____Nebun cap.5____

Nu mai era sigur pe nimic, numai creierul îi lucra febril. Mai febril ca niciodată. Îi trimitea ghirlande de metafore, fragmente de marmură, diamant, iar ea tăcea ca un sfinx. „Un sfinx trebuie spart, să vedem ce este înăuntru”. Se gândea el. Dar distanţa ca şi timpul ca şi indiferenţa ucid sentimentele cum mor păsările în zborul lor spre sud, prinse de un vânt rece. A plecat, cu o carte de un învăţat chinez, în munţii Tibetului, s-a ras în cap, cum făcuse în primul an de facultate, când şi-a pierdut prima iubire, a dispărut. Ea s-a prefăcut într-un corb negru şi în fiecare noapte rosteşte clar, răspicat, ca în celebrul poem al lui Poe..” Nevermore.” .E mai bine să te afli printre persecutați, decât printre persecutori, dar și mai bine este să nu te afli nici aici, nici dincoace. În cer nu există umor, zice Mark Twain. Bate-mă, dar lasă-mă să râd, adaugă Moliere, din cealaltă parte a cimitirului. Unde nu sunt dușmani, nu este victorie, spunea Balzac, dar nici unde nu sunt prieteni nu este victorie, adăuga Șalom Alehem. Când te sărută un ipocrit, numără-ți dinții.Îngeri cu aripi strivite de sfere, râuri care sunt înmormântate, piatra lovită de copite, o dragoste neterminată ne apasă, uneori pământul este mai curat decât cerul.Eu scriu tragedii, spune Dionisos. Cine îl crede? Omenirea seamănă cu ursul fugărit de foame din pădure. Așa am rămas după pierdutele iubiri. Nemișcat. Pentru cât timp? Să te obișnuiești cu orice rană. Așa vei supraviețui. Nu te omoară aceste răni, ci ideea că ești rănit. Un cerb murind cu săgeata în trup, săgeata fiind de fapt ideea morții. Astfel există situații fără ieșire, ne obișnuim și cu ele. Cunosc câteva cazuri, oameni loviți de boala prea cunoscută și necruțătoare, care trăiau fără speranța vindecării și totuși trăiau. Mă simt un pigmeu în fața lor. Femeile sunt superioare, sub aspectul suferinței, multor bărbați, eu aș spune unui bărbat – Fii femeie.

Cineva cunoscut de decenii, m-a trădat într-un mod absolut uluitor și mișelnic, predând unui clejnic propria corespondență. Nu pot nici uita, nici ierta, dar ce folos, pe respectiva o doare undeva. Mijloace scuză scopul sau invers? Scopul se degradează prin mijloacele folosite, la fel ca în lupta politică. La fel ca în stalinism. Falsul prieten, iepurele este adevăratul inamic, îți distruge încrederea.

„Nisipurile tac, ca și cum nu ar vedea ,marea”, frumos spune Fischof.
O, rugi zadarnice. Artistul ca enigmă , emblemă, siglă, delicat, natură la miez de noapte, un bâtlan a zburat înspre sud, ceva trist, ceva mortal, ca o durere suspectă. Cine spunea că numai Dumnezeu are dreptul la existență? Are dreptate? Și este trist acest Dumnezeu? Suntem noi doar stații facultative în trecerea timpului? Un obelisc negru a fost așezat în centrul Paradisului. Fratele meu este strigătul, scria Din adâncul cenușii fratele Benjamin, l-a auzit cineva? Probabil. Dar va veni ora când noi vom vedea de undeva, de sus, cum ne vor privi alții. Maimonide credea că părerile oamenilor despre Providență sunt în număr de cinci. Eu cred că fiecare om are o părere, deci sunt opt miliarde de feluri de a privi. A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută în tramvai, în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era necunoscuta? Juristă, contabilă, profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap. Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire. Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răspuns nimeni la nici o întrebare. Marea se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Eu am văzut. Pentru un pictor firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.

Nebun cap. 4

Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul.

Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă?

Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă.

„ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ?

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”.

Nebun cap. 3

Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte. Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci, handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumuseţea să sporească,când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,în întuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul este calculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nici vârsta, nici boala, nici handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valorează douăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu. Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fost lovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au capete ca niște nuci.

Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei care trebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul pare a sta în loc. Apoi, brusc, intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc. Nu-mi vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting.

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca floarea de colț. Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă,este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe. „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă. Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , eiștiu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două sute de milioane. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

Cap. 2

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu maiștiai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa, s-a îndrăgostit de un irakian, acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare. A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea săajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA. Asta e. Îți spun un cântecel să adormi zise Șahrezada , care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul n-o întrece.

