Calea  șearpelui

          Lui Gellu Naum

 

Stam și mă gândeam ce caut eu aici.  Șearpele pare mereu obosit. Ai să   mă-ntrebi,ce vrei, ce bei?  Am să răspund, OK, OK,  dintr-un tablou ne va  privi      strămoșul  Papa Massini. Profil sever, nas acvilin,   cândva poet  irlandofil, nemulțumit   că ne pupăm. Mai toarnă țuică de  Lancrăm, oglinzi   în jur,  Alise  dulci  trec prin oglinzi ca prin uluci. Străluce dublu, sună-n trei,un guru  umblă, Kociubei. Coboară zâne din copaci,te plac de mult, dar tu mă placi? Răspunzi, i, nu, o, nevermore, eu mă topesc pe loc și mor. Jucăm un                                                  jabberwock, de vrei, ce    bei, mă-ntrebi, OK, OK. Cu David Copperfield   un   blid golești, dar trece un bolid,  este amorul,  fix     pe doi, un   deget, Connan Doyle, codoi. Ne plictisim, diurni tribuni,  degetul somnului somon. Păzea,  ne spune piaza rea, e moartea, este nimenea. Mâna mea stângă strălucea,  ardea mocnit, e mâna mea. Vom fi atomi, cunoaștem,ce mai ai de spus, ce farmece. Prietenul muri în somn, în burta lui  creștea   un                       pom. Iar  inima  s-a frânt, baston, o , vals-boston,   o,  charlestone.  Teribilă e liniștea, niciun tertip n-o întrecea. Ești liber să  trăiești,să mori, adu-ți aminte de     amor. Simpatizăm pe morți, și ei   au   vrut să fie  corifei.  De reincarnare ce    să zic, mai multe știe un birlic.  Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos. Ne răspândim gândurile, ca pe viruși. Nu a existat niciodată un singur gând. Totul pare mai complex B. Chestie de măsură.  Ta-ta-ta, până la DADA. Incontestabil   este că s-a ucis. Orice se explică, numai iubirea mea pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un Dumnezeu. Mai este și premoniția și muniția, municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oamenii  păreau uniți. Căutări, destine, destinde , dragă, arcul, doare.  Tangențe, tangaje, Tanathos. Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele, peștele oricum vine la musca artificială.  Permiteți-mi să corectez câteva neadevăruri. Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să spună clownul, el este  Cel Mare. Țineam cartea lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur. Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii  binecuvântat din înalturi și de pe pământ. Amin. Supravegheați scena cu ochi bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim, reverență, maestre  Gaga. Rătăciții nu au nevoie de călăuză, rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului. Înțelepciunea, cumințenia, dreptatea, sfințenia se aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos și pe față și pe dos, mă scuzați că sunt vulgar, dar mă trag din vechi barbari ce străbăteau stepele călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci cad coaptele capete de regi și prinți, ispitit sunt de dorinți ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Simetrie – mister, act sexual. Sensurile trec, întrebările petrec la banchet,  perechi, perechi. Nu există erori pure. Pygmalion a creat o femeie, a uitat să o îmbrace, să-i dea educație. În toată lumea există statui, statui de femei goale. Ce-i cu obsesia asta?  La ce folosește,  întreabă cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării. În Univers, omul constituie rezerva de libertate. Dar această libertate îl poate și distruge. Spre deosebire de orice altă ființă, de orice alt obiect, omul are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici educatorul, nici temnicerul nostru.  Faust a ales, nimeni nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăția, a pierdut totul. O noapte-ntreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu este o alegere. Mai înțelegi ceva?

BORIS MARIAN

                                                                                                                                              

                                                                                                                                                                                                                                            

