Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca floarea de colț. Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă,este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe. „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă. Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , eiștiu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două sute de milioane. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

 

Cap. 2

 

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu maiștiai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa, s-a îndrăgostit de un irakian, acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare. A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea săajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA. Asta e. Îți spun un cântecel să adormi zise Șahrezada , care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul n-o întrece.

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește. Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate,Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun.

 

 

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca  floarea de colț.  Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe.  „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte  de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el.   Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă.   Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic.  Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? Cercetarea de sine.

 

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu mai știai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa,  s-a îndrăgostit de un irakian,  acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare.  A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA.  Asta e.      

 

a. g. amic


pârgul fructelor exuberante
sensul curb, mirosul de vanilie
vandalismul privirilor pasionate
în grădinile cu pruni,
japoneze prune
ascunse sub ramuri
fructele dorinţei,
paşi de la dreapta, la stânga
ca o broderie desenată cu vârful degetelor de la picioare
şi muzica..el-tango, rege
brunetă fata, delicată, cu genunchii în pantofii de vânt
şi parfumu-i de regină
uite.. cum cu fumul ultimei ţigări
pe mugurii de prun
cu pruncii dansului
se zbate umbra unei piruete..

Nebun cap.2

Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? Cercetarea de sine.

 

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a te sinucide încet. Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua, adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu mai știai care este și care nu este .

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă pe Calea Victoriei, aducerți perfuzorul, intubatorul, strigă un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul mobil înghite continentele, simt palma ta mică în îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci , nepăsător ca o criză de inimă.

Deci , era odaliscă venită din Ioropa,  s-a îndrăgostit de un irakian,  acesta avea doar o nevastă, așa că gelozia fu mare.  A alergat-o nevasta irakianului pe odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi sclav la somalezi și apoi șomer în SUA.  Asta e. Îți spun un cântecel să adormi  zise Șahrezada , care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul n-o întrece.   

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește.Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune  spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea  este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate,Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun.

Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca  floarea de colț.  Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe.  „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte  de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el.   Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă.   Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic.  Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.

 

Povești cu creveți

Povești cu creveți

 

Se făcea că un om avea un păun, iar vecinul său, un copil. Păunul creștea, copilul scădea, ajunsese un Degețel, iar păunul l-a înghițit, fără intenție. Acum păunul vorbea cu glas de copil. Dar vecinul era foarte supărat pentru pierderea propriei odrasle și  s-a  hotărât să-l dea în judecată pe  fericitul proprietar  al păunului. Judecătorul a  lungit procedurile cam un an, pentru că nu găsea o soluție. Un medic s-a angajat să taie păunul și să salveze copilul, dar proprietarul păsării paradisului nu era de acord. Tatăl copilului l-a ucis într-o noapte pe  vecinul său încăpățânat și a intrat la pușcărie.  Păunul creștea cu copilul în vintrele sale. Ce vină are copilul? Ce vină are păunul? Aceasta este epoca în care trăim.

 

Un tip singuratic și-a invitat fosta iubită să revină la el, deși ea se măritase  în vremea când erau despărțiți. Au fost fericiți, dar nici unul nu avea slujbă. Casa era pe numele unui prieten, așa zis prieten, nu-l prea cunoșteau pentru că era mereu la dezalcoolizare. Într-o zi a venit omul și le-a cerut să plece, că și-a găsit o  logodnică. Cei doi au pornit în pustiu și au fost mâncați de fiarele nopții.

 

Un șomer s-a hotărât să nu mai caute zadarnic serviciu, a rămas în pat și se uita la televizor. Soția a încercat să-l scoată din depresie, dar nu a avut nici un succes. Într-o zi li s-a defectat frigiderul, toate produsele s-au stricat, bărbatul s-a culcat la loc în pat, iar soția s-a sinucis.

 

Un om a ieșit din închisoare  după opt ani, făcuți pe merit. Nu mai avea soție, iar despre băiat știa că-l așteaptă în gara orășelului unde urma să sosească. Brusc și-a pierdut memoria și nu mai știa numele gării. La fiecare oprire se uita pe peron , poate își zărește odrasla. A călătorit astfel aproape o zi, până când trenul a ajuns la stația terminus. A coborât, gara era pustie. Băiatul lui nu avea cum să apară.  A stat cam o oră, s-a gândit ce să facă.  A simțit cum cineva îl bate pe spate. Era un copil vagabond. Fericit, l-a îmbrățișat. Happy end.

