Ab initio


Ab initio

 

Mă interesează orice, chiar ce faci în această clipă,

În pripă, în criptă, înscrisă,

Muzica, durerile omului, pomului, autodromului,

Veți întreba, cine naiba este acest Iacob de ne dă nouă lecții?

E un om nou,  bun și  oarecum profet,

Migrația popoarelor nu s-a încheiat, iar eu, Iacob

Am o voce de bariton  cu care pot sparge becuri și geamuri,

Închide ochii, deschid iluzii, hai, spuneți ceva,

Răzbunător am să vă fac numai bine,

mi-e milă de privirile voastre  disperate.

Știu, vă gândiți la descompunerea obiectului,

Metaforizarea, mefetamizarea  voastră.

Un camion cu geamuri se opri brusc

și împrăștie pe trotuar o cascadă de cioburi,

„Doamne, vitraliile”, murmură parohul,

Din cer se prăbușeau îngeri  cu aripi uzate,

 Iacob îl prinse pe Dumnezeu în brațe,

Părea un cerșetor hâtru și puțin afumat,

Scuipa sânge, l-am dus la spitalul săracilor.

Iacob Ramură

Auto-da-fe


Auto-da-fe

 

Bun era auto-da-fe-ul în Evul Mediu. Cum mângâia el  cu flăcările sale  trupul chinuit al ereticului, ca mâinile unei femei flămânde de dragoste. Este necesar și acum. Ce spun acum o să mire pe unii. Nu poți crea ceva fără să crezi în puterile tale. Un om modest estre demn de laudă, dar îi lipsește motivația de a crea. Nu cred în modestia interioară, poate doar cea declarată o fi având o semnificație. Goethe spunea că ești ceea ce tu crezi despre tine. Domnul te ascultă, el dispune. A fi scriitor este mai mult decât a fi un om cumsecade.  Desigur, nu poți fi o fiară, o bestie, dar poți să păcătuiești. Contează ce scrii, ce creezi. Wilde, Rimbaud, Verlaine erau homo, Villon era hoț la drumul mare, nu ne luăm după ei, dar cumsecădenia nu creează, ea doar depozitează bunele maniere. De multe ori am fost nedrept, m-am exprimat  cu duritate, crezând că așa este cinstit. Dar adevărul este dușmanul armoniei. Oamenii au nevoie de alinare, de respect, ei merită respect, ca oameni. Orice bine se plătește. Nu orice rău se plătește. Deasupra stâncilor  albe se rotesc corbii negri. Admir și stânca și corbii. De când cu Poe. O fecioară păzește intrarea în peșteră, dar înăuntru priculicii își fac de cap. Poetul vorbește despre sacrificiu. Într-o zonă cu furnici m-am trezit cărăbuș, ca Samsa. Versurile mele semănau cu aripile de fluture. În tavan era o gaură. Pe acolo ieșeau liliecii. Pe acolo intrau îngerii. Unii credeau că sunt muște. Păianjenul de aur s-a luat după ele. Citești ceva, îți cade ochiul. Iei o carte , se sparge oglinda. În fiecare vehicul este un virus. La pușcărie se omoară unii cu lingura. Un prunc s-a născut sub un tomberon. Luna privește disperată. Încearcă să faci supă dintr-un tramvai. Se poate consuma un lup mort cu puțin muștar. Marx umblă deghizat în femeie. Din subsolul clădirii îl văd pe Kafka. Este învelit într-un cearșaf, în urma lui ard manuscrise. În curând vom sări în aer, atunci vom afla cine suntem. Se aud pașii liniștiți ai morții, ca ai unei femei ce nu-și mai dorește nimic. Din zborul păsării ghicești lărgimea spațiului, dacă nu ai spațiu, te mulțumești să strigi – Hei, voi, trecătorilor, voi treceți pe lângă mine, nemuritorilor, vă vorbesc eu, cel efemer. Nu-mi trebuie laude, ele îngroapă, vouă îmi încredințez sufletul, în voi îl îngrop, cum îngroapă un copil o comoară în curtea școlii, sub statuia unui efor uitat și apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte, mă las izgonit din cetate. Mă veți găsi peste o mie de ani, piatră de râu, fără semne. 

Arterita urbană


Arterita urbană

Orașul suferă de arterită. Tromboze, ischemii, Doamne ferește.  Una dintre tromboze se numește Elena, alta Lenuș, mai este și Emanuel, ș.a. O aspirină și gata, a trecut, pacientul este mort. Ambulanța a cheltuit degeaba benzina. Convergență intelectuală, desăvârșire artistică. Ce știu savanții despre toate astea. EI se ocupă de particule. Și noi suntem particule. X a luat punga cu gunoi din găleată și a aruncat-o. Din pungă s-a rostogolit capul   fostului său cunoscut. Anchetă, strigăte. Cazul a fost clasat. Ce cap, ce cunoscut? Nu există. Cuferele adânci ale cugetării. Profunzimea ideii creează acea durabilitate care ne trebuie. Cred că starea zilnică a reacției lui X., activitatea lui sexuală, pe care cândva o consideram ca un element ce stă în calea creației, este o calitate care îl distinge de Proust, Cărtărescu și Tănase Popândău. Am uitat – mai este o tromboză pe nume Safir, de ce Safir? Eu i-aș spune Topaz, de la tu cazi, turcoaz, etc. E mare hai , dar și mai și-i frumoasa High Fidelity, scria admirabilul Iaru.Trăiesc halucinant trecutul ,splendoare-n iarba amintirii,acea plăcere, freamăt, prime, n-am fost amanți, noi am fost mirii, urcăm în timp, ca-n spre-o cetate care plutește-n neuitare, noi vom fi doar cuceritorii, nebănuite avatare. Clipele triste, neîmplinite vor fi  acolo, dezvrăjite.Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș, mă pierdeam,  încăperi, chei și uși, Duduiau motoare, un oraș Cu viteza unui cărăbuș. Alergam dintr-un colț în altul, te zăream, te iubeam, am murit, numai tu, mai frumoasă la zenit, transatlanticul, de un ghețar, bum-bum. Erai tu, erai tot ce trăisem  mai demult, Te sărut, amintire, te ascult.


