu sunt mici, îmi explică un gigant al metaforei din secolul XXI. Ce este în interiorul unei metafore? Nimic. Un balon de aer cu nimic în el. Dar metafora este culoarea, fără ea, textul devine alb- negru. Ce este Spania fără spanioli? Ce este Kant fără filosofie? Poţi cenzura un gând? Imposibil. Eu nu cred în spălarea creierelor. Dacă totuşi este posibilă, înseamnă că nu ne deosebim de cimpanzei. Fantasme şi adevăruri. Cineva îmi iubeşte imaginea. O cred. Şi eu ştiu să iubesc imagini. Nimic nu este mai păgân- păgână, decât iubirea. Dumnezeu nu s-a bucurat niciodată de atâta evlavie, dăruire din partea unui suflet, aşa cum ne bucurăm noi, oamenii, când iubim. Născuţi păgâni, murim în credinţă, de teama Judecăţii. Chestia cu vocea în tufiş, hm, să mă scuze Domnul Dumnezeu, tufişul nu este un loc potrivit pentru El. De pildă, mie mi-ar place să port o pălărie de sticlă sau o aură. Cel puţin o zi. Poate că aş vedea tandreţea unora. Adevărul este că suntem nişte rătăciţi de la începutul lumii şi pnă azi. De azi, gata, suntem orientaţi.
Nu am auzit de timp fără trup. Nu am auzit. Până în iad şi înapoi este un drum scurt. Mai greu ajungi în Rai. Se spune că de acolo nici nu ţi se mai dă drumul, că au lipsă de populaţie. La început a fost Cuvântul, la drum lung, tot Cuvântul, acum avem cuvinte. Prea multe.
Maria Banuş – „Cu tata şi mama, cu birja pe lac, se leagănă calul şi nuferii tac, dă-mi mâna, e-n aer ceva şi mă tem, poclitul se strânge, rămâne un ghem, cu pas de felină, alene şi tras, din spaţii se lasă, la scară un vas prelung. E un mire, şi lacom, ascuns, întunecă malukl, credeam c-am ajuns. Un vânt mă ridică, un vuiet mă ia, în scoica trăsurii, la tulburea stea, nici tata, nici mama, nici birja pe lac, doar inima veche se clatină-n sac”. Parcă ale mele sunt. Să încerce cineva să scrie astfel.
Neputinţa pictorilor de a cuprinde cu penelul tot ceea ce văd. Se apropie de chinul poetului care încearcă să-şi cuprindă sufletul. De aceea, ca poet, trebuie să ai suflet. Nu poţi fi rău, dur, vulgar, mincinos şi totodată poet. Nu poţi să înjuri ca un birjar, nici să-l faci canalie pe cineva care nu te iubeşte. Nu poţi să fii trădător, să arunci cu noroi într-un coleg de breaslă şi să te lauzi că ai o sensibilitatea artistică. Cavalerii şi unele cavalerese m-au dezamăgit foarte. În fond pe ce ne luptăm –pe un colţ de glorie sau dorim să cântăm sub lună?. Unii se trezesc lătrând.
Poeţii sunt ca nişte insule . Insulele nu pot fi în concurenţă. Cineva îmi sugera spusele lui Alecsandri la adresa lui Eminescu. Nu este cazul, iar eu nu mă simt la apus. Dimpotrivă. În primul rând existăm pentru noi înşine. Suntem extrem de egoişti.Dar nu trădători.Punct.
Pascal spunea că ura faţă de cineva pe care l-ai iubit este mai mare decât iubirea celui care nu a cunoscut ura. Iar sufletul se recunoaşte pe sine numai prin actele sale, ale sufletului. Nu le poţi impune.
Oaspeţii stăteau înţepeniţi în scaunele înalte, uimirea îi împietrise.Doar Absalom era liniştit, desena, scria, lipea colaje. Uneori mai trăgea o salvă sulfuroasă studiind expresia comesenilor.
A rămas singur. De altfel asta şi urmărea.( Purgatoriul- cântul 2).