A muri de râs este o tragedie
A muri de râs, undeva pe-Amur, într-un cor o voce scoate un sol pur, nici memorii scrise, nici narcişi, narcise, a muri de râs, când suntem de plâns. Poţi veni cu negrul frac, să zici că-i alb, nici arheologia nu este un fleac, nu păstrează glorii, nici poeme, dar, aur, arme, scrieri şi un vechi amnar, îl aprinzi, se pare că a fost un om ce râdea de toate şi a râs în somn, vulturul în norii albi râde şi el, a muri de râs poate şi.-un mişel, toţi vorbim de moarte, ignoranţi total, adevărul pare dezbrăcat, banal, când închid eu ochii, poate doar mă rog, dar este posibil să mă simt milog, deşi niciodată nu am fost umil, as muri de râs tocma-n Bougainville.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Din telefon nu iese nimeni, din window nu iese nimeni, dar dialog există. Binecuvântat fii omule, că m-ai auzit. Nu-mi plac plângăreţii, deşi, înţeleg să poate muri nu numai de râs, se poate muri din dragoster, din nedragoste, de foame, de îndestulare, de prea mult bine, de prea mult rău, dar şi o frunză moare, nici nu ştii de ce. Copacul râde şi frunza moare. Trebuie să te uiţi la mine- să-mi spui- ce se întâmplă? De ce iarba creşte în jos, de ce sentimentele dispar ca şi norii? De aş avea un avion ultramodern, aş prinde sentimentele din urmă. Am auzit că norii au viteze fantastice, în viaţa mea sunt câţiva oameni care strigă după ajutor, iar eu pur şi simplu nu ştiu ce să le spun.
Autor: Boris Marian

 

Grămăticul

 

 Grămăticul  Pitpalac

 

 

Vorbim cu jumătate de  voce și jumătate de creier, purtăm zalele , căștile cavalerilor  de Boschetaria, subiectele sunt egale între ele, subiectele latră. Începe furtuna, fulgere, explozii cerești, mă smulg din moarte, Alisa privește înmărmurită, Don Quijote pare neliniștit, ah, corrida, ascultă, nene, mai caută  pe alta, cu mine nu ține treaba, vrei să trăiești?.Bine. Nu vrei să mori? Scopul scuză mijloacele, îl vinzi și pe fratele tău,doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi.Ești talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,cine n-ar face la fel? Nu, fratele meu,glonțul e orb, legea se-aplică orbește,tu ai de toate, doar conștiința ta este tăcută. În sufletul tău, de fapt este mai simplu să viețuiești fără o conștiință. Poate  greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,nici să te laud. Ai chip de om și poate că undeva,în micul tău interior, își face loc o întrebare. Poate regreți. Poate apari cu o floare în mână,sunt gata să te primesc. S-a domolit ura ta nebunească?  Ai reușit , nu mai sunt pe nicăieri.

 

Contrariul curgerii este pământul, principiul identității instalat în ființă, primești o sex- sentință, prefer un câine-javră proletară hrănită cu oase de pui ce nu zboară, o pisică inteligentă, agentă, doritoare de lapte și muzică  lentă, un copil ce-și contrazice bunicul până ce-l doare buricul, nimic deosebit, pâine, hârtie, salam, Salman Rushdie uitat pe un geam, îmi plac stewardesele, moderatoarele ce nu vorbesc de Balzac, marele, nici roca nu este neutră, e feminină , șucară, atinge-o, poți? Măi, să nu doară, porunca e pentru rămâi!

Surzi, muți și miopi, copiii acestui  glob  șchiop,devii dependent de milă, de țigări,  de o kilă.Bombe și bombonerii, cărțile dragi ca un viciu,  dragostea după serviciu, eu depind doar de versuri, Doamne, omoară-mă  într-o miercuri, scriu, nu-mi pasă cât sunt încă viu, nici de glorie, sunt castelan, Cam de vreo șapte  sute  de ani. Bună ploaie, cu vii și morți. Las tăcerea să urce  ca un vierme de mătase, mănâncă puțin morții, o gălușcă, două, crimele se petrec numai la TV, iar un poem se poate scrie pe o sută de pagini, de aceea renunț la cuvinte, cum renunță câinele la un os  amărât, oricum decedatul se ridică de pe catafalc și spune, ajunge, treceți la treabă, calea șarpelui este lungă,particip și eu la această luptă cu timpul, ce știe moartea despre viață? Nimic. Cineva i-a furat femeii poșeta, în poșetă era inima femeii,nu-i nimic a spus femeia,voi suferi mai puțin, dar altcineva i-a adus obiectul pierdut, după o zi sau două. Ce să facă omul cu inima femeii că nici n-o știa? Singura care s-a bucurat a fost inima, s-a gudurat ca un câine.

 Omul are mai multe vieți, dar una este reală, dacă nu faci nimic în viața reală,  în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o  glumă.  Toți sunt preocupați de postumitate și de glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire cu sângele de pe sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase. Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă. Ce să mai muște? Dinți nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am noroc , mă întâlnesc cu Nichita,cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture, plângi.  Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni  de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.Aș vrea să chem Salvarea, nu pentru mine doar, Salvarea nu mai vine, fiara,  ca un șarpe, se sfâșie pe sine, ne pune stetoscopul chiar Sfântul Dumnezeu, n-am înțeles momentul , nici scopul , scriu mereu. Efectul placebo al morții? Un cerșetor  dat afară în pumni, a fost trimis la azil, a trăit regește trei luni, avea trei copii părăsiți de treizeci de ani, în urmă avea trei diplome, acum zace la cimitirul Trei Plopi.