BORIS MARIAN


 

Prințul nefericit


Prințul  nefericit

Prințul împlinise 25 de ani. Era academician, profesor, doctor, deținător al unui Nobel, se ocupa de arheologie modernă ( sic!). La sărbătorirea lui veniră  strămoșii. El era viitorul. O broscuță pe nume Elena țopăia pe coridor, împărțind bârfe de tot felul. O urmărea Valens încercând să o strivească, dar broscuța era șireată, avea darul să se transforme în frunză, în foaie de hârtie. La ușă stăteau mândri pretorienii. Aveau limbile tăiate , să nu poată comenta. Uneori le curgea sânge din gură, ei îl ștergeau cu batiste  înflorate. Un urangutan făcea poze pentru istorie. Am revăzut pozele, apăreau,ici, acolo, Faust, Mefisto.  Fotografiile aveau și sonor. Se auzeau sfaturi diverse – să nu faci răul care îți trece prin minte, să nu minți când îți vine.  Vorbitorii în sală nu se mai opreau, se părea că serbarea va dura multe ore. Unii dormeau, cineva leșinase, având diabet. Prințul privea, gândea.  Degete – cinci, ca niște bastoane, umblă-n mine oameni fără picioare, diafani, angelici,diabolici, profani, mă trezesc, lângă mine doarme prințesa, este palidă, trăiește-ntre ore,galbene ore, glorii circulatorii. Sunt chemat  peste tot, nu merg nicăieri, cineva-i Behemoth, cineva e palmier. Nu mai știu cine sunt, unii spun – Napoleon,  dar pământu-i rotund, am să urc în amvon, de acolo rostesc numai vorbe duh, din vitralii roșesc Maleah, Habakukh, iar Domnul mă mustră, eu mereu fug de timp, unii cumpără lustre, alții mor , nici nu simt.  Neavând ce face însăilă două scurte poeme.

 Arcașul lăcrimând?


Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.


Ce gândește o adolescentă?

Nu uită să mulțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.

BORIS MARIAN

Jurnal 1

Gonit, izgonit de propriul meu orgoliu. Uneori te îngroapă  de viu  cei mai iubiți oameni. Aproape. Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte. Eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne.  Am vrut să înving aparențele unei stări de nepăsare. Și stadiul unei civilizații îngândurate. Mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind  de pe catafalc, își face drum spre ieșire. Disperate păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu-mi răspunde nimeni la nicio întrebare. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare  fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Pentru un pictor, firimiturile de pâine sun filigrane pe masa tăcerii. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el. NU mai pot merge, dar gândesc. Prin față trece Elena din Troia. Un gândac i s-a așezat pe ochi. Valerius consumă guano  omenesc. Valerius nu mă trage de urechi. Nu mă tem de nimic. Numai dragostea mă poate învinge. Invidii, ură, intrigi, calomnii, monezile  uzate ale falsilor  zarafi.E ceva prea sacru, prea izolat. Dragostea pură, prietenia pură –idealuri frumoase accidente. Iubirea ne poate izola de restul lumii.

BORIS MARIAN

Bolnavul


Bolnavul

Ferește-ne, Doamne, de boală, că de moarte nu scapă nimeni. Omenirea este în mare parte bolnavă. Și eu sunt bolnav, de vârstă, de o boală hematologică , Hodgkin, de ciroză, de arterită, mai și fumez ca un netrebnic, mai depind și de scris, singura boală  de care nu mă tem. Ne ascundem bolile,  ne urăm sănătate, dar ne lovim ca niște bile sau ca niște popice. Tatăl meu a fost bolnav de când l-am știut, s-a dus în 1960. Eu nu speram să prind al treilea mileniu. Doamne, să-ți mulțumesc? OK! În mijlocul pădurii  trăia o șopârlă care scotea fum  pe gură. Ea fusese cândva o fecioară exemplară. Un pădurar a luat-o acasă , i-a dat lapte și, pe loc, șopârla redeveni fecioara  albă ca laptele pe care îl bea, fiind  goală pușcă. Dar pădurarul  prefera o pușcă adevărată. De necaz cumpără o conservă de heringi și o consumă la iuțeală. Muri de botulism. Veni un lup care mâncând resturile, se îmbolnăvi și el de botulism. Veni un câine,  mirosi lupul și îl gustă, muri. Veni  pisica, la fel, dar înainte de a muri o mușcă pe fecioară de sân. Fecioara avea rabie și botulismul nu se asociază. Ea îi mușca pe toți ciobanii din zonă, care începură să latre la câini. Câinii priveau uluiți. Deodată se auzi o voce mare – Din mare de sus , un Te găsești, din marea de jos, unde zăbovim vremelnic, Tu, olar al Omului, coboară. Dar nu coborî  nimeni. Au apărut militari în tunici aurii. Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge, lovit de catarge, inelul de aur purtat de maur, cișmeaua ce curge cu sâmnge și fuge, oprește, nebune, rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna. Pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască, străbuna mea flască, semne prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă, un diavol se scapă, auzi , primăvară? Ce vine pe scară? Lumea se bucura ca la circ. Duhul Bohe-jope fluiera o melodie la care numai porumbul știa să răspundă. Fiecare femeie care mânca un bob rămânea gravidă. A fost chemat doctorul Kumakum care și-a dat cu părerea și a plecat.  A lăsat un teanc de rețete compensate. Din cimitir veneau   soții defuncți, ei întrebau – Cu cine ai făcut , fă , copilul? Lilieci atârnați cu capetele  în jos  priveau scena. Scena era rotativă. Regizorul lipsea. Bărbații au plecat, care la război, care la locul de veci. O sută de ani a durat această stare de confuzie. Nu mă via, iubito, iubește-mă aievea, un spațiu ne desparte și un segment de vreme. Nenumărați sunt morții, fisură cu fisură, nu mă visa, iubito, sunt cal și/sau trăsură? Alunecă viața ca mierea, de iubești, hamacul poartă-n pântec o zână din povești,Pachacamac e fiul Titanului solar, nu mă visa, iubito, cenușă sunt și jar. Ar vrea și luna, poate, să umble pe pământ, nu mă visa , iubito, te voi iubi eu, blând, se nasc copii din piatră, din pâine, din cuvânt, nu mă visa, iubito, să te iubesc visând.