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește. Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate,Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun.

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca floarea de colț. Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe. „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă. Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două sute de milioane. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? Cercetarea de sine.

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa, s-a îndrăgostit de un irakian, acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare. A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA. Asta e.

a. g. amic

pârgul fructelor exuberante
sensul curb, mirosul de vanilie
vandalismul privirilor pasionate
în grădinile cu pruni,
japoneze prune
ascunse sub ramuri
fructele dorinţei,
paşi de la dreapta, la stânga
ca o broderie desenată cu vârful degetelor de la picioare
şi muzica..el-tango, rege
brunetă fata, delicată, cu genunchii în pantofii de vânt
şi parfumu-i de regină
uite.. cum cu fumul ultimei ţigări
pe mugurii de prun
cu pruncii dansului
se zbate umbra unei piruete..

Nebun cap.2

Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două sute de milioane. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? Cercetarea de sine.

Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa, s-a îndrăgostit de un irakian, acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare. A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA. Asta e. Îți spun un cântecel să adormi zise Șahrezada , care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul n-o întrece.

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește.Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate,Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun.

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca floarea de colț. Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe. „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă. Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două sute de milioane. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

Povești cu creveți

Se făcea că un om avea un păun, iar vecinul său, un copil. Păunul creștea, copilul scădea, ajunsese un Degețel, iar păunul l-a înghițit, fără intenție. Acum păunul vorbea cu glas de copil. Dar vecinul era foarte supărat pentru pierderea propriei odrasle și s-a hotărât să-l dea în judecată pe fericitul proprietar al păunului. Judecătorul a lungit procedurile cam un an, pentru că nu găsea o soluție. Un medic s-a angajat să taie păunul și să salveze copilul, dar proprietarul păsării paradisului nu era de acord. Tatăl copilului l-a ucis într-o noapte pe vecinul său încăpățânat și a intrat la pușcărie. Păunul creștea cu copilul în vintrele sale. Ce vină are copilul? Ce vină are păunul? Aceasta este epoca în care trăim.

Un tip singuratic și-a invitat fosta iubită să revină la el, deși ea se măritase în vremea când erau despărțiți. Au fost fericiți, dar nici unul nu avea slujbă. Casa era pe numele unui prieten, așa zis prieten, nu-l prea cunoșteau pentru că era mereu la dezalcoolizare. Într-o zi a venit omul și le-a cerut să plece, că și-a găsit o logodnică. Cei doi au pornit în pustiu și au fost mâncați de fiarele nopții.

Un șomer s-a hotărât să nu mai caute zadarnic serviciu, a rămas în pat și se uita la televizor. Soția a încercat să-l scoată din depresie, dar nu a avut nici un succes. Într-o zi li s-a defectat frigiderul, toate produsele s-au stricat, bărbatul s-a culcat la loc în pat, iar soția s-a sinucis.

Un om a ieșit din închisoare după opt ani, făcuți pe merit. Nu mai avea soție, iar despre băiat știa că-l așteaptă în gara orășelului unde urma să sosească. Brusc și-a pierdut memoria și nu mai știa numele gării. La fiecare oprire se uita pe peron , poate își zărește odrasla. A călătorit astfel aproape o zi, până când trenul a ajuns la stația terminus. A coborât, gara era pustie. Băiatul lui nu avea cum să apară. A stat cam o oră, s-a gândit ce să facă. A simțit cum cineva îl bate pe spate. Era un copil vagabond. Fericit, l-a îmbrățișat. Happy end.

Satyricon 2

Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire.

Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate.

Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii, pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el, out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci.

Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc pe boltă cu meșterii.

BORIS MARIAN

AFURISME

Fericiți cei săraci cu duhul, dar bogați în subconștient, acesta este talentul.

Lecție de modestie – ce importanță are dacă Homer sau Shakespeare au existat sau nu ?

Dacă mieii, vițeii, purceii nu trezesc mila, de unde milapentru om?

Ați privit ochii unui copil bătut?

Cuvântul poate fi pumnal, glonț, otravă, dar și panaceu.

Nu lăudați soarele, el există și fără noi.

Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.

Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat.

Adevărul este iubire.

Iubirile nu mor, se transformă.

Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.

Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.

Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar fiecare le înțelege altfel.

Nu există un labirint mai greu de străbătut decât sufletul femeii, dar merită.

Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la închisoare,pentru omor calificat.

Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi, uneori.

E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm la rece.

Laudele pot fi letale pentru artiști.

Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc.

Fii circumspect față de anii ce vin.

A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iarrăspunsurile sunt nenumărate.

Să fii cinstit și să te cheme Brutus?

Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie pasiune.

În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios, iar după moarte sunt uitați. Unii.

A greși este omenește, a nu regreta este iar omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu este omenește?

Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga în patru labe.

Șantajul este puterea celui slab.

Un fost prieten nu ți-a fost prieten niciodată.

Întotdeauna va fi nevoie de cozi de topor, altfel nu ar exista topoare ( din fabule)

Când adevărul poate fi văzut și de un orb, tot se găsesc unii să-l nege.

Lașitatea și lingușirea sunt surori gemene. Urmează nedreptatea și crima.

Mare semn de generozitate – să-i dai dreptate protivnicului.

Când lupul mănâncă o oaie este o chestiune economică, dar când atacă și păstorul, chestiunea devine politică.

Dacă timpul ar avea zone , aș alege sudul.

Durerea nu are norme, moartea nu cunoaște opreliști.

Natura nu are nici o datorie față de noi.

Printr-o lacrimă totul se vede mărit.

Gândirea oamenilor este ca și zborul păsărilor, fiecare cât poate.

Aflați pe același Titanic și tot nu erau solidari.

Amatorii oferă cele mai mari surprize.

O poezie se desenează, se cântă, dar nu se scrie.

Cei care nu citesc poezie sau citesc în exces ( da!) nu pot fi cititorii mei.

Un rău sfetnic este ambiția, dar mai rău, orgoliul.

A nu ierta este prima etapă spre omucidere.

Cine fură de nevoie este un sfânt, cine fură din lăcomie merită o ghilotină.

Iubește la bătrânețe ca și cum ar fi prima oară.

Nu orice dragoste se transformă în ură, dar ura se naște și singură.

Păcatul originar nu a fost cel al cunoașterii, ci al duplicității.

O femeie poate fi frumoasă prin caracter, un bărbat este sigur urât prin caracter.

Cei care știu totul, nu știu nimic, dar nici cei care nu știu nimic,

nu sunt nevinovați.

Mi-a fost milă numai de omul ridicol, de handicapați nu mi-e milă, eu nu-i jignesc cu mila mea, încerc să-i iubesc.

Un câine poate fi generos, dar oamenii generoși pot fisuspecți, uneori.

Cine nu mă iubește nu este dușmanul meu, ci al său.

Pedeapsa pentru furt este invers proporțională cu suma furată.

Oamenii inteligenți nu scriu.

Dușmanul nu există decât în închipuirea noastră.

Atracția sexuală ne urmărește toată viața, de ce nu am crede că și istoria omenirii este un capitol de sexologie?

Cel mai inexplicabil este motivul atracției dintre doi iubiți.

Ușurința de a insulta un om este aceeași cu aceea de a-l ucide, adică fără regrete.

Singura șansă a suferinței este dispariția.

Nu este niciodată târziu să mori pe malul mării.

Nici o povară nu este repetabilă, ca și clipa.

Durerea nu are norme, moartea nu cunoaște opreliști.

Natura nu are nici o datorie față de noi.

În junglă este mai mult disciplină decât ne închipuim noi.

Legătura dintre iarbă și o stea este omul.

Sapi grădina, apoi sapi mormântul.

Nu poți urca mai sus decât muntele visat.

Petalele cad fără zgomot, ca unele morți neobservate.

Când zidurile plâng, omenirea este în pericol.

Pe cât este de puțin cunoscută, istoria evreilor este cea mai comentată, adeseori fals.

Am avut mitologie, apoi teologie, acum – tehnologie. Ce urmează?

Energie, analiză, sete și sarcasm – calități sau defecte?

Dulceața deznădejdii – o ultimă salvare.

Pe unii îi apasă o oboseală milenară.

Curios cum un artist, poet, eseist, iubitor de oameni,plante și animale poate ucide în serie., în masă.

Tăcerea are nevoie de ascultători.

Orice om se poate contrazice fie din interes, fie din lipsă de memorie.

Ca să demonstrezi un neadevăr îți trebuie talent.

Nu există poeți mici.

Nu există otravă nefolositoare..

Nu orice bâzâie , face miere.

Ruinele au și ele valoarea lor.

Să fii la fel de calm ca munții în amurg și-n zorii zilei.

Nimic mai nedrept decât un leu în cușcă, nimic mai josnic să-l batjocorești.

Floarea de cartof, rădăcina, cartoful fiert – o viață.