Mi-am văzut statuia la Muzeul de Ceară, se topea,  plângea,  lui Lenin îi dispăruse capul, mustața Fuehrerului plutea într-o baltă vâscoasă. Un chirurg mi-a spus că boala te face mai rău sau mai bun de cum erai înainte. La fel este și cu bătrânețea. Muzica, femeile  devin mai frumoase ca înainte, ambițiile se anemiază,  suferința fizică  îți pune la încercare credința,  ca biciul călugărilor.Bătrânii devin onirici, unii  chiar suprarealiști, iar  Salvarea vine  prea târziu, pentru unii. E  bine.

Mai este o oră, o elice,se rupe,   avionul pornește cu aripi de vultur, Messia  privește, mai are răbdare, necesară ca și sărutul. Ambulanța-i pe margine. Pista e netedă, ca spinarea, ca obrazul fecioarei, ai grijă de tine, îmi spunea mama, ce larg se deschide poarta spre rariștea   veșnică.

Doi pițigoi discutau cu doi pițiplini pe o banchiză Țiriac, papagalul a trecut Rubiconul, „los”, strigă soldatul argilos, „halt”, strigă soldatul de bazalt, domnule, poeziile dumitale nu mă-nfioară, doar creierul se face vrăbioară. Omul cu dinții verzi mănâncă roșii galbene,  Salambo mânca salam, pariser tango nu este parizer, bani, ceru compozitorul, la Banu Manta a văzut viitorul, Lohengrin murea pe masa de la bucătărie, ce-mi spui mie?  

În loc de salariu , omul a primit un biban cu oase, printre oase era și piciorul său pierdut în primul rezbel,ai să-l primești îndoit, i-a spus casierul cu ochi bovini, afară îl aștepta iubita, tot fără un picior, au pornit încep pe podul Mirabeau , din apă îi priveau m

 

 Grămăticul  Pitpalac

 

 

Vorbim cu jumătate de  voce și jumătate de creier, purtăm zalele , căștile cavalerilor  de Boschetaria, subiectele sunt egale între ele, subiectele latră. Începe furtuna, fulgere, explozii cerești, mă smulg din moarte, Alisa privește înmărmurită, Don Quijote pare neliniștit, ah, corrida, ascultă, nene, mai caută  pe alta, cu mine nu ține treaba, vrei să trăiești?.Bine. Nu vrei să mori? Scopul scuză mijloacele, îl vinzi și pe fratele tău,doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi.Ești talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,cine n-ar face la fel? Nu, fratele meu,glonțul e orb, legea se-aplică orbește,tu ai de toate, doar conștiința ta este tăcută. În sufletul tău, de fapt este mai simplu să viețuiești fără o conștiință. Poate  greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,nici să te laud. Ai chip de om și poate că undeva,în micul tău interior, își face loc o întrebare. Poate regreți. Poate apari cu o floare în mână,sunt gata să te primesc. S-a domolit ura ta nebunească?  Ai reușit , nu mai sunt pe nicăieri.

 

Contrariul curgerii este pământul, principiul identității instalat în ființă, primești o sex- sentință, prefer un câine-javră proletară hrănită cu oase de pui ce nu zboară, o pisică inteligentă, agentă, doritoare de lapte și muzică  lentă, un copil ce-și contrazice bunicul până ce-l doare buricul, nimic deosebit, pâine, hârtie, salam, Salman Rushdie uitat pe un geam, îmi plac stewardesele, moderatoarele ce nu vorbesc de Balzac, marele, nici roca nu este neutră, e feminină , șucară, atinge-o, poți? Măi, să nu doară, porunca e pentru rămâi!