Satyricon 2

Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag  în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire.

Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față,  o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate.

 

Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii,  pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața  patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el,  out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci.

 

Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc  pe boltă cu meșterii.

BORIS MARIAN

AFURISME

--

Fericiți cei săraci cu duhul, dar bogați în subconștient, acesta este talentul.

Lecție de modestie – ce importanță are dacă Homer sau Shakespeare au existat sau nu ?

Dacă mieii, vițeii, purceii nu trezesc mila, de unde milapentru om?

Ați privit ochii unui copil bătut?

Cuvântul poate fi pumnal, glonț, otravă, dar și panaceu.

Nu lăudați soarele, el există și fără noi.

Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.

Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat.

Adevărul este iubire.

Iubirile nu mor, se transformă.

Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.

Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.

Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar fiecare le înțelege altfel.

Nu există un labirint mai greu de străbătut decât sufletul femeii, dar merită.

Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la închisoare,pentru omor calificat.

Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi, uneori.

E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm la rece.

Laudele pot fi letale pentru artiști.

Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc.

Fii circumspect față de anii ce vin.

A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iarrăspunsurile sunt nenumărate.

Să fii cinstit și să te cheme Brutus?

Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie pasiune.

În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios, iar după moarte sunt uitați. Unii.

A greși este omenește, a nu regreta este iar omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu este omenește?

Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga în patru labe.

Șantajul este puterea celui slab.

Un fost prieten nu ți-a fost prieten niciodată.

Întotdeauna va fi nevoie de cozi de topor, altfel nu ar exista topoare ( din fabule)

Când adevărul poate fi văzut și de un orb, tot se găsesc unii să-l nege.

Lașitatea și lingușirea sunt surori gemene. Urmează nedreptatea și crima.

Mare semn de generozitate – să-i dai dreptate protivnicului.

Când lupul mănâncă o oaie este o chestiune economică, dar când atacă și păstorul, chestiunea devine politică.

Dacă timpul ar avea zone , aș alege sudul.

Durerea nu are norme, moartea nu cunoaște opreliști.

Natura nu are nici o datorie față de noi.

Printr-o lacrimă totul se vede mărit.

Gândirea oamenilor este ca și zborul păsărilor, fiecare cât poate.

Aflați pe același Titanic și tot nu erau solidari.

Amatorii oferă cele mai mari surprize.

O poezie se desenează, se cântă, dar nu se scrie.

Cei care nu citesc poezie sau citesc în exces ( da!) nu pot fi cititorii mei.

Un rău sfetnic este ambiția, dar mai rău, orgoliul.

A nu ierta este prima etapă spre omucidere.

Cine fură de nevoie este un sfânt, cine fură din lăcomie merită o ghilotină.

Iubește la bătrânețe ca și cum ar fi prima oară.

Nu orice dragoste se transformă în ură, dar ura se naște și singură.

Păcatul originar nu a fost cel al cunoașterii, ci al duplicității.

O femeie poate fi frumoasă prin caracter, un bărbat este sigur urât prin caracter.

Cei care știu totul, nu știu nimic, dar nici cei care nu știu nimic,

nu sunt nevinovați.

Mi-a fost milă numai de omul ridicol, de handicapați nu mi-e milă, eu nu-i jignesc cu mila mea, încerc să-i iubesc.

Un câine poate fi generos, dar oamenii generoși pot fisuspecți, uneori.

Cine nu mă iubește nu este dușmanul meu, ci al său.

Pedeapsa pentru furt este invers proporțională cu suma furată.

Oamenii inteligenți nu scriu.

Dușmanul nu există decât în închipuirea noastră.

Atracția sexuală ne urmărește toată viața, de ce nu am crede că și istoria omenirii este un capitol de sexologie?

Cel mai inexplicabil este motivul atracției dintre doi iubiți.

Ușurința de a insulta un om este aceeași cu aceea de a-l ucide, adică fără regrete.

Singura șansă a suferinței este dispariția.

Nu este niciodată târziu să mori pe malul mării.

Nici o povară nu este repetabilă, ca și clipa.