Boris Marian
Când eu spun „bere” nu înseamnă bere, nici micii nu sunt mici, îmi explică un gigant al metaforei din secolul XXI. Ce este în interiorul unei metafore? Nimic. Un balon de aer cu nimic în el. Dar metafora este culoarea, fără ea, textul devine alb- negru. Ce este Spania fără spanioli? Ce este Kant fără filosofie? Poţi cenzura un gând? Imposibil. Eu nu cred în spălarea creierelor. Dacă totuşi este posibilă, înseamnă că nu ne deosebim de cimpanzei. Fantasme şi adevăruri. Cineva îmi iubeşte imaginea. O cred. Şi eu ştiu să iubesc imagini. Nimic nu este mai păgân- păgână, decât iubirea. Dumnezeu nu s-a bucurat niciodată de atâta evlavie, dăruire din partea unui suflet, aşa cum ne bucurăm noi, oamenii, când iubim. Născuţi păgâni, murim în credinţă, de teama Judecăţii. Chestia cu vocea în tufiş, hm, să mă scuze Domnul Dumnezeu, tufişul nu este un loc potrivit pentru El. De pildă, mie mi-ar place să port o pălărie de sticlă sau o aură. Cel puţin o zi. Poate că aş vedea tandreţea unora. Adevărul este că suntem nişte rătăciţi de la începutul lumii şi pnă azi. De azi, gata, suntem orientaţi.
Nu am auzit de timp fără trup. Nu am auzit. Până în iad şi înapoi este un drum scurt. Mai greu ajungi în Rai. Se spune că de acolo nici nu ţi se mai dă drumul, că au lipsă de populaţie. La început a fost Cuvântul, la drum lung, tot Cuvântul, acum avem cuvinte. Prea multe.
Maria Banuş – „Cu tata şi mama, cu birja pe lac, se leagănă calul şi nuferii tac, dă-mi mâna, e-n aer ceva şi mă tem, poclitul se strânge, rămâne un ghem, cu pas de felină, alene şi tras, din spaţii se lasă, la scară un vas prelung. E un mire, şi lacom, ascuns, întunecă malukl, credeam c-am ajuns. Un vânt mă ridică, un vuiet mă ia, în scoica trăsurii, la tulburea stea, nici tata, nici mama, nici birja pe lac, doar inima veche se clatină-n sac”. Parcă ale mele sunt. Să încerce cineva să scrie astfel.
Neputinţa pictorilor de a cuprinde cu penelul tot ceea ce văd. Se apropie de chinul poetului care încearcă să-şi cuprindă sufletul. De aceea, ca poet, trebuie să ai suflet. Nu poţi fi rău, dur, vulgar, mincinos şi totodată poet. Nu poţi să înjuri ca un birjar, nici să-l faci canalie pe cineva care nu te iubeşte. Nu poţi să fii trădător, să arunci cu noroi într-un coleg de breaslă şi să te lauzi că ai o sensibilitatea artistică. Cavalerii şi unele cavalerese m-au dezamăgit foarte. În fond pe ce ne luptăm –pe un colţ de glorie sau dorim să cântăm sub lună?. Unii se trezesc lătrând.
Poeţii sunt ca nişte insule . Insulele nu pot fi în concurenţă. Cineva îmi sugera spusele lui Alecsandri la adresa lui Eminescu. Nu este cazul, iar eu nu mă simt la apus. Dimpotrivă. În primul rând existăm pentru noi înşine. Suntem extrem de egoişti.Dar nu trădători.Punct.
Pascal spunea că ura faţă de cineva pe care l-ai iubit este mai mare decât iubirea celui care nu a cunoscut ura. Iar sufletul se recunoaşte pe sine numai prin actele sale, ale sufletului. Nu le poţi impune.
Oaspeţii stăteau înţepeniţi în scaunele înalte, uimirea îi împietrise.Doar Absalom era liniştit, desena, scria, lipea colaje. Uneori mai trăgea o salvă sulfuroasă studiind expresia comesenilor.