Dacă am ști ce viață duc vulturii, am prefera soarta porumbelului.

Descoperirea vieții de apoi ar fi cea mai valoroasărealizare științifică, restul nu contează.

Soarele nu știe că emite raze.

Visez o lume fără pronume posesive.

Nimeni nu-și pierde drumul în viață, doar și-l schimbă.

Cineva m-a comparat cu Dumnezeu, altul , cu Satana, se pare că există o confuzie.

Pentru animalele din curte, sărbătoririle sunt cele mai tragice evenimente.

Urechile și ochii tulbură mintea.

Nu-mi puneți o piatră pe mormânt, voi ieși în curând.

Unele idei nu le mai scoți decât cu creier cu tot.

Minciuna rodește în creierele cele mai reavăne.Mincinoșii „se prind” imediat.

Ambiția și fragilitatea te pot duce la sinucidere.

Cea mai banală idee este premoniția morții.

Iubim mierea și nu iubim albinele, numai pentru că înțeapă?

Animalele mari sunt mai puțin periculoase decât virușii.

Pistolul prietenului nu este prietenul meu.

Gardul cimitirelor nu este pentru morți, nici florile.

Pietrele de pe caldarâm au fost cândva mândri munți.

Ceasul a fost îngropat

Ceasul a fost îngropat, pe el au crescut flori. Florile arată clipa, nimeni nu are nevoie de ceas. Ce clipă aparține dreptății? Cântece, melancolie. Confuzia de a nu face nimic. Obiectele devin palide. Stau departe lucinde cuțite. Un circar așteaptă fericirea. Omenire, privește-ți Fiul. Singurătatea pune în pericol sănătatea Dvs. Sunt prizonierul Dvs., doamnă, sau al vieții? Nefericirea coboară maiestuos pe scări. Serenada s-a încheiat, trubadurii au fost bătuți la sânge. Țara care nu a fost niciodată. Era unul cu grade care își împușca subalternii. Jugul tătar a adus mult bine omenirii. Între mituri și recife plutim în neștiință. Comisarii mureau primii, de remușcare. Un cal a doborât un tanc, un tanc – un fir de iarbă. Un vapor cu copii a făcut înconjurul lumii și a zvârlit încărcătura în groapa comună. Să te ferești de un intelect putrezit în vechi noțiuni. Era un pan polski care trăgea cu alice în fundul țărăncilor urcate cu de-a sila în copaci. Îl chema Potocki. Femeile erau obligate să strige – cu-cu. Era un învățat în vechime care își bătea personal sclavii până la moarte. Unele războaie au pornit din cauza unui fotoliu rupt pe care a fost poftit să stea un prinț. Richard Inimă de Leu a despicat sute de prizonieri ca să verifice dacă nu a înghițit cineva bijuterii, obiecte de valoare. Armate îmbrăcate cu aceleași uniforme s-au decimat, iar victoria a fost a morții. Fără de margini este prostia omenească, nici Dumnezeu nu poate să o prevadă. Să nu uităm trandafirii copilăriei. Vântul se studiază la seral. Harapnice din alte vremuri, alte trupuri. Sunetul profund ce vine din subsoluri, ca și miasmele. Grăbește, nu mai aștepta, nu mai veni, nu-i vremea ta. Așa a fost îngropat ceasul.

BORIS MARIAN

Pohem 1

Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire, de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.
Boris Marian

Samsa

Orbiți de bordurile înalte, suntem insecte, nu? Așa gândește Samsa. Traverse peste miraj. Sărutul – abandon într-o gară. Încotro, Cotroceni? Coceni, înjurături, insulte, minciuni, ură, toate s-au revărsat începând cu 25 decembrie 1989, când sângele dictatorului s-a transformat în venin. Veninul a devenit hrana cea de toate zilele. Democrația s-a prostituat de bună voie, face epocă. Păr de lup crește în locul grâului. Se nasc vârcolaci și scheaună discursuri politice. Foștii călăi dau soluții, promit șanse, se luptă cu propriile coșmaruri, dacă le au. Copacii s-a transformat în oameni și oamenii în copaci. Capetele de lemn sunt la mare căutare. Intelectualii au devenit „dușmanii poporului”. Agramatismul de stat a luat locul gramaticii. Bucureștiul s-a umplut de miasme din vremea ciumei lui Caragea. Aurul curge pe străzi, banul nu are miros. Bunicii se miră și mor. Posibila moarte merge în urma nostră, câine credincios, avem febra orașului, fetele ne uită, se mărită cu bancheri. Copiii râd ca ciclamele. Mai este și mierla, mai e geometria stelară, cândva mâncam colivă la Mănăstirea Antim. Fumam în toaletele liceului Sf. Sava. Acum fug de moarte, iar ea este amanta neconsolată. Adevăratul curaj este să vezi pământul pârjolit și să speri până la disperare.