Durerea nu are norme, moartea nu cunoaște opreliști.

Natura nu are nici o datorie față de noi.

În junglă este mai mult disciplină decât ne închipuim noi.

Legătura dintre iarbă și o stea este omul.

Sapi grădina, apoi sapi mormântul.

Nu poți urca mai sus decât muntele visat.

Petalele cad fără zgomot, ca unele morți neobservate.

Când zidurile plâng, omenirea este în pericol.

Pe cât este de puțin cunoscută, istoria evreilor este cea mai comentată, adeseori fals.

Am avut mitologie, apoi teologie, acum – tehnologie. Ce urmează?

Energie, analiză, sete și sarcasm – calități sau defecte?

Dulceața deznădejdii – o ultimă salvare.

Pe unii îi apasă o oboseală milenară.

Curios cum un artist, poet, eseist, iubitor de oameni,plante și animale poate ucide în serie., în masă.

Tăcerea are nevoie de ascultători.

Orice om se poate contrazice fie din interes, fie din lipsă de memorie.

Ca să demonstrezi un neadevăr îți trebuie talent.

Nu există poeți mici.

Nu există otravă nefolositoare..

Nu orice bâzâie , face miere.

Ruinele au și ele valoarea lor.

Să fii la fel de calm ca munții în amurg și-n zorii zilei.

Nimic mai nedrept decât un leu în cușcă, nimic mai josnic să-l batjocorești.

Floarea de cartof, rădăcina, cartoful fiert – o viață.

Dacă am ști ce viață duc vulturii, am prefera soarta porumbelului.

Descoperirea vieții de apoi ar fi cea mai valoroasărealizare științifică, restul nu contează.

Soarele nu știe că emite raze.

Visez o lume fără pronume posesive.

Nimeni nu-și pierde drumul în viață, doar și-l schimbă.

Cineva m-a comparat cu Dumnezeu, altul , cu Satana, se pare că există o confuzie.

Pentru animalele din curte, sărbătoririle sunt cele mai tragice evenimente.

Urechile și ochii tulbură mintea.

Nu-mi puneți o piatră pe mormânt, voi ieși în curând.

Unele idei nu le mai scoți decât cu creier cu tot.

Minciuna rodește în creierele cele mai reavăne.Mincinoșii „se prind” imediat.

Ambiția și fragilitatea te pot duce la sinucidere.

Cea mai banală idee este premoniția morții.

Iubim mierea și nu iubim albinele, numai pentru că înțeapă?

Animalele mari sunt mai puțin periculoase decât virușii.

Pistolul prietenului nu este prietenul meu.

Gardul cimitirelor nu este pentru morți, nici florile.

Pietrele de pe caldarâm au fost cândva mândri munți.

 

Ceasul a fost îngropat

 

Ceasul a fost îngropat, pe el  au crescut flori. Florile arată clipa, nimeni nu are nevoie de ceas. Ce clipă aparține dreptății? Cântece, melancolie. Confuzia de a nu face nimic. Obiectele devin palide. Stau departe lucinde cuțite. Un circar așteaptă fericirea. Omenire, privește-ți Fiul. Singurătatea pune în pericol sănătatea Dvs. Sunt prizonierul Dvs., doamnă, sau al vieții?  Nefericirea coboară maiestuos pe scări. Serenada s-a încheiat, trubadurii au fost bătuți la sânge. Țara care nu a fost niciodată. Era unul cu grade care își împușca subalternii. Jugul tătar a adus mult bine omenirii. Între mituri și recife plutim în neștiință. Comisarii mureau primii, de remușcare. Un cal a doborât un tanc, un tanc – un fir de iarbă. Un vapor cu copii a făcut înconjurul lumii și a zvârlit încărcătura în groapa comună. Să te ferești de un intelect putrezit în vechi noțiuni. Era un pan polski care trăgea cu alice în fundul țărăncilor urcate cu de-a sila în copaci. Îl chema Potocki. Femeile erau obligate să strige – cu-cu. Era un învățat în vechime care își bătea personal sclavii până la moarte. Unele războaie au pornit din cauza unui fotoliu rupt pe care a fost poftit să stea un  prinț. Richard Inimă de Leu a despicat sute de prizonieri ca să verifice dacă  nu a înghițit cineva bijuterii, obiecte de valoare. Armate  îmbrăcate cu aceleași uniforme s-au  decimat, iar victoria a fost a morții. Fără de margini este prostia omenească, nici Dumnezeu nu poate să o prevadă. Să nu uităm trandafirii copilăriei. Vântul se studiază la seral. Harapnice din alte vremuri, alte trupuri. Sunetul profund ce vine din subsoluri, ca și  miasmele. Grăbește, nu mai aștepta, nu mai veni, nu-i vremea ta. Așa a fost îngropat ceasul.