Surzi, muți și miopi, copiii acestui  glob  șchiop,devii dependent de milă, de țigări,  de o kilă.Bombe și bombonerii, cărțile dragi ca un viciu,  dragostea după serviciu, eu depind doar de versuri, Doamne, omoară-mă  într-o miercuri, scriu, nu-mi pasă cât sunt încă viu, nici de glorie, sunt castelan, Cam de vreo șapte  sute  de ani. Bună ploaie, cu vii și morți. Las tăcerea să urce  ca un vierme de mătase, mănâncă puțin morții, o gălușcă, două, crimele se petrec numai la TV, iar un poem se poate scrie pe o sută de pagini, de aceea renunț la cuvinte, cum renunță câinele la un os  amărât, oricum decedatul se ridică de pe catafalc și spune, ajunge, treceți la treabă, calea șarpelui este lungă,particip și eu la această luptă cu timpul, ce știe moartea despre viață? Nimic. Cineva i-a furat femeii poșeta, în poșetă era inima femeii,nu-i nimic a spus femeia,voi suferi mai puțin, dar altcineva i-a adus obiectul pierdut, după o zi sau două. Ce să facă omul cu inima femeii că nici n-o știa? Singura care s-a bucurat a fost inima, s-a gudurat ca un câine.

 Omul are mai multe vieți, dar una este reală, dacă nu faci nimic în viața reală,  în viețile virtuale vei face și mai puțin. E o îmbulzeală de genii pe aici, de nu poți strecura nici o  glumă.  Toți sunt preocupați de postumitate și de glorie pământească. Aproape toți. Unii scriu cu peniță subțire cu sângele de pe sticlă.Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă. Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase. Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele, mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă. Ce să mai muște? Dinți nu mai are, numai o inimă, și aia bolnavă. Plec cu el la plimbare, poate că am noroc , mă întâlnesc cu Nichita,cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur. Cade o frunză, tu plângi. Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi. Moare un fluture, plângi.  Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni  de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină. Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.Aș vrea să chem Salvarea, nu pentru mine doar, Salvarea nu mai vine, fiara,  ca un șarpe, se sfâșie pe sine, ne pune stetoscopul chiar Sfântul Dumnezeu, n-am înțeles momentul , nici scopul , scriu mereu. Efectul placebo al morții? Un cerșetor  dat afară în pumni, a fost trimis la azil, a trăit regește trei luni, avea trei copii părăsiți de treizeci de ani, în urmă avea trei diplome, acum zace la cimitirul Trei Plopi.

Mi-am văzut statuia la Muzeul de Ceară, se topea,  plângea,  lui Lenin îi dispăruse capul, mustața Fuehrerului plutea într-o baltă vâscoasă. Un chirurg mi-a spus că boala te face mai rău sau mai bun de cum erai înainte. La fel este și cu bătrânețea. Muzica, femeile  devin mai frumoase ca înainte, ambițiile se anemiază,  suferința fizică  îți pune la încercare credința,  ca biciul călugărilor.Bătrânii devin onirici, unii  chiar suprarealiști, iar  Salvarea vine  prea târziu, pentru unii. E  bine.

Mai este o oră, o elice,se rupe,   avionul pornește cu aripi de vultur, Messia  privește, mai are răbdare, necesară ca și sărutul. Ambulanța-i pe margine. Pista e netedă, ca spinarea, ca obrazul fecioarei, ai grijă de tine, îmi spunea mama, ce larg se deschide poarta spre rariștea   veșnică.

Doi pițigoi discutau cu doi pițiplini pe o banchiză Țiriac, papagalul a trecut Rubiconul, „los”, strigă soldatul argilos, „halt”, strigă soldatul de bazalt, domnule, poeziile dumitale nu mă-nfioară, doar creierul se face vrăbioară. Omul cu dinții verzi mănâncă roșii galbene,  Salambo mânca salam, pariser tango nu este parizer, bani, ceru compozitorul, la Banu Manta a văzut viitorul, Lohengrin murea pe masa de la bucătărie, ce-mi spui mie?  

În loc de salariu , omul a primit un biban cu oase, printre oase era și piciorul său pierdut în primul rezbel,ai să-l primești îndoit, i-a spus casierul cu ochi bovini, afară îl aștepta iubita, tot fără un picior, au pornit încep pe podul Mirabeau , din apă îi priveau morții  rânjind invidioși, cocoșul de aur a strigat de două ori. Un cerșetor fără mâini îmi cere să-i dau mâinile mele. Dar…

BORIS MARIAN  

 

BORIS MARIAN  

 

Vot de blam cu avertisment

 

Era prin 1983, mă aflam, împreună cu câteva mii de cetățeni ai patriei noastre socialiste în fața Sălii Polivalente, cu spatele la Bulevardul Constantin Brâncoveanu ( nu știu de ce nu scrie și Vodă, cum scrie la Mihai Eminescu, poet, atât), Ascultam, adică trebuia să ascultăm la  difuzoare  cuvântarea tovarășulșui secretar general Nicolae Ceaușescu ( strig în mine, râzând, urrrrraaaaaa!) . Ne vorbea despre pacea mondială, despre arme nucleare și alte asemenea chestii. Nu știu de unde vorbea, noi căscam ochii și urechile la difuzoare. Am scos o revistă și, fiind mai la margine, am început să citesc tacticos, când a apărut un zdrahon  în costum fin, stofă englezească-

- Ce faci, tovarășu”, aici?