BORIS MARIAN

MERITĂ

Merită să te sacrifici pentru poezie. Este un bun comun, o patrie. Aici nu cresc flori artificiale, iar buruienile au valoarea lor, sunt vii. Succesiune, resurse, notar, mortar, rude crude, pensiune, morții bogați sunt apreciați. Am ascultat o poveste uluitoare despre o pisică împărțită în patru oscioare. Dar să revenim la succesiune, tu iei nasul mortului și-l duci la Fiume, eu iau un pantof a la Stroganoff, cu votcă absolut poloneză de la ambasada hotentoteză. Ce-mi place mie cum citește notarul, nătărăul și justițiarul, placizii cu plăci în gură, piloți și pilotele de anvergură, plagiatorul are o plagă, o ascunde și-i este dragă. Ce bine te învață experiența și ce frumos e drumul spre Florența și ce ușor se lecuiește orice boală, „ Eu n-am să dau la nimeni socoteală”. Doi stâlpi susțin azi lumea-n neclintire, onoarea roz și-albastra mea iubire de viață, de prieteni, iară soarta îmi este chiar amantă, asta-i partea cea bună, cunoscută de Candide, pentru că, Doamne, tu ești lector ipocrit, îmi recitești poemele, zâmbești, în ochii Tăi eu văd că nu mă crezi .

x x x x x

Ordine și pace, cine le face? Poate moartea? Morții nu fură, nu mint, nu ucid. Cine zace ghemuit sub granit? Aburul vinului, visului, aburul, printre ruine, copacii, laurul, vin păsări, câini vagabonzi, se nasc pui, am sărutat o fată beat cui, cândva scriam, descriam căprioare, de dincolo a venit albastră scrisoare, spunea defectul ce e plictis mare în locul zis paradis, să-i trimit cărți, le-am pus sub o lespede, zilnic o carte nouă și netedă, am aflat, le citea un șoarece, cu doctoratul să facă n-are ce.

x x x x x x x

Între noapte și joc se află omul. El alege, el este ales. Ce reprezintă dictatorii. Victoria nulităților care au precedat alte victorii. Geniul și genunchiul. Cedarea cerului. Fronda frunților.

Am cultivat

Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se s criu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.

Așa cum Moise a scos apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?

Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii? De ce nu ar fi fluturii sufletele celor morți demult?

Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare?

Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Troistan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia.

Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să se termine.

Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?

Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți .Resentimentul este un semn al înfrângerii.

BORIS MARIAN

Satanael

Numele Satanael conține Numele Domnului, El, pentru că tot Domnul l-a creat pe îngerul decăzut, Satana. O rudă m-a numit Satana, o fostă iubită, la fel, altcineva mi-a spus că sunt bolnav, fiindcă scriu versuri. Este adevărat că în copilărie am ucis muște, broaște, mi-am „dresat” motanul să facă pas de defilare, în rest nu am păcate, deși unii spun că sunt certăreț. Așa o fi. Am fost și sunt într-un război ascuns cu toată lumea, inclusiv cu mine. Unii cred că nu pot fi tandru, deși, tot în tinerețe, puteam să plâng, pe ascuns, într-o sală de film. Ca orice om mă consider deștept și bun, că doar nu poți trăi cu ideea că ești un ticălos. Între greier și motan, aleg motanul, spunea și Eugenio Montale, este o filozofie în chestia asta. Motanul, oricum, este al diavolului. Plesnet de bici poate fi cuvântul, dar și mângâiere divină. Pe pietriș mergi cu băgare de seamă. Să ai grijă întotdeauna să fie în apropiere o poartă, o ușă. Scorpioni sunt peste tot. Am visat niște domni îmbrăcați în negru, eu nu eram printre ei, ci culcat într-un colț. Mă uitam pe unde să ies. Viața nu fuge nicăieri, noi fugim de ea. Cred cu atâta putere în viața de apoi, încât deja o trăiesc. Cea mai curioasă pasăre mi se pare porumbelul sălbatic, supus tuturor riscurilor pentru că el nu atacă pe nimeni.

BORIS MARIAN

Viața însăși

Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolsoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ?

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

BORIS MARIAN

Bazar oriental -continuare din ianuarie 2010

Nebun cap.2

Povești cu creveți

MERITĂ

Arhivă blog

vizitatori

şah