BORIS MARIAN  

Pohem 1

Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire, de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.
Boris Marian

Samsa

Orbiți de bordurile înalte, suntem insecte, nu? Așa gândește Samsa. Traverse peste miraj. Sărutul – abandon într-o gară. Încotro, Cotroceni? Coceni, înjurături, insulte,  minciuni, ură, toate s-au revărsat începând cu 25 decembrie 1989, când sângele dictatorului s-a  transformat în venin. Veninul a devenit hrana cea de toate zilele. Democrația s-a prostituat de bună voie, face epocă. Păr de lup crește în locul grâului.  Se nasc vârcolaci și scheaună discursuri politice.   Foștii călăi  dau soluții, promit șanse, se luptă cu propriile coșmaruri, dacă le au. Copacii s-a transformat în oameni și oamenii în copaci.  Capetele de lemn sunt la mare căutare. Intelectualii au devenit „dușmanii poporului”. Agramatismul de stat a luat locul gramaticii. Bucureștiul s-a umplut de miasme din vremea ciumei lui Caragea. Aurul curge pe străzi, banul nu are miros.  Bunicii se miră și mor.  Posibila moarte merge în urma nostră, câine credincios, avem febra orașului, fetele ne uită, se mărită cu bancheri. Copiii  râd ca ciclamele. Mai este și mierla, mai e geometria stelară, cândva mâncam colivă la Mănăstirea Antim. Fumam în toaletele liceului Sf. Sava. Acum fug de moarte, iar ea este amanta neconsolată. Adevăratul curaj este să vezi pământul pârjolit și să speri până la disperare.

BORIS MARIAN

 

MERITĂ

Merită să te sacrifici pentru poezie. Este un bun comun, o patrie. Aici nu cresc flori artificiale, iar buruienile au valoarea lor, sunt vii. Succesiune, resurse, notar, mortar, rude crude, pensiune, morții bogați sunt apreciați. Am ascultat o poveste uluitoare despre o pisică împărțită în patru oscioare. Dar să revenim la succesiune, tu iei nasul mortului  și-l duci la Fiume, eu iau un pantof  a la Stroganoff, cu votcă absolut poloneză de la ambasada hotentoteză. Ce-mi place mie cum citește notarul, nătărăul și justițiarul, placizii cu plăci în gură, piloți și pilotele de anvergură, plagiatorul are o plagă, o ascunde și-i este dragă. Ce bine te învață experiența și ce frumos e drumul spre Florența și ce  ușor se lecuiește orice boală, „ Eu n-am să dau la nimeni socoteală”. Doi stâlpi susțin azi lumea-n neclintire, onoarea roz și-albastra mea iubire de viață, de prieteni, iară soarta îmi este chiar amantă, asta-i partea cea bună, cunoscută de Candide, pentru că, Doamne, tu ești lector ipocrit, îmi recitești poemele, zâmbești, în ochii Tăi eu văd că nu mă crezi .

 x x x x x

Ordine și pace, cine le face? Poate moartea? Morții nu fură, nu mint,  nu ucid. Cine zace ghemuit sub granit?  Aburul vinului, visului, aburul, printre ruine, copacii, laurul, vin păsări, câini vagabonzi, se nasc pui, am sărutat o fată  beat cui, cândva scriam, descriam căprioare, de dincolo a venit albastră scrisoare, spunea defectul ce e plictis  mare în locul zis paradis, să-i trimit cărți, le-am pus sub o lespede, zilnic o carte nouă și netedă, am aflat, le citea un șoarece, cu doctoratul să facă n-are ce.

 x x x x x x x

 

Între noapte și joc se află omul. El alege, el este ales. Ce reprezintă dictatorii. Victoria nulităților care au precedat alte victorii. Geniul și genunchiul. Cedarea cerului. Fronda frunților.