-Nimic

- Cum  nimic? Văd că citești.

- Da.

- Cum da? Așa respecți dumneata conducerea Partidului?

-Păi?

- Niciun păi, cum te cheamă?

- Mehr.

- Și mai cum?

- Boris.

- Aha, dar membru de partid ești?

- Da.

-N-ai să mai fii, dă-mi buletinul.

- Nu ți-l dau, am răspuns enervat.

- Bineee, ia să vină miliția. Bă, vino aici, strigă  ștabul, că așa părea,  ia buletinului tovarășului. Am dat buletinul unui  milițian amărât, ușor speriat.

- Unde lucrezi? Continuă șeful.

- La DANUBIANA.

- Aha, ai să treci pe schimburi,

- De ce?

- Ai să vezi dumneata de ce.

A plecat, s-a încheiat prima fază.  A urmat prelucrarea la locul de muncă, adică la Centrala industrială. Unii colegi mi-au spus – cum dracu” ai ajuns să te cerți cu secretarul economic pe sector? Directorul m-a întrebat dacă nu am înnebunit. Am cerut o audiență la comitetul municipal PCR, eram hotărât să mă apăr. După o anticameră de circa o oră și jumătate, m-a primit un individ șters care nici nu m-a întrebat ce vreau, doar a spus –

- Nu ai dreptate, tovarășu”, comitetul de la voi decide.

Bun, s-a organizat o adunare cu membrii de partid din Centrală, secretar fiind un fost tablonist  de la secția Amestecare, un tip viclean, tupeist, dar cu care nu am avut nimic de împărțit. Mi-a spus

- Eu te-aș da afară.

La adunare a cerut vot de blam cu avertisment, adică  ultima sancțiuyne înaintea excluderii. Cineva a relatat „incidentul”,mulți nu au înțeles „gravitatea” situației. S-a ridicat un tip mai dibaci și a explicat că a citi nu este o acțiune inconștientă,  exprimă o atitudine, bla, bla, bla. După 1989, omul a ajuns mare în politică, de altfel mai fusese, dar era la DANUBIANA  în 1983, trimis la munca de jos, fluierase pe undeva și dorea să se reabiliteze. S-a pus la vot sancțiunea, de trei ori s-a repetat, numărătoarea o făcea tot un coleg de al meu, care a zis la urmă, gata, sunt peste jumătate. Aiurea, dar a mers. Nu m-a supărat sancțiunea cât faptul că pentru ea au votat și așa ziși prieteni, că prietenulș la nevoie …Mai mult, eram propus pentru o deplasare în Coreea de Nord, deci stat socialist, dar același, veșnic secretar a spus –

- Cum să meargă în străinătate, acesta ne face de râs.

Nici nu știa pentru ce eram trimis. Vorba lui de analfabet era sfântă. Ok?

BORIS MARIAN MEHR  

Sconcsul

Cum este numele așa este și ființa. Sconcsul nu are nație, religie, tradiții, nu iubește alți sconcși, ba îi și blestemă, că nu e el singurul.  Calomniază, se înfrățește cu tâlhari, apoi îi trădează, este delator, din moștenirea anilor „roșii”, trimite scrisorele cu picturi celebre, stă undeva, ascuns într-un podiș, de acolo trimite rachete sol-aer-sol, rachete care miros mai urât decât el. Are zece cetățenii, este prieten cu peștele mort, iar el când moare, mormintele din jur se golesc, decedații o iau la goană  peste câmp.  Când îl întrebi de ce este sconcs și nu altcineva, se uită la tine, nevinovat și o tulește lăsând o duhoare istorică. De înălțime, nu are mai mult de 170 de centimetri, se consideră un sconcs liber, adică face mai mult ce vrea el, călcând și pe cadavre, pe unele le devoră cu mare plăcere. Il doare undeva de ce zic alții despre el, deși, în suflet, dacă îl are, și-ar dori să fie adulat. Nu este o imagine, el există, greu îi suporți blana gri, botul de șobolan. Poate că a fost cândva pasăre? Un urmaș al reptilelor zburătoare? Nu de alta, dar este mereu balonat. Mereu liniștit, i se citește mulțumirea de sine, are contacte cu persoane alese, nu știu cine sunt ele. Or fi sconcși deghizați? Are ochii lipiți de frunte, uneori îi schimbă ca pe ochelari. Dar el nu are frunte, creierul este dat spre ceafă.  Zâmbește, ține o mască în mână, în tinerețe a fost actor. Se spune că sconcsul a fost cândva un prinț frumos, dar și-a trădat iubirea de dragul  banilor. Mă rog, cine nu are nevoie de bani? Numai nebunii. Iubita lui se numea Euridice, iar el semăna cu Orfeu.  Știa să cânte din gheare, avea gheare încă de atunci. Euridice s-a prăpădit într-o beție, după ce i-a reproșat că a trădat-o  pentru o partidă mai bună cu o urmașă a dihorului. Euridice l-a blestemat înainte de moarte, el s-a acoperit imediat de o blăniță gri, a rămas drept în picioare, dar  arăta ca un sconcs, vă rog să mă credeți.