BORIS MARIAN   

Cioburi


Cioburi

 

În continuare mă tem. Mă tem să-mi amintesc, mă tem de prezent, de viitor, să o văd , să nu o văd? Pe cine?  Vocea nu-mi spune   clar, cine, ce vrea. Bătrân nu mă simt. Obosit , puțin. Iubirea nu va muri niciodată, dar  este o rara avis. Prima iubită era din Arad, o chema Maria Magdalena, nume  frumos. În București am venit prin 1945, de la Rădăuți, via Sverdlovsk, fără tancuri, doar cu o trotinetă  cu roți de lemn. Hingheri, polițai, olteni cu cobilița, țigănci bete ( scuze, indoromi, nu sunt xenofob fiind minoritar și eu) , generali tot beți, oameni împușcați pe străzi, noaptea, până prin 1947 când s-a mai potolit lumea. Pe Calea Victoriei trece o mașină cu mareșalul Tito și Regele Mihai, amândoi în costume albe, splendid. De atunci iubesc monarhia, care a dispărut  brusc. Mă fac pionier în 1950, dau mâna cu Teohari Georgescu, ministrul de Interne, pare a fi evreu, că are pistrui și e mic de statură, dar aflu că este curat  român. Hm, există popoare curate? Mia din Arad era născută la Sofia din tată bulgar și mamă turcoaică, iar ea era creștină, româncă. Poftim. La Palatul Pionierilor ( actualul Palat prezidențial, fostă proprietate regală, voivodală,unde și-a așezat tabăra și Tudor din Vladimiri) vine Liuba Chișinevschi  și ne îmbrățișează, ca o mamă. Este nevasta temutului lingău Iosif Rotman, dar ea pare simpatică. A făcut pușcărie. În 1953, toate ziarele – despre arestarea lui Lavrenti Beria, șeful  Internelor, Securității, Gulagului, sluga lui Stalin, se pare  și cel care l-a otrăvit pe tătucul. Așa-i trebuie, zice un vânzător. Mari politicieni mai erau în Piața Unirii. Românul a fost mereu pasionat de politică, la fel ca de fotbal. Acum interesul a scăzut. Pe Dej  îl știau toți, nimic nu mișca fără el, așa se credea, mai cu seamă după arestarea Anei Pauker, femeia bărbat, unii spun că era împotriva colectivizării forțate, oricum era „de fier”, în 1952 a zburat cu Teohari și Luca, cei mai apropiați colaboratori ai nevinovatului Dej. Politica este o curvă fără nicio îndoială, prima jertfă este fratele tău, prietenul tău, apoi ceilalți. Pauker nu voia să ia locul lui Dej, deși Molotov i-a propus –era femeie, era evreică, nu se poate. Dej nu de ea se temea, ci de ruși. Tot ei l-au aranjat , se pare, cu RADU,  vorba lui Ceașcă. A venit împiedicatul de Ceașcă, cea mai proastă impresie, vorbea ca la o adunare sătească. Ștefan Andrei zice că era inteligent. Dacă era, nu murea ca un câine. De Crăciun. Parcă un drac a intrat în populația Bucureștilor. Ei l-aș fi lăsat pensionar cu minim pe economie, cu nevasta alăturea. Bobu, un idiot, Dincă, actor, fumător de Kent, când fumătorii de Kent erau luați la secție și întrebați despre spionajul american. I-am văzut  la față, ca și pe Hrușciov, la Moscova, urât ca un purcel. A venit hicleanul de Ilici, l-am cunoscut în 1964, era cu UTC, frumușel, brunet, ca un indorom, vorbea clar, nu ca amărâții din CC, amintea de Patilineț, ucis de Ceașcă, nu se știe de ce. A venit Petrică, nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Roman să ne …Un dandy fără minte. Industria română – un depozit de fier vechi. Niciun  muncitor necalificat nu ar fi spus asemenea gogomănie, dar cine știe, o fi avut el în minte niște afaceri? Nu cred. E prea naiv, imatur, vorba fostei soții, Mioara Roman. Trei oameni au săpat la temelia unei țări care putea să rămână pe un loc onorabil – Ilici, Petrică și Miron Cozma cu bastonarii lui.Oliviu Gherman dormea în scaunul de  președinte de Senat, Văcăroiu le avea ci votca, se zice, Stolojan, „bolnavul închipuit”, care ne arăta „creșterea zero”, două degete apropiate, o fi fost dintr-o școală indiană, nea Milică, frumos ca Vodă Cuza, nimic  de mintea lui apolitică, iar Ilici, ca umbra  lui Hamlet-tatăl, apoi eternul  contestat , marinarul vesel, îl știm, nu-l uităm, deși nemica nu va lăsa, poate niște amintiri proaste. Ne așteaptă noua generație crescută în serele foștilor Secu( apropo, securis, în latină, înseamnă baltag) , micul Tititicuculescu, crinișor cel cu fundul scos ca la parada pinguinilor. Depindem de FMI mai ceva ca de URSS pe vremea sovromurilor, nu sunt antieuropean, dar mă cam enervează funcționarii care știu doar un capitol din cărțile de economie, nici americanii nu-i prea iubesc, nici nu le pasă, ce ne așteaptă? Un Caesar, un Nero, neantul? O aiureală, zice o cucuvea. De unde plecai și unde ajunsei. Iar iubita se plimbă prin București. Un câine se pișă pe statuia lui Mihai Viteazu. Voievodul tace. Cât timp?

BORIS MARIAN

Contele Alexe


Contele Alexe

Într-o zi, contele Alexe, zis și Zexe se trezi filosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capul de lampă. Crescuse cu vreo juma de metru. Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe stradă , în chiloți și fu arestat pe loc. După multe formalități și o palmă , la repezeală, ieși puțin aiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Avea întrebări multe în minte, fără nici un răspuns. Prima – cine este el și de ce există?A doua – pe cine iubește și de ce? . A treia – merită să filosofezi și în ce fel? Grele întrebări, mai grele ca o trecere de pietoni. Oamenii îi făceau loc , inspira un respect deosebit. Deci exista. O necunoscută se oferi să-l ia de bărbat. Se făcu că nu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucra la calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este un prost. Nu mă înțelege deloc”. Contele se întristă. Disprețul câinelui era o grea lovitură pentru orgoliul său. Avea dreptate Rex, comunicarea dintre ei era anevoioasă și sporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”Incendiul s-a produs. Carbonizați, ne privim unul pe altul. Numai ochii au rămas întregi.  Ții minte primul sărut, primul copil, primul divorț, prima remușcare? ”. „ Nu țin minte nimic. Acum trăiesc cu un domn onorabil, Alzheimer, care îmi face diferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un elicopter, dar infirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit să mă mulțumesc cu trotineta pe care mi-o dăduse tata Toți colegii de la Universitatea Celor Pasivi mă invidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”. Câinele citi peste umăr și lătră nemulțumit. Era clar că viața contelui se năruia. „ Bine, Rex, nu-i mai scriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ Toți îl avem, în grade diferite, să scriem cât mai avem creierul limpede”, îl consolă Alexe. Ce să se împovăreze cu noi aventuri? În fond oamenii seamănă între ei, femei, bărbați, totuna. Fiecare cu bagajul său de iubiri. Își aminti de prima sa dragoste, parcă trecuseră secoli. Începu să scrie „Prima dragoste  cunoscută în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei,ea  a înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de oboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce, voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea,se ridica, plină de speranţă.
Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi. Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.(Mandelștam).După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt vii, alții sunt morți.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.