 

Am cultivat

Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se s criu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.

Așa cum Moise a scos  apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?

Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot  deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii?  De ce nu ar fi fluturii sufletele celor morți demult? 

Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare?

Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Troistan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia.

Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să se termine.

 

Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri.  Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între douămiiști.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă.  Ecce  homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?

 Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți .Resentimentul este un semn al înfrângerii.

BORIS MARIAN

Satanael

 

Numele Satanael conține Numele Domnului, El, pentru că tot Domnul l-a creat pe îngerul decăzut, Satana. O rudă m-a numit Satana, o fostă iubită, la fel, altcineva mi-a spus că sunt bolnav, fiindcă scriu versuri.  Este adevărat că în copilărie am ucis muște, broaște, mi-am „dresat” motanul să facă pas de defilare, în rest nu am păcate, deși unii spun că sunt certăreț. Așa o fi. Am fost și sunt într-un război ascuns cu toată lumea, inclusiv cu mine. Unii cred că nu pot fi tandru, deși, tot în tinerețe, puteam să plâng, pe ascuns, într-o sală de film. Ca orice om mă consider deștept și bun, că doar nu poți trăi cu ideea că ești un ticălos. Între greier și motan, aleg motanul, spunea și Eugenio Montale, este o filozofie în chestia asta. Motanul, oricum, este al diavolului. Plesnet de bici poate fi cuvântul, dar și mângâiere divină. Pe pietriș mergi cu băgare de seamă. Să ai grijă întotdeauna să fie în apropiere o poartă, o ușă. Scorpioni sunt peste tot. Am visat niște domni îmbrăcați în negru, eu nu eram printre ei, ci culcat într-un colț. Mă uitam pe unde să ies. Viața nu fuge nicăieri, noi fugim de ea. Cred cu atâta putere în viața de apoi, încât deja o trăiesc. Cea mai curioasă pasăre mi se pare porumbelul sălbatic, supus tuturor riscurilor pentru că el nu atacă pe nimeni.

BORIS MARIAN

Viața însăși

 

Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele.  Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolsoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există  un „ Idiot” mai sfânt decât al  aceluiași ? 

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt,  de felul cum ne  fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai  revigorează cu o glumă.  Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă  Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace?  Cum spune un copil – nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă  dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

BORIS MARIAN

 

Fără a privi în afară

 

Fără a privi în afară, sufletul se ofilește.

 Există oameni care nu au iubit niciodată? Da, unii dintre ei trăiesc ( există) chiar mai mult decât noi, ceilalți.

 Amoru-i un copil pribeag, a spus biata Carmen și pe loc a fost ucisă.

 Dușmănia este ridicolă, prietenia – relativă, numai iubirea – absolută.

 Iubirea ca și scrisul nu se vindecă niciodată.

Talent înseamnă și voce și vocație.

Ce înseamnă a fi universal ? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.

 Frunzele, norii acoperă cerul, dar tot frunze și nori rămân.

 Dacă Nasul lui Gogol s-a plimbat liber pe bulevard , nu ne mai mirăm de nimic.

 Adio, putere. Ce să mergi la cei care nu te vor?  Caută în tine, dacă ai un interior.

 Orice pistol este o ispită  pentru ucigaș și sinucigaș.

 Vraja poeziei celor fără de putere.

Orice șarpe mort este demn de milă. Uneori vreau să fiu fruct.

 În mine nimic nu-i inocent, în afara amintirilor.

 Știu, voi deveni apă curgătoare.

O casă visa că este corabie. Corabia visa că este o casă.

 Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii- aștri din hidrargir și argint, sunt duh și sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuțitul, nici cuvintele nu mă ajung.

Deși n-am fost și nu sunt don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, ești Femeia. Deși-i citesc pe  Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic din toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru, tu ești Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase, fine.