BORIS  MARIAN

Fedru

 

Citind pe Internet  diverse texte, am dat peste unul, pe un sait destinat celor din Diaspora, care  este de un uluitor ridicol. Autorul se cunoaște singur, îl înțeleg, vrea să fie  altfel, scopul scuză mijloacele, legea se aplică orbește, conștiința este perisabilă, se poate minți în zece feluri, unii mai visează grota, dreptatea celor cu pielea groasă. Mai interesant este să-l citim pe Fedru. De pildă – lupul sfâșie mielul la apa tremurată. Broaștele își aleg drept rege o năpârcă lacomă, gaița se vrea păun, câinele sare în apă crezând că are un adversar  acolo, leul își ia prada de la amicii săi, soarele a vrut să se însoare, speriind  toate vietățile, masca nu are creier,  lupul este ajutat de un medic- cocor, dar nu-l plătește, vrabia râdea de un iepure prins de vultur și fu și ea mâncată de un uliu. Până aici amicul meu, care îmi aduce mii de acuze, seamănă perfect. Să mergem mai departe. Dacă lupul e crud, vulpea e hoață, care e mai bun? Răgetul măgarului  sperie jivinele, dar la mâncat, leul  este beneficiarul. Cerbul se laudă cu coarnele sale, însă numai picioarele subțiri și agere îl salvează. Cerbul îi aduce în dar oii un lup. Ca să mănânce un pește, o mâță sorbi toată apa din heleșteu și crăpă înainte de a se îndestula cu prada. Înainte de a muri de bătrânețe, leul primi grele lovituri de la măgar, mistreț și taur. Rușinea i-a fost  cumplită, nu asta era moartea pe care o aștepta. Ș.a.m.d.  

Ce spun conducătorii?  Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba  cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel.  E la infermelie.   Are infecţie  luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai  solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?  E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.

 

Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă  unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.

 

Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce  eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce?

 

Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte  nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.

 

 

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se  amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului.

 

                                         BORIS MARIAN

 

 

 

 

 

Biblioteca

 

Un prieten al meu, scriitor, ajuns la oarecare vârstă, a decis să-și lichideze treptat biblioteca personală. Citise tot, inclusiv cele două Testamente. În fiecare zi deschide o carte, o cerceta în viteză și apoi o ducea în holul blocului s-o ia cine voia.  După un timp nu mai rămăsese decât cu cărțile proprii. Erau multe. A început să le recitească. S-a îngrozit. Banalități, chestii învechite, fără vibrație, exerciții de virtuozitate sterilă. Era năucit. Fusese și lăudat de câteva ori, a luat și niscaiva premii. Erau cărțile lui, își închinase   viața,  clipe de înălțare trăise cu aceste cărți. Tot ce scrisese era cunoscut. Nu descoperise America. Nici sufletul omenesc. A vrut să se sinucidă. Nu avea curaj. Nu avea nici rost. A trăit, scriind înainte, pentru că  dependența era totală, ca o boală. Dacă nu scria o zi avea o stare de sevraj, ca drogații. Noi, prietenii lui, l-am consolat. Așa se întâmplă cu fiecare. Avem și momente proaste. Nu, a strigat el. Câinele, credinciosul său câine a fugit de acasă , simțind tulburarea stăpânului,un fel de dușmănie ascunsă. Într-o zi a luat Nobelul și s-a liniștit.  A murit după câteva luni. Asta aștepta, bietul de el.