BORIS MARIAN .

Diavolul


Diavolul

 

Criminalul  a fost depus într-o  cușcă de sticlă, ca să poată vedea și să fie văzut  chiar mâncând ori făcându-și nevoile. Era acuzat de uciderea a 1200 de bărbați, femei și copii. Folosise toate mijloacele-cuțit, topor, frânghie, otravă, glonț, ș.a. Nu avea nicio remușcare, spunea că primise ordin de la Diavol.„Dar dumneata nu poți gândi fără a primi ordine ””, a fost întrebarea cheie a acuzării. ”Nu”, a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să-l judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bucuros criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteți Diavolul”, fu răspunsul. Rumoare în sală.  ”Liniște, altfel vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jurnalul acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau înflorituri gotice. Omul purta ochelari cu ramă neagră, avea ochi mici și pătrunzători,păr negru, părea cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. Deodată se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat pe acest om”,  declara cu voce spartă o femeie cam zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să-l eliberați”. S-au auzit comentarii – „ Nu ți-e teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”. „Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie neagră, și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt Diavolul, mă scuzați”, șopti prichindelul. „Vino mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„ 8000 de ani, mă ocup cu orice, doriți un bilet în iad?”, întrebă mieros  saltimbancul. Cineva îl recunoscuse – era clovnul de la circul care tocmai poposise în oraș. Criminalul se holba la el și  nu pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoț, minte, mi-a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ți-e rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la telefon? Nu ți-am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul. Sala era înmărmurită. Se auzea doar o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul ferestrei. Judecătorul făci infarct. Femeia îl luă pe condamnat sub ochii jandarmilor și-l duse acasă, unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea dragostei.

BORIS MARIAN  

Depresia, ah…


Depresia, ah…

 

Aveam o depresieeeee…. S-o dau și altora. Fumam ca un nebun narghilea după Narghita. Speram să mor de vasculită, otită, artrită, hitlerită, stalinită, etc. Unde se vede că dragostea frățească dintre doi feciori din  Berceni nu duce mereu la ceva bun. Trăia acolo un vestit mafiot pe nume Pișkulete, sculă-n plete, i se spunea Pișku  care avea un frate Dubinkă, zis și Duby sau Dubă. Tatăl lor murise eroic mușcat de o cățea în călduri, un mini-pitbull.  Unul dintre frați s-a însurat  cu mare tam-tam, de nu s-a putut dormi în Berceni trei luni. Nu se știe care frate, că semănau și se încurcau la pat. Dar, ehei, ce dar, aleasa celor două inimi a fost prinsă  sub un capac de canalizare, iubindu-se cu inspectorul canalizărilor pe oraș. Duby, om serios a tranșat-o pe biata oaie rătăcită în bucățele de doi centimetri și a risipit-o în toate tomberoanele din București. Pișku a încercat  să-l consoleze, dar Duby, nu și nu. Că de ce tocmai pe el. Stai, frate, dar era și a mea.  Serios? Păi eu nu am știut, de ce nu mi-ai comunicat oficial? S-au decis împreună să  termine cu toate fecioarele din București. Adică să le tranșeze sistematic. Au ajuns la circa 157, 5  persoane. Poliția adunase mai multe dosare, fără  nicio șansă de finalizare. Un bănuț acolo, unul aici , toată lumea era mulțumită. Într-o zi, una dintre nefericitele fecioare avu ideea să le propună ceva nou. Înainte de a fi violată și tranșată, ea să le spună o poveste cum alta nu mai este. Zis și făcut. Frații crescuseră fără nicio mângâiere părintească în afară de bătăile zilnice cu centironul, la tălpi, la oase, la părțile sensibile. Pe fată o chema Tiri, colegele de feciorie îi spunerau Tiri-bomba. A început Tiri să le turuie o poveste despre neguțători, sindbazi, padișahi, oi, capre, asini vorbitori, boi cu școală, de stăteau frații cu gurile căscate ca gropile de obuze. Obosită, fata le-a oferit trupul și le-a propus să doarmă. Nimic, frații voiau povești. Așa că au închis-o în casă, iar seara au venit să-i ceară altă poveste. A început Tiri să stihuiască. Zicea – Domnul a făcut lumea în șase zile, iar croitorul  face o pereche de pantaloni  în șase luni. Care este mai priceput? Frații s-au încruntat, au tăcut și nu au găsit răspunsul. Luna nu știe că-și datorează lumina soarelui. De ce? Ași, nicio reacție. Puiul hienei seamănă cu un miel și riscă să fie mâncat de propriul tată. Ce-i aia hienă, fato? Un câine. Fugi de aici, râzi de noi? Filosoful și melcul au același ritm de gândire, dar melcul mai și înaintează. Cum? Canci. Tăceau frații ca peștera Scărișoara. Adam și Eva s-au hrănit cu sângele Satanei. Ei și? Nu ne interesează. La mijlocul vieții poți să dai de marea întunecime a minții. Unul din frați își aminti chestia cu NEL MEZZO DEL CAMIN DI NOSTRA VITA ,  dar tăcu mâlc. O știa de la închisoare, unde  frecventase cursurile de italiană, în țara lui Eneus. Înțeleg. Spăuse fata, puțin speriată – voi nu cunoașteți prețul unei clipe. Frații s-au bucurat, înțelegeau tâlcul, dar nu aveau replică. Ne soarbe moartea precum sărutul unei văduve flămânde. Aici, cei doi ascultători începură să plângă în hohote, fata o zbughi pe ușă, că era descuiată și dusă a fost.