BORIS MARIAN  

Sunt convins

Sunt convins că nu pot judeca pe nimeni, de ce o fi atât de ciudat? Fiecare cu ideea lui, fiecare idee cu alta, pe care nu o știm. Important este să nu te enervezi. Este exclus să rupi scaunul. Ia exemplul vacii, rumegă în liniște. Dar lipsa curiozității te apropie de moarte. Cu timpul nu te poți lupta, atunci cu cine?  Cu clipele  urâte. Câine rău nu există, există stăpân rău. Te aperi cu lopata de pistol, acesta este curajul condamnatului. Ce este liniștea? Un procent din moarte. Revenim în Rai, dar mai depravați decât Adam și Eva. De ce este trupul femeii un mister? Da, e revolta în fața castității Domnului. Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea va fi învingătoare. Cum o fi dragostea Venerei? Depășește imaginația mea. Inima ta a început să bată în mine. Îmi este dor de o viață anterioară, nici morții nu știu pe ce lume sunt. Fotografii cu trunchiuri răsucite, o elegie despre ce ai pătimit, speranțele-s ghitarele rănite, tihna pădurii, tot ce-ai moștenit.  Sunt de nisip statuile mărețe, în alba liniște dezechilibrul îl  presimt,   naufragiul se anunță, stă să-nghețe Titanicul lovit  de timp. Copilăria, cum ne arde-n urmă, veniți, oameni buni, un nou festin, mergem cu toții-ncolonați, o turmă, trăiască dictatorii care vin.

Prăpastia ne sperie prin încremenirea ei. N-am auzit ca lumina să latre la cineva. Tot ce se-ntâmplă este fie din dragoste, fie din lipsa ei.

Îmi este inima o aripă frântă, în frunte port o rană adâncă, sapă suflarea în aerul dur, trăiesc cu durerea în  plin huzur, în sfera de sticlă mi-e sufletul jar, doar întunericul n-are hotar, pe roata norocului sunt schingiuit, de ce aștepți , Doamne, să fii iubit?  De ce aștepți, Doamne? Sau nu mai aștepți?

Ce trece, petrece, ce moare, ne doare, înaltul dispare, adâncul e rece, pustiul se-ntinde, în timp și în spațiu și totuși nesațiul ne duce-nainte spre viața promisă ce nici nu există, ce nici nu persistă, o curbă închisă, deasupra e cerul Legii Morale, iar într-o vale bem vinul părerii.

BORIS MARIAN

Primii pași

Să-ți descrii primii pași în viață, acum e momentul, nu te îndrăgosti de tine, cum fac mulți, vei descoperi-n tine doi-trei indivizi, care se ceartă șoptit, poate că se urăsc, unul este orfan, altul- dedat la dulce, poate – un prinț, poate neadaptat, toți trei indivizii scriu versuri, fiecare în felul său, unul e trist ca o floare, altul e fantezist –entuziast, unul aproape că moare, altul – mereu optimist, cum să-i împaci? Scrie.

O jumătate se ceartă cu cealaltă, nici o sferă nu perfectă, iubirea noastră este înaltă, alunecăm, încotro, fă, Electră? Mama noapte este doar mamă, tatpl a plecat în Valencia, nu știm ce se petrece în Ghana, dar  ne-ntrebăm când vine pensia. Casa umbrelor ne-adăpostește, am să vă spun povești cu fantome, familia Addams înfulecă pește, vino pe Via Appia-Roma. De ce bați câmpii, mă-ntrebi cu grimase, nu știi că dracul de mult mă luase.

În zori boschetarul deschide un ochi, un câine îl linge și-l latră cu foc. Un daltonism al simțurilor poate ucide toată  dragostea din noi, în rada portului fregate cu steag și tunuri au pătruns vioi. Nefericiți noi nu suntem, cu anii vom învăța să prețuim și-un strop din Marea Dragoste, așa cum boschetarii mai cred în sărăcie și noroc.

Un melc, o mașină, un baobab, o albină, punctul de sprijin, liniștea pinilor, aplecat pe volan, aeroplan,  pietonii-frunici, ba-s aici, nu-s aici, imperfecțiune, imperiul ficțiunii, rișii petale, buzele tale, buzele mele – flămânde și rele.

Venea un marinar pe val, spre bucuria celor din Transvaal, iar eu priveam din șeaua unui cal, râdeam cu lătrătură de șacal. Mi se părea că totul e real, poemul meu curat hexagonal se așternea pe vaza de cristal, plângea o domnișoară pe sub voal. O viață am trăit sentimental, fugind de standardul rigid, banal, venea un marinar pe mal.