********************************

 Tot ce este imoral mă întărește,

odată mi se pune în vedere

să nu mai repet eroarea,

 în caz contrar voi fi trimis

 pe Insula Diavolului.

Stâlpii de telegraf

 cântă ca niște privighetori.

Am visat că abia îmi mişcam picioarele,

 le simţeam din lut.

 Ochii abia mai vedeau,

limba îmi era grea

 şi  aluneca  precum un somon,

 în gât simţeam un măr,

 m-am trezit.

Se pare că era adevărat,

doar inima ticăia, mi-a spus,

 stai liniştit, sunt cu tine..

   Priveam covorul cu patrate concentrice,

 papagal refăcut după canoane estetice,

ascultam geamătul mobilei

 retrăindu-şi căderea

 şi-un bâzăit în amiază,

măsurând încăperea.

 Trebuia să dorm

după asprele legi ale creşterii,

să dorm în loc să urc

 pe ziduri cu meşterii.

.La fântâna nebăută-ndeajuns

 mă întorc, la  anii noştri prea tineri,

 neistovita culoatre mov, jder în întunecime,

 horă-ntâlnind mâna ta, chip străin,

oh, prea devreme murim prima oară,

 prea devreme murim...

*********************************

 O parte din legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un  vierme blând, de mătase, în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb, încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin transparenţa clipei.Cine mă va elibera de aripi înainte de a mă închide în mine?

 

 

                 De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei.  Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca  becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.

 

 

În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit  un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .

 

 

La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.

 

                                                    Boris Marian

 

 

                                                                      

                                

 

Amatorul

 

Nu avea dinți, nici ureche muzicală, dar iubea opera la nebunie. Mergea la toate spectacolele din provincie.  Avea familie: NU știu. Era bătrân? Nici asta nu știam. Cunoștea  istoria operei, nume de soliști, era la rându-i cunoscut de mulți artiști ai operei.  În viață a fost funcționar,un mic funcționar, ca în Gogol, dar ce mare admirator, ce geniu al  amatorismului dezinteresat. Își cheltuia banii pe buchete de flori, pe bilete scumpe, se îmbrăca decent. Aveam o  compasiune vecină cu invidia, cum de putea să iubească arta fără a o putea practica? Nici să descrie ceva din simțămintele sale. Dacă vorbeai cu el,  nu apucai decât la început să spui ceva,  apoi omul își desfășura cunoștințele uluitoare. Era copleșit de propria sa pasiune. Sunt convins că în viața anterioară a fost artist. Era îndrăgostit și de mari artiști ca Charlie Chaplin, dar și de N. Stroe, ca și de Maria Tănase, Alla Baianova, de compozitori ca Aurel Felea, poreclit și Faliuță. Îi plăcea stepul să-l poate dansa, își amintea de Haru Harvey, Sandu Feyer, nu-l  punea pe Fred Astaire  înaintea acestor, azi, necunoscuți. iubea și pictura, nu avea bani pentru tablourile care îi plăceau, aduna albume, îi plăcea Loewendal ( în daneză, valea leilor).  Ce om minunat. Am trecut prin cimitirul Bellu, prin 2012, și… cu strângere de inimă i-am zărit numele pe o placă. Am trăit cu această tristețe, dar nu a durat mult. Într-o seară primesc un telefon – o voce vioaie și-a declinat numele- amicul meu, amatorul trăia. În cimitir era un defunct cu un nume identic. Omul meu trăia, așa cum numai un amator poate trăi o sută de ani și mai mult. Mi-a inspirat o poezie pe care o reproduc-     

Omul are mai multe vieți,

 dar una este reală,

 celelalte sunt virtuale.

 Dacă nu faci nimic în viața reală,

 în viețile virtuale vei face și mai puțin.

E o îmbulzeală de genii pe aici,

de nu poți strecura nici o  glumă.

 Toți sunt preocupați de postumitate

 sau de glorie pământească.

 Aproape toți.

 Unii scriu cu peniță subțire

de sare și sângele de pe sticlă.

Alții se despoaie, vai, părinții nu sunt acasă.

 Altul mânjește pereții cu nămolul filosofiei vâscoase.

 Eu ce să fac? Se întreabă Bulă.

 Stau într-un colț, mângâi câinele inspirației mele,

 mârâie bietul de el, scoate un scâncet de spaimă.

 Ce să mai muște? Dinți nu mai are,

 numai o inimă, și aia bolnavă.

 Plec cu el la plimbare,

 poate că am noroc ,

 mă întâlnesc cu Nichita,

cu Whitman, cu Țichindeal Gură de Aur.