BORIS MARIAN

Iubirile


Iubirile

 

Aici încep, aici termin. Inima, creierul , bielă-manivelă. Pledez pentru iubire, primesc o palmă, o flegmă. Pfui! Unii se numesc Lungi, alții Scurți. Toți se trag din Adam și Eva. Din Abel și Cain. Unii din Sem. Viața mea acoperă totul cu un nimb roșiatic. Iubesc pe cineva mai mult decât  pe mine însumi. Where? Who?  Why? La capătul lumii latră Cățelul Pământului. Dincolo tot iubire este. Scriu cum respir, am mai spus-o. Ascult vocea ta, iubito. Nici tu nu o auzi atât de clar. Mereu mă-ntorc la tine, mereu, precum înfriguratul în căutare de adăpost. Orgasm, numele tău este viață. E lumină  orbitoare. Un pat cu flori de salcâm. În jur- chiparoșii funebri. Jerbe de lumină. Deasupra flori de tei…Umbra nu va cuprinde soarele. Este un credo, un auto-da-fe. Îngenunchez numai în fața  iubirii. Numai. Ne mistuim  unul pe altul ca doi șerpi înfometați. Doamne, altfel de ce aș trăi? 

Ducele de Potigrafu se stingea văzând cu ochii. Trimiseseră după cei o mie de nepoți și cele o mie de nepoate, toate măritate cu un singur bărbat. Ducele fusese cam scrobit la viața lui. De mâine voi trage un somn zdravăn, glumi ducele. Era cunoscut de atâta timp încât nimeni nu mai știa când se născuse. Muri. La oră fixă, așa cum își dorea. Ca la un semn , toți  își supseră nasurile și lacrimile din ele. Moștenitor unic a fost declarat un nepot care venise tocmai din Mesopotamia, nu-l cunoștea pe duce decât din auzite. Un murmur de indignare se înălță ca un fum înecăcios. Apoi, fiecare luă un sfeșnic și  porni spre camera sa. Străbunul ducelui este atestat din anul 1217. O ciocănitoare verde lovea cu sete în stejarul de vizavi. Un biograf mai serios s-a ocupat de viața ducelui de Potigrafu și a descoperit că omul avusese un milion de iubite în 80 de ani. Pe toate le avusese în Salonul Roșu. Vai, ce ignoranță, cum puteți să nu credeți asemenea biografie. Fabuloasă și adevărată totodată. Printre iubitele sale s-au numărat Eva Peron, Greta Garbo, Coco Channel, Angelina Jolie, Edith Piaf, Mata Hari , Jacqueline Kennedy, Katherine Morris, astea printre cele mai cunoscute.You must know, tușică, nu ai idee câți boschetari, Își fac nevoile după gard, noaptea, când luna strălucește ca un pahar gol,prostituate bete aruncă brațe și sâni, după răii platnici,  clădirile cad singure,  sau la hămăitul câinilor, cad peste bolnavi și bătrâni uitați de  tine, tușică, în șifonier se zbenguie pantaloni peticiți de foști generali,  portocale zboară din buzunare,maimuțe le fură și le readuc la tropice, noi, iubito , facem baie împreună și citim cărți diferite.

 

BORIS MARIAN

 

Apocalipsa, da!

Apocalipsa, da!




 

Trec prin păduri, peste ape, suflarea, ultimul cântec, bănui, apusul e-aproape, eram embrionul din pântec. Tremură zilele, crește secolul, secolii trec, totul se limpezește, moartea nu-i un eșec, dar nici victorie nu e, pădure de aer și cuie, de răstigniți pe șosele, Vine El, Gabriele? Trecem de apocalipsă, așa ușor, hop, și-am sărit. Hic Rhodos… Balzac scria romanțe, Baudelaire era bucătar pe vas, plecăm din trupurile noastre într-un vacarm de nedescris, în fiecare colț este un poet, Biblioteca din Alexandria ars de la o țigară sau de la o ghiulea aprinsă. Fiecare zi are un nume. Trandafir, numele tău este trădare. Rinocerii se întrec în gingășii, răzbunarea e un orgasm diabolic. Dincolo de marmură e neantul, poate că doar nudul ne poate salva. În cuib moare chiar vulturul. Nicio caporă nu și-a otrăvit iezii. Orașul e greu de lumină. Un scaun a pornit la drum și a ajuns premier. Este bine spă ne acoperim prostia și rușinea cu o frunză de viță.