Mă aflam la Koktebel, mă simțeam puțin tembel, o iubită m-aștepta, eram la Karaganda, îmi spunea de ce și cum, în deșertul Karakum, e-ncurcată dragostea , existăm oarecumva. Draga mea și draga lui au venit din Covurlui, draga Lina, unchiul Sony arunca pe jos dublonii, astfel că eu scriu cum pot, după cartea lui Pol Pot, el –un pol și eu – un pol, iar trecutul e-n formol.

BORIS MARIAN   

Adversități

 

Unui amic i-a fugit nevasta în insula Madeira. Poliția nu știe nimic. În schimb au fost găsiți galoșii contabilului șef de la societatea „ Condorul”. Plus niște oase femurale din secolul trecut. La teatru nu ai voie să strănuți, riști să iei o amendă pentru abuz în serviciu și plagiat la vedere. La omul sărac nici peștii nu trag. Diferența de înălțime dintre oameni este mai mică față de diferența dintre câini. Rothschild avea o vioară, scrie într-o carte. Din vioară curgea aur, din aur se făceau decorații pentru vii și morți. Morții sunt mai importanți. În cutia viorii zace un om. Bate din buze. Am auzit ce spunea un fotoliu unui alt fotoliu. Mi-e rușine să reproduc. Nimfele și-au lăsat parfumul pe brațele lor. Închipuiți-vă un codru în care cresc fotolii. Mistreții nu ar fi mulțumiți.  Fericiții seamănă între ei, nefericiții defel. Am cunoscut un motan , care  din ură pentru șoareci, le mânca și cașcavalul. Cărțile dorm în biblioteci, oare vine Judecata de Apoi? A fost descoperită holera pe o insulă nelocuită. Cineva s-a folosit de un pian pentru a-i strânge mâna vecinului. Am intrat într-un port depărtat, m-au primit, apoi m-au uitat, sprijinit în baston am privit cum lumina vine din răsărit. Pirați, cămătari, mulți leproși, femei alergând după groși, ce frumos mirosea a jasmin, acolo putem să trăim. Mi-am făcut o colibă pe mal, noaptea stelară-i un bal, acolo aș vrea să mă duc, între stele pe-o scară să urc. Eu de dorul tău mă usuc ( am uitat să-ți spun). Halucinant, spuse bucătarul șef înainte de a-i trage o palmă după ceafă unui subordonat.

Dumnezeu este pe cerul gurii, El nu este în vârful limbii, în fața sfințeniei Lui eu îngenunchez. Dumnezeu nu este o ruletă rusească, nu poți să fii artist fără să crezi în viața de apoi. De acolo începe Poemul.

Mă aflam în holul Marelui Aeroport, în jurul meu roiau mulți căutători de perle, comandori, diverși inși fără profesie precisă. Cineva vorbea de un atentat. Un pendul gigantic străbătea spațiul lovind mortal câte un nefericit. În loc de sânge, curgea miere și albine  lacome se năpusteau asupra celui rănit. O pasăre șia răspândit găinațul chiar la intrare. Unii afirmau că era doar un  nor mai noroios,  care nu putea produce schimbări de orar. La bufet se serveau boabe de grâu. Atât din ceea ce mai rămăsese. Unul dintre piloți nu venise încă de la o nuntă. Putea fi înlocuit cu o pilotă, dar nu se găseau pene de struț.  Mireasa pierise în valurile oceanului, în prima cursă. Toată lumea s-a lăsat în genunchi, se auzeau scârțâitul  articulațiilor sticloase. În depărtare flăcările cuprindeau orașul. E doar repetiția generală, anunță dispecerul.