 Cade o frunză, tu plângi.

Se topește un fulg de zăpadă, tu plângi.

 Moare un fluture, plângi.

 Statisticile spun că zilnic mor sute de mii de oameni

 de boli, de frig, de foame, de glonț, de mașină.

 Eu nu mai citesc, iubito, decât statistici.

 Nu mai scriu despre frunze și fulgi și fluturi.

Să nu mai plângi niciodată, cad și eu ca o frunză.

 

BORIS MARIAN

Povestirile Marelui Urs

 

Era odată o căprioară bolnavă, dar nimeni nu știa de  ce boală suferea. Trăia izolata,  avea o prietenă cu care vorbea  uneori la telefon. De  ea s-a îndrăgostit un cerb ceva mai trecut, i-a închinat  poeme, a adunat flori pentru ea,  galbene, violete, albe,  albăstrui, de toate culorile ce se găsesc din belșug pe  dealurile din jurul munților pierduți în nori. Căprioara i-a mulțumit prin telefon, i-a mai răspuns de câteva ori , apoi , brusc a  întrerupt orice legătură  cu cerbul, dar  discuțiile cu  prietenele ei au continuat. Ba mai saluta politicos câte un cerb apărut din întâmplare pe  pajiște. În zadar a încercat cerbul să afle de ce boală suferea aleasa inimii sale. Nici semne nu mai dădea. O altă căprioară, mai miloasă i-a explicat că prietena ei este și bolnavă și foarte ocupată.  Cerbul a înțeles că  tăcerea frumoasei căprioare are altă explicație. A devenit îngândurat, neatent la pericolele care îl pășteau, astfel că într-o zi o împușcătură seacă puse capăt chinului său. Coarnele sale au fost puse la intrarea într-o cabană vestită în partea locului, chiar în ziua când avea loc un nuntă cu mulți oaspeți. Din cer, de unde se afla, cerbul lăcrima cu mari stropi de lumină albastră.

 

Era un marinar cam pezevenghi, avea o corabie mică și transporta de toate, aur, cărbune, haine  vechi, etc. Într-un port a întâlnit un cântăreț-poet, pe nume Orfeu și l-a luat pe  corabie să  mai înveselească  și el pe cei câțiva tovarăși de afacere.   Orfeu s-a întrecut pe sine, atrăgea naiadele care însoțeau corabia și îi repetau numele, rugându-l  să vină la ele. Geloși, mateloții l-au aruncat pe Orfeu în valuri și duși au fost. În zadar i-a chemat bietul om, s-a înecat și gata. Dar acesta nu este sfârșitul. Marinarii erau mai bătrâiori, mai bolnăviori și pe rând se duceau pe cea lume, iar cel mai ieftin mod de a se debarasa de morți, pentru pezevenghiul de patron era să-i arunce în valuri. Acolo, minune, ei deschideau ochii uimiți și îl vedeau pe Orfeu  pe un tron de coral, înconjurat de naiade frumoase. Bucuroși , se îndreptau spre noul  stăpân, dar Orfeu nu la adresa nicio vorbă, nici nu cânta pentru ei. De aceea oceanul este plin de pești mici și amărâți.

 

Ți-a murit toată familia, i-a spus șeful închisorii unui ocnaș, după 25 de ani de detenție, în ziua eliberării. Omul s-a aruncat pe jos de durere, a cerit să fie lăsat în închisoare, dar directorul s-a  enervat și l-a aruncat afară cu o legăturică de haine.  A pornit fostul ocnaș prin pădure și , pe drum s-a întâlnit cu Marele  Urs.  Acesta nu era deloc urs, ci un uriaș bătrân care l-a primit cu dragoste în coliba sa. Ce știi să faci, prietene? L-a întrebat.  Păi sap și eu la sare, cărbuni, tai lemne. Nu, de citit știi? Știam, dar cred că am uitat. Ia scrie ceva aici pe scoarța asta. A luat omul  o creangă mai tare și a început să scrie. Și a scris și a scris, nu s-a mai oprit. Marele Urs se uita de peste umăr și se minuna. Scriitor ai să fii. Mergi la oraș și vorbește cu prietenul meu, Viezurele. A ajuns omul la oraș,  s-a întâlnit cu Viezurele, acesta l-a lăudat cum scrie, i-a tipărit  mai multe  texte  și … ce să credeți. A luat omul cel mai mare premiu pentru  scriptori. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Marele Urs. Eu știu, dacă mai trăiește?

 

BORIS MARIAN