BORIS MARIAN



HAOS

"Haos
Lumea-i cufundată în haos. Pământul se apropie de neființă? Omul nu s-a zămislit pe de-a-ntregul. Pe cine voi îndrăgi? Se întreabă Domnul.
Unu-i încapățânat, altul hain și nemilostiv, altul e prea blând, ca o oaie. Nici libertatea, ei nu o înțeleg. Mierea și laptele curat s-au terminat. Ieșiți din voi, păcătoșilor, se roagă Domnul.
Cineva scuipă în lături. Vreți să vă dau o foamete mare? Nuuu, strigară copiii Domnului. Atunci ce aveți de vă luptați între voi? Vreți un lider puternic, un Fuehrer, un conducător iubit, un căpitan, ceva? O, voi, smintiților. Mergeți la mormintele Patriarhilor. Poate că veți înțelege ceva. Unii s-au dus, alțîi au rămas, s-a împărțit lumea în credincioși, necredincioși, indiferenți. Cutremure, potopuri de sânge, nimic nu a clintit această dezbinare.
A venit Mesia, a mai schimbat câte ceva, dar pacea dorită nu s-a așezat în lume. Doar moartea își vedea de lucrarea ei. Călarețîi Apocalipsei dădeau roată. Au venit filosofii să se mire. Este menirea lor. Ce este omul, dar atomul? Au sărit ciobanii să-i bată. Doar Miorița le-a luat apărarea. Filosofii sunt licuricii noștri. Altfel ne-am lovi de copaci.
Dar eu vorbesc cu copacii, zise unul hâtru. Așa este, murmură pădurea. „Fiind băiet, păduri cutreieram”. Descartes îmi fu tată, Sappho concubină. Cu Auguste Comte m-am înțeles mai greu, dar Nietzsche îmi deschise ochii. Cu un căluș în gură poți gândi.
Înaintea cuvintelor a fost Cuvântul. Umbre, shadows, trei ani la pușcarie, un om solid, nu te lua de el, totul e să-ți pierzi vremea, să faci exercițîi fizice și psihedelice, prăbușit foarte jos, în adânc, de profundis, te rogi de zei mai mari și mai mici, Dumnezeu o să privească ironic, nici un condamnat nu este vinovat, așa e Legea, nici cei duși la execuție, cam macabră chestia, norocos vei fi, de vei găsi pe cineva acasă, ultimele clipe sunt cele mai grele, vorbeșţi cu un om, afli a doua zi că nu mai este, mincinosule, de unde vii? Mmm, mormăi Shadow, vine furtuna.
Cunosc un profesor care a vorbit de când s-a născut și trăiește și astăzi, aceasta este viața? Don Quijote, Faust, Rătăcitorul sunt nimeni pe lângă el. Fă abstracție de tine și ai să-l vezi pe dracul gol. Ironia e suprafața sferei, în interior e numai durere sau un copil minune ce nu s-a născut. Orice imitație a sferei este tot sferă, Încearcă o elipsoidă.
Am văzut că se vând inimi mobile, poți răcni la ele, ți se va răspunde, elefantul le ignoră, cățelul se miră, se vând și capete mobile pentru cei cu permis de port-cap. M-am trezit, era întuneric, Cineva mă îmbrâncise pe scări, cineva mă ținea de brațe, altul Mă lovea cu sete în burtă, afară, striga un bețiv, afară, strigau alțîi mai treji, La mine strigau? De ce, pentru ce? De unde această beznă?
Orice beznă are o cauză. Bezna din tine, dinafară.
M-am luminat. Nu era nimeni. Mă luptam cu propriile mele fantome ale trecutului. Eram cu toții la fel, neiertători, orgolioși peste măsură, iar poezia plângea undeva, într-un colț, ghemuită, să n-o încaseze și ea."


Parcă e mai citibil acum... Ehei, cine nu are bătrâni să-şi cumpere... (tot haos e şi printre noi, cei ce publicăm pe net dar desconsiderăm scribul internetului - editorul/tehnoredactorul/corectorul!
Ştergere
mersi

Haos


Haos



Lumea-i cufundată în haos. Pământul se apropie de neființă?Omul nu s-a zămislit pe de-a-ntregul. Pe cine voi îndrăgi? Se întreabă Domnul. Unu-i încăpățânat, altul hain și nemilostiv, altul e prea blând, ca o oaie. Nici libertatea, ei nu o înțeleg. Mierea și laptele curat s-au terminat. Ieșiți din voi, păcătoșilor, se roagă Domnul. Cineva scuipă în lături. Vreți
Haos
Lumea-i cufundată în haos. Pământul se apropie de neființă?Omul nu s-a zămislit pe de-a-ntregul. Pe cine voi îndrăgi? Se întreabă Domnul. Unu-i încăpățânat, altul hain și nemilostiv, altul e prea blând, ca o oaie. Nici libertatea, ei nu o înțeleg. Mierea și laptele curat s-au terminat. Ieșiți din voi, păcătoșilor, se roagă Domnul. Cineva scuipă în lături. Vreți să vă dau o foamete mare? Nuuu, strigară copiii Domnului. Atunci ce aveți de vă luptați între voi? Vreți un lider puternic, un Fuehrer, un conducător iubit, un căpitan, ceva? O, voi, smintiților. Mergeți la mormintele Patriarhilor. Poate că veți înțelege ceva. Unii s-au dus, alții au rămas, s-a împărțit lumea în credincioși, necredincioși , indiferenți. Cutremure, potopuri de sânge, nimic nu a clintit această dezbinare.  A venit Mesia, a mai schimbat câte ceva, dar pacea dorită nu s-a așezat în lume. Doar moartea își vedea de lucrarea ei. Călăreții Apocalipsei dădeau roată. Au venit filosofii să se mire. Este menirea lor. Ce este  omul, dar atomul? Au sărit ciobanii să-i bată. Doar Miorița le-a luat apărarea. Filosofii sunt licuricii noștri. Altfel ne-am lovi de copaci. Dar eu vorbesc cu copacii, zise unul hâtru. Așa este, murmură pădurea. „Fiind băiet, păduri cutreieram”. Descartes îmi fu tată, Sappho concubină. Cu Auguste Comte m-am înțeles mai greu, dar Nietzsche îmi deschise ochii. Cu un căluș în gură poți gândi. Înaintea cuvintelor a fost Cuvântul. Umbre, shadows, trei ani la pușcărie, un om solid, nu te lua de el, totul e să-ți pierzi vremea, să faci exerciții fizice și psihedelice, prăbușit foarte jos, în adânc,  de profundis, te rogi de zei mai mari și mai mici, Dumnezeu o să privească ironic, nici un condamnat nu este vinovat, așa e Legea, nici cei duși la execuție, cam macabră  chestia, norocos  vei fi, de vei găsi pe cineva acasă,  ultimele clipe sunt cele mai grele, vorbești cu un om, afli a doua zi că nu mai este, mincinosule, de unde vii? Mmm, mormăi Shadow, vine furtuna. Cunosc un profesor care a vorbit de când s-a născut și trăiește și astăzi, aceasta este viața? Don Quijote, Faust, Rătăcitorul sunt nimeni pe lângă el. Fă abstracție de tine și ai să-l vezi pe dracul gol. Ironia e suprafața  sferei, în interior e numai durere sau un copil minune  ce nu s-a născut. Orice imitație a sferei este tot sferă, Încearcă o elipsoidă.Am văzut că se vând inimi mobile, poți răcni la ele, ți se va răspunde,  elefantul  le ignoră, cățelul se miră, se vând și capete mobile pentru cei cu permis de port-cap. M-am trezit, era întuneric, Cineva mă îmbrâncise pe scări, cineva mă ținea de brațe, altul Mă lovea cu sete în burtă, afară, striga un bețiv, afară, strigau alții mai treji, La mine strigau? De ce, pentru ce? De unde această beznă? Orice beznă are o cauză.Bezna din tine, dinafară. M-am luminat.  Nu era nimeni.  Mă luptam cu propriile mele  fantome ale trecutului.Eram cu toții la fel,neiertători, orgolioși peste măsură, Iar poezia plângea undeva, într-un colț, ghemuită, să n-o încaseze și ea.
 