BORIS MARIAN

Cavalerul și Moartea

Un cavaler al Ordinului Runei era iubit de-o bună gospodină, un oaspete străin din vremi străbune veni să-i spună cine e de vină. El descuie centura castității, sperând să fie doar prieten, ce s-a-ntâmplat e-n ordinea vieții, astfel născu femeia doar trei fete.  Trei, Doamne, trei destine fericite, din care unul a intrat în cronici, ștampila a semnul clipei universale ca oricare colici. Căci pe uscat și mare doar iubirea mișcă  înalții munți și norii, rătăcitorul fiu e-n revenire, în almanah  se-nscriu nemuritorii. Cu care coarne și copite dă damnatul, iar vârcolacii râd pe întuneric, lui Hercules îi recunoști și statul și cinstea, el nu-i luciferic. În criză suntem toți, căutăm și slava, deșertăciunea e oriunde, are casă, comorile se-ascund sub lava de vorbe goale, gura-i păcătoasă. Suntem pe-o scenă , spune Shakespeare, iar împăratul este gol mai toată vremea, noi știm de ce Adam căzu din ceruri, iar Eva tace mâlc, așa-i fu vrerea. Executați de propriile cuvinte, poeții scriu ce vor li nu-i citește decât un om lipsit de practică și minte, curat ca ochiul unui pește.

 

Ce să-i spun eu viitorului biograf? Tun și tutun. Să scoatem fițuicile din manșete. Fericirea nu se simte întotdeauna, dar nefericirea mereu. Uneori este prea devreme, alteori este prea târziu, niciodată la timp, ca o mireasă fără mire. Nu pedala pe mine, spune orgoliul.

 

Pericolul  nu vine de la clone, de i-am putea clona pe Einstein, Picasso, pe Eminescu,  periculoasă este doar santa simplicitas, mai puneți, vă rog, un braț de vreascuri, îmi este frig. De unde atâtea bile goale, atâtea chelii care nu acoperă nimic, guri turuind fără a dărui înțelepciune? Carne macră, neatinsă de Sfântul Duh.

 

Se poate muri din orice, un vânt rău, o căpușă, un virus original, un infarct banal, din iubire fără iubire. Poesia este un panaceu, desigur, dar poate fi doar un paleativ, cu efect „placebo”.

 

Vacanțele s-au terminat, un vacuum se-nstăpânește leneș printre noi, ne invidiază Pan și Bacchus, cu nici o vrajă n-aduci timpul înapoi. Vampirii-și fac de lucru noaptea, ziua, vandalizând ce-i mai frumos în amintiri, barbarii fluieră și scuipă, strigă,  varianta-i una singură- murim.  Un viaduct lipsește-n spațiul-timp, tu ești  aceeași, nici eu nu mă schimb.

BORIS MARIAN

Detenția

 

Se părea că omul care răspundea de funcționarea injectorului de ulei lipsea. Apartamentul profesorului era la etaj. El era văduv și avea doi copii perfecți. Lumea credea  că sunt produși în laborator. Însuși profesorul apărea noaptea sub chipul unui motan negru. Era un profesor emerit, deși nu era membru al Academiei. Se ocupa de magia neagră. Nimeni din personalul casnic nu discuta această chestiune. Erau destule cazuri dezbătute la Tv, în oraș, astfel că profesorul nu făcea o excepție. Deși diavolul își băgase coada, experiențele își continuau cursul. Scopul profesorului și al asistenților săi era să găsească secretul vieții veșnice. În micile cuști  de la subsol erau păstrați sute de șoareci albi, fiecare fiind injectat cu altă soluție. O parte dintre ei mureau, dar, de când începuseră experiențele, 15% dintre bieții patrupezi o duceau bine, unii având chiar înclinații spre limbi străine. Cu câțiva, profesorul  discuta filosofie. Nici unul nu protesta că este închis. „De fapt, ce urmărim?”, întrebă într-o zi unul dintre asistenți. „E foarte limpede, prelungirea vieții poate fi obținută numai în condiții de detenție  absolută, asta urmărim, trecerea de la detenția șoriceilor la detenția oamenilor”, a venit răspunsul profesorului. „ De pildă, dacă instalatorul care trebuia să repună injectoarele de ulei în funcțiune, nu lipsea, acum aveam căldură”. Asistentul s-a gândit puțin, apoi a revenit. ” Dar dacă are nevoie de piese  de schimb, ce facem? ”. „ I-am putea da un bilet de voie, dar acum nici nu știm unde este”. Asistentul nu părea foarte convins. Instalatorul o tulise, era evident. Trebuia căutat altul. Iar șoriceii nu se pricep la injectoare, în schimb pot fugi  cu prima ocazie. Asistentul îl privi îngrijorat pe profesor. Pe măsură ce îl privea, acesta devenea tot mai asemănător cu un motan negru.

BORIS MARIAN