A rămas singur. De altfel asta şi urmărea.( Purgatoriul- cântul 2).
Boris Marian
Bodega
Ieşirea din bodegă
Omul a ieşit din bodegă supărat foc. Zăcuse acolo cam şase luni, cântase la toate nunţile, mai scria câte un cuplet, triplet, o strigătură fără perdea, dar brusc, totul s-a năruit. O zgâtie s-a luat de el, povestea s-a încurcat, a intrat un fenician în joc, fenicianul nu ştia cum să dea mai tare, cu piatra, cu parul, omul nostru s-a simţit cam prost, deşi nu era, a trântit uşa, dus a fost. Ei, unde să meargă, urât pe afară, în minte îi veneau tot felul de gânduri, versuri, toate scăpărau, nici una nu se aşeza unde trebuie. A căzut într-un şanţ. S-a trezit cu o patrulă de noapte care l-a dus la un adăpost pentru vagabonzi. De aici începe o altă poveste.
În felul de a se hrăni nu s-a schimbat defel, pe deasupra a renunţat complet la ieşiri, nu răspundea la bătăile în uşă. Care uşă? Adăpostul nu avea uşi, uşa era în mintea lui.
La 24 a lunii X s-a produs răbufnirea, omul a fugit. Poliţia pe urmele lui. El pe urmele unui transatlantic. Icebergul pe urmele transatlanticului. Totul s-a scufundat, a rămas pe valuri acelaşi amărât, mai mult mort decât viu, dar gânditor.
M-am întâlnit cu el după mulţi ani, nu m-a recunoscut, avea barbă, ca vârstă să fi avut 120, ca Profetul Moise, dar nu-i dădeai mai mult de 60. Mi-a spus, în viaţă trebuie să faci numai ceea ce vrei tu cu adevărat, orice compromis te duce la cumplite tragedii. Şi să nu-ţi ţii gura niciodată. Dacă înghiţi prea mult, te intoxici. A plecat, l-am urmărit cu privirea. Eu aveam abia 20 de ani, renăscusem cu ceva timp în urmă.
Îmi plac capitolele – Inflaţie şi neputinţă, Furtună şi constrângere, Arta de auzi, Învălmăşeala numelor, Fructul Focului. Ca o coroană stă titlul – Facla în ureche. Canetti era un muzician fără voie, cred.
Boris Marian
Omul a ieşit din bodegă supărat foc. Zăcuse acolo cam şase luni, cântase la toate nunţile, mai scria câte un cuplet, triplet, o strigătură fără perdea, dar brusc, totul s-a năruit. O zgâtie s-a luat de el, povestea s-a încurcat, a intrat un fenician în joc, fenicianul nu ştia cum să dea mai tare, cu piatra, cu parul, omul nostru s-a simţit cam prost, deşi nu era, a trântit uşa, dus a fost. Ei, unde să meargă, urât pe afară, în minte îi veneau tot felul de gânduri, versuri, toate scăpărau, nici una nu se aşeza unde trebuie. A căzut într-un şanţ. S-a trezit cu o patrulă de noapte care l-a dus la un adăpost pentru vagabonzi. De aici începe o altă poveste.
În felul de a se hrăni nu s-a schimbat defel, pe deasupra a renunţat complet la ieşiri, nu răspundea la bătăile în uşă. Care uşă? Adăpostul nu avea uşi, uşa era în mintea lui.
La 24 a lunii X s-a produs răbufnirea, omul a fugit. Poliţia pe urmele lui. El pe urmele unui transatlantic. Icebergul pe urmele transatlanticului. Totul s-a scufundat, a rămas pe valuri acelaşi amărât, mai mult mort decât viu, dar gânditor.
M-am întâlnit cu el după mulţi ani, nu m-a recunoscut, avea barbă, ca vârstă să fi avut 120, ca Profetul Moise, dar nu-i dădeai mai mult de 60. Mi-a spus, în viaţă trebuie să faci numai ceea ce vrei tu cu adevărat, orice compromis te duce la cumplite tragedii. Şi să nu-ţi ţii gura niciodată. Dacă înghiţi prea mult, te intoxici. A plecat, l-am urmărit cu privirea. Eu aveam abia 20 de ani, renăscusem cu ceva timp în urmă.