BORIS MARIAN
 
 
BORIS MARIAN
 
să vă dau o foamete mare? Nuuu, strigară copiii Domnului. Atunci ce aveți de vă luptați între voi? Vreți un lider puternic, un Fuehrer, un conducător iubit, un căpitan, ceva? O, voi, smintiților. Mergeți la mormintele Patriarhilor. Poate că veți înțelege ceva. Unii s-au dus, alții au rămas, s-a împărțit lumea în credincioși, necredincioși , indiferenți. Cutremure, potopuri de sânge, nimic nu a clintit această dezbinare.  A venit Mesia, a mai schimbat câte ceva, dar pacea dorită nu s-a așezat în lume. Doar moartea își vedea de lucrarea ei. Călăreții Apocalipsei dădeau roată. Au venit filosofii să se mire. Este menirea lor. Ce este  omul, dar atomul? Au sărit ciobanii să-i bată. Doar Miorița le-a luat apărarea. Filosofii sunt licuricii noștri. Altfel ne-am lovi de copaci. Dar eu vorbesc cu copacii, zise unul hâtru. Așa este, murmură pădurea. „Fiind băiet, păduri cutreieram”. Descartes îmi fu tată, Sappho concubină. Cu Auguste Comte m-am înțeles mai greu, dar Nietzsche îmi deschise ochii. Cu un căluș în gură poți gândi. Înaintea cuvintelor a fost Cuvântul. Umbre, shadows, trei ani la pușcărie, un om solid, nu te lua de el, totul e să-ți pierzi vremea, să faci exerciții fizice și psihedelice, prăbușit foarte jos, în adânc,  de profundis, te rogi de zei mai mari și mai mici, Dumnezeu o să privească ironic, nici un condamnat nu este vinovat, așa e Legea, nici cei duși la execuție, cam macabră  chestia, norocos  vei fi, de vei găsi pe cineva acasă,  ultimele clipe sunt cele mai grele, vorbești cu un om, afli a doua zi că nu mai este, mincinosule, de unde vii? Mmm, mormăi Shadow, vine furtuna. Cunosc un profesor care a vorbit de când s-a născut și trăiește și astăzi, aceasta este viața? Don Quijote, Faust, Rătăcitorul sunt nimeni pe lângă el. Fă abstracție de tine și ai să-l vezi pe dracul gol. Ironia e suprafața  sferei, în interior e numai durere sau un copil minune  ce nu s-a născut. Orice imitație a sferei este tot sferă, Încearcă o elipsoidă.Am văzut că se vând inimi mobile, poți răcni la ele, ți se va răspunde,  elefantul  le ignoră, cățelul se miră, se vând și capete mobile pentru cei cu permis de port-cap.
M-am trezit, era întuneric, Cineva mă îmbrâncise pe scări, cineva mă ținea de brațe, altul Mă lovea cu sete în burtă, afară, striga un bețiv, afară, strigau alții mai treji, La mine strigau? De ce, pentru ce? De unde această beznă? Orice beznă are o cauză.Bezna din tine, dinafară. M-am luminat.  Nu era nimeni.  Mă luptam cu propriile mele  fantome ale trecutului.Eram cu toții la fel,neiertători, orgolioși peste măsură, Iar poezia plângea undeva, într-un colț, ghemuită, să n-o încaseze și ea.


 

BORIS MARIAN

 

 

BORIS MARIAN

 

Trei poeme


Trei poeme

Trei spânzurați, ca trei poeme plecate-n ceruri cu Marlene,  leat patru sute cincizeci-șase, Villon Francois abia plecase, parcul Eden era deschis, putea veni orice proscris, cauți hoțul, dai de-un asasin,mă simt mai breaz ca un asin, cu ablativul absolut poți regăsi ce n-ai avut. Crede ceva și altceva, o, Kamadeva, slava ta întrece orice-nchipuire, pe scurt, tu te numești Iubire. Camera e plină de umbre, se așteaptă  să vină un cangur, să distreze copiii, dar a venit un felinar. Un felinar? Ce-i asta? Un felinar cu gaz. Lumina săracului, al dracului. Fruntea-ngândurată –un felinar. Ochiul spart de un pumn-felinar. O felină- felinar viclean. Dar mai e și orfan, borfaș. Are aripi care fură din zbor. Murmură versuri, pe Maldoror. Dimineața el moare, seara reînvie, anii copilăriei lângă Gara de Nord. Voi nu cunoașteți tristețea felinarului, adevărat, nu al celui de la teatru. De el se lipeau îndrăgostiții. Un nebun s-a spânzurat de el. Ehei, ce povești spune. Am să le scriu altădată. Lumini tremurătoare. Afli că ai să mori și scrii la repezeală un roman. Ei și?  Bem şi bem, unii lapte negru, alţii  whiskey, alţii joacă rişca, table, domino. Fiecare cu Alzheimerul său..Pe cer trec corbii sub formă de cruci  zburătoare, va fi război, şopti un vulpoi, taci, spune coana mare, dar, de câte ori mi-am renegat fiinţa, mi-am revăzut copilăria-n vis, executat de propriile cuvinte, sufletul meu zbura în paradis, ţi-am respectat întotdeauna existenţa, Doamne, de ce ai tăcut mereu? Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă, păgânilor le laşi un eu şi un zeu, iar versul Tu mi-l pui să spună tot ceea ce trece prin  preversă mintea mea., în timp ce buha nopţii îmi şopteşte, joci pân-la capăt ori nu mai juca. Ce faci, joci, al naibii să fii, sau  te joci cu noi? Printre cei noi era şi unul Mortu D. Mortu, din neam nobil. Avea şi diplomă. Ce bine te învaţă experienţa şi ce frumos e drumul spre Florenţa şi ce uşor se lecuieşte orice boală, eu n-am să dau la nimeni socoteală. Stai, mă, asta este din beniuc, de unde furam eu mere, că avea mere în curte, zicea să le luăm fără sfială, dar, apoi arunca un băţ gros după noi. Doi stâlpi susţin azi lumea-n neclintire, onoarea roz şi-albastra mea iubire de viaţă, de prieteni, iară soarta îmi este chiar amantă, asta-i partea cea bună, cunoscută de Candide, pentru că, Doamne, Tu eşti lector ipocrit, îmi reciteşti poemele, zâmbeşti, în ochii Tăi eu văd că nu mă crezi.