Îmi plac capitolele – Inflaţie şi neputinţă, Furtună şi constrângere, Arta de auzi, Învălmăşeala numelor, Fructul Focului. Ca o coroană stă titlul – Facla în ureche. Canetti era un muzician fără voie, cred.
Boris Marian
Nu mai sunt eu
Am ajuns să nu mă recunosc
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, spunea Gide, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
A curăţa masa cu o ramură de liliac. Oribil gest.
Clădiţi-vă cetate în văzduh, împrejmuiţi cu zid văzduhul roşu, iar mijlocul să-l întăriţi cu propriul trup, cum n-a mai fost cetate-n lume. Mă întreb ce rost are să impunem poeţilor forme fixe, rime sau chiar versuri albe, este suficient să ne exprimăm frumos gândurile. Arta cuvântului este una singură. Iar naraţiunile cu momente crude, teribile, scabroase nu pot fi decât de domeniul reportajelor, că noi oricum ne-am obişnuit cu ele la TV.
Făptură ieşită din întuneric, de unde vine oricare turburare, nu eşti nici pasărea născută din cenuşă, nici înger decăzut din drepturi, dar spune, totuşi, cine eşti?
Seniore Alvare, aţi scăpat,fără îndoială, din cea mai mare primejdie la care un om se poate expune... Aţi provocat spiritul viclean ( Demonomania de Bodin).
Îl lăsai pe bietul diavol cu plăcerea lui, păstrând tăcerea care se cuvenea. Şi cine este acest Rothomago, nu sunt eu, oare?
Vrui să cobor din pat cu jumătatea de trup, inferioară, dar am descoperit că nu mai aveam două picioare, erau o mulţime şi toate lucioase, negre. În plus, eram extrem de lat pe toate părţile.
Cântăreaţa se numea Josefina, era foartă fină şi foarte înaltă, cânta ca un clarinet, de altfel, un coleg o punea într-o cutie specială, la sfârşitul concertului.
Restul, iubite cetitoriu, poţi scrie singur.
Boris Marian
Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.
De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?
Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, spunea Gide, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.
A curăţa masa cu o ramură de liliac. Oribil gest.
Clădiţi-vă cetate în văzduh, împrejmuiţi cu zid văzduhul roşu, iar mijlocul să-l întăriţi cu propriul trup, cum n-a mai fost cetate-n lume. Mă întreb ce rost are să impunem poeţilor forme fixe, rime sau chiar versuri albe, este suficient să ne exprimăm frumos gândurile. Arta cuvântului este una singură. Iar naraţiunile cu momente crude, teribile, scabroase nu pot fi decât de domeniul reportajelor, că noi oricum ne-am obişnuit cu ele la TV.
Făptură ieşită din întuneric, de unde vine oricare turburare, nu eşti nici pasărea născută din cenuşă, nici înger decăzut din drepturi, dar spune, totuşi, cine eşti?
Seniore Alvare, aţi scăpat,fără îndoială, din cea mai mare primejdie la care un om se poate expune... Aţi provocat spiritul viclean ( Demonomania de Bodin).
Îl lăsai pe bietul diavol cu plăcerea lui, păstrând tăcerea care se cuvenea. Şi cine este acest Rothomago, nu sunt eu, oare?
Vrui să cobor din pat cu jumătatea de trup, inferioară, dar am descoperit că nu mai aveam două picioare, erau o mulţime şi toate lucioase, negre. În plus, eram extrem de lat pe toate părţile.
Cântăreaţa se numea Josefina, era foartă fină şi foarte înaltă, cânta ca un clarinet, de altfel, un coleg o punea într-o cutie specială, la sfârşitul concertului.
Restul, iubite cetitoriu, poţi scrie singur.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