 

                                                   Boris Marian

 

 

Maniheismul anticultural


Maniheismul anticultural

Maniheismul, despărțirea  radicală a răului de bine, pe care numai Dumnezeu poate să o facă, este o formă de fariseism și chiar lichelism. Fariseii, în antichitate erau oameni învățați( perushim), dar   atacându-L pe Iisus,  au rămas cu nume rău în istorie. Au unii plăcerea de a face tabulla rasa din orice moștenire culturală, după o schimbare politică majoră, revoluție, loviluție, etc. Unii îl demolează pe Eminescu, alții pe Sadoveanu, pe Labiș, ș.a. Naziștii au ars cărți în piața publică, apoi  oameni. Comuniștii-staliniști au ascuns în depozite  cărți de valoare, iar pe unii intelectuali de valoare i-au ascuns în închisori, i-au exterminat. Credeam că după 1989 asemenea practici dispar, dar ignoranța și lichelismul nu au moarte. După război mulți viteji se arată. Ce facem cu G. Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu care nu au fugit din țară, nu au fost închiși, au scris chiar  la comandă unele texte ( n.n. se spune că „Mitrea Cocor” a fost scris de un colectiv de harnici  falsificatori, iar maestrul Sadoveanu a cizelat câte ceva și a pus  semnătura, ierte-l Dumnezeu) ?  Unii afirmă că în comunism alfabetizarea, asistența medicală, socială erau  zero. Cred că acum se stă mai prost, cel puțin în aceste domenii. Să nu mințim când nu este nevoie, minciuna nu ajută. A avut comunismul păcate mai mari. Dar câți s-au ridicat împotrivă, câți au refuzat ofertele regimului trecut? Puțini. Iar cei care au tăcut chitic, s-au și bucurat de o casă, o slujbă, un bilet la mare sau la munte înjură cu voce mare, niște cațavenci de tot dragul. Nu sunt eu omul să aduc osanale unui sistem revolut, condamnabil. O acuzație  la fel de absurdă  este apartenența la masonerie a unor oameni de valoare. Aici ignoranța este totală. Masoneria ( de la cuvântul „zidar”, în franceză) are în spate  moștenirea Cavalerilor Templieri.  Ei au contribuit la edificarea capitalismului, la revoluțiile din 1848, la Unirea Țărilor Române, la participarea României în Primul Război de partea Antantei. Nici nazismul, nici comunismul nu au  acceptat masoneria, care nici ea nu a acceptat dictaturile, terorismul de stat, etc. Baliverne despre oculta mondială, conspirația mondială, antiromânească, etc. se vehiculează de oameni, fie rău intenționați, fie ignoranți, semidocți. Nu sunt mason, nici nu am cunoscut decât un singur om , oarecum, pe Dan Amedeo Lăzărescu, un istoric de ținută, care a fost împroșcat cu noroi pentru că ar fi fost colaborator la Secu. Nimic lăudabil, dar nicio legătură cu masoneria. Să nu cădem în MIORITISM, adică lumea complotează împotriva României. Cei care au adus mult rău acestei țări au fost  marii corupți proveniți din eșalonul doi al  partidului unic. Acum, fiii lor continuă  politica dezastruoasă a părinților. Cred că zarva întreținută chiar de manipulatori de profesie, despre  trecutul negru, conspirații, etc. are ca scop și eludarea  escrocheriilor care se fac continuu , sub ochii noștri. Iar a te sui pe un tăpșan și a înjura mari scriitori  mi se pare o lipsă totală de bun simț. Cine sunt denigratorii? De obicei niște nulități, ratați, oameni care nu au ajuns nici la glezna înaintașilor. Cu asta încerc să răspund foarte pe scurt unor pigmei ai „culturii”-inculturii.

BORIS MARIAN

Concert de vioară


Concert de vioară

În mijlocul unui concert de vioară, se auzi  din sală un răget. Un rinocer în sală, vai.De sub podea țâșni o apă verde , oamenii s-a cățărat pe spetezele scaunelor, speriați de moarte. Apa vorbea în cuvinte groase. Dar răgetul încetă. Un puști înfipse în gâtlejul animalului un briceag personal și concertul continuă ca și cum nimic nu se întâmplase. Un tremolo dulce, orchestra îl însoți cu bucurie. Un nou scandal. „ Unde e rinocerul meu Petrică?”, striga stăpâna, o bătrânică firavă. Abia mai sufla bietul rinocer. Ce știa el de frumusețea partiturii? Iar apele creșteau. Concertul s-a încheiat sub ape. Din crăpăturile de pe acoperiș pătrunseră hulubi uriași. Lavine de lumină coborau din cer. Doar taurii lipseau, plecați în luptă dreaptă cu toreadorii ucigași. Un cioclu apăru și culese cadavrele, urmară slujbe peste slujbe.  Ce se întâmplă aici? Întreabă un polițai chemat în grabă. Un martor încerca să-i explica în limba maori, dar polițaiul se făcea că nu înțelege. De fapt ce spunea martorul?  Câmp cu maci jur-împrejur,vântul bate în amurg,eu am părul tot mai sur, pe sub stele ape curg. Tu ești goală, eu alerg, ești nebună, eu sunt bleg,vreau să spun ceva, încerc, suntem singuri, nu aleg.Ne iubim că e prea larg spațiul, prea e androfag, pe ocean aș fi catarg, Ești fragilă, eu sunt fag. Astfel viața ne-a trecut, în contract termenu-i scurt, cimitirul nu e mut, deși mort, eu nu sunt surd. Paznic la castelul Măriei Tale, Doamnă,îÎmpart bilete celor care doresc să doarmă , în brațele divine ale Măriei Tale, nu Ți-am vorbit vreodată și nu Ți-am stat în cale. Sunt duhul Tău ce toarce În Tine visuri roșii, să se desfete-n patul  Tău moale, ticăloșii. N-am fost gelos, nici rece, doar paznic eu Ți-am fost, cum să ridic privirea la Tine, eu, un prost? Ți-am fost iubit odată,în secolul trecut, acum fumez o pipă și mint că nu Te-am vrut.

BORIS MARIAN