AFURISME

--

Fericiți cei săraci cu duhul, dar bogați în subconștient, acesta este talentul.

Lecție de modestie – ce importanță are dacă Homer sau Shakespeare au existat sau nu ?

Dacă mieii, vițeii, purceii nu trezesc mila, de unde milapentru om?

Ați privit ochii unui copil bătut?

Cuvântul poate fi pumnal, glonț, otravă, dar și panaceu.

Nu lăudați soarele, el există și fără noi.

Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.

Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat.

Adevărul este iubire.

Iubirile nu mor, se transformă.

Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.

Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.

Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar fiecare le înțelege altfel.

Nu există un labirint mai greu de străbătut decât sufletul femeii, dar merită.

Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la închisoare,pentru omor calificat.

Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi, uneori.

E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm la rece.

Laudele pot fi letale pentru artiști.

Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc.

Fii circumspect față de anii ce vin.

A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iarrăspunsurile sunt nenumărate.

Să fii cinstit și să te cheme Brutus?

Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie pasiune.

În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios, iar după moarte sunt uitați. Unii.

A greși este omenește, a nu regreta este iar omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu este omenește?

Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga în patru labe.

Șantajul este puterea celui slab.

Un fost prieten nu ți-a fost prieten niciodată.

Întotdeauna va fi nevoie de cozi de topor, altfel nu ar exista topoare ( din fabule)

Când adevărul poate fi văzut și de un orb, tot se găsesc unii să-l nege.

Lașitatea și lingușirea sunt surori gemene. Urmează nedreptatea și crima.

Mare semn de generozitate – să-i dai dreptate protivnicului.

Când lupul mănâncă o oaie este o chestiune economică, dar când atacă și păstorul, chestiunea devine politică.

Dacă timpul ar avea zone , aș alege sudul.

Durerea nu are norme, moartea nu cunoaște opreliști.

Natura nu are nici o datorie față de noi.

Printr-o lacrimă totul se vede mărit.

Gândirea oamenilor este ca și zborul păsărilor, fiecare cât poate.

Aflați pe același Titanic și tot nu erau solidari.

Amatorii oferă cele mai mari surprize.

O poezie se desenează, se cântă, dar nu se scrie.

Cei care nu citesc poezie sau citesc în exces ( da!) nu pot fi cititorii mei.

Un rău sfetnic este ambiția, dar mai rău, orgoliul.

A nu ierta este prima etapă spre omucidere.

Cine fură de nevoie este un sfânt, cine fură din lăcomie merită o ghilotină.

Iubește la bătrânețe ca și cum ar fi prima oară.

Nu orice dragoste se transformă în ură, dar ura se naște și singură.

Păcatul originar nu a fost cel al cunoașterii, ci al duplicității.

O femeie poate fi frumoasă prin caracter, un bărbat este sigur urât prin caracter.

Cei care știu totul, nu știu nimic, dar nici cei care nu știu nimic,

nu sunt nevinovați.

Mi-a fost milă numai de omul ridicol, de handicapați nu mi-e milă, eu nu-i jignesc cu mila mea, încerc să-i iubesc.

Un câine poate fi generos, dar oamenii generoși pot fisuspecți, uneori.

Cine nu mă iubește nu este dușmanul meu, ci al său.

Pedeapsa pentru furt este invers proporțională cu suma furată.

Oamenii inteligenți nu scriu.

Dușmanul nu există decât în închipuirea noastră.

Atracția sexuală ne urmărește toată viața, de ce nu am crede că și istoria omenirii este un capitol de sexologie?

Cel mai inexplicabil este motivul atracției dintre doi iubiți.

Ușurința de a insulta un om este aceeași cu aceea de a-l ucide, adică fără regrete.

Singura șansă a suferinței este dispariția.

Nu este niciodată târziu să mori pe malul mării.

Nici o povară nu este repetabilă, ca și clipa.

Durerea nu are norme, moartea nu cunoaște opreliști.

Natura nu are nici o datorie față de noi.

În junglă este mai mult disciplină decât ne închipuim noi.

Legătura dintre iarbă și o stea este omul.

Sapi grădina, apoi sapi mormântul.

Nu poți urca mai sus decât muntele visat.

Petalele cad fără zgomot, ca unele morți neobservate.

Când zidurile plâng, omenirea este în pericol.

Pe cât este de puțin cunoscută, istoria evreilor este cea mai comentată, adeseori fals.

Am avut mitologie, apoi teologie, acum – tehnologie. Ce urmează?

Energie, analiză, sete și sarcasm – calități sau defecte?

Dulceața deznădejdii – o ultimă salvare.

Pe unii îi apasă o oboseală milenară.

Curios cum un artist, poet, eseist, iubitor de oameni,plante și animale poate ucide în serie., în masă.

Tăcerea are nevoie de ascultători.

Orice om se poate contrazice fie din interes, fie din lipsă de memorie.

Ca să demonstrezi un neadevăr îți trebuie talent.

Nu există poeți mici.

Nu există otravă nefolositoare..

Nu orice bâzâie , face miere.

Ruinele au și ele valoarea lor.

Să fii la fel de calm ca munții în amurg și-n zorii zilei.

Nimic mai nedrept decât un leu în cușcă, nimic mai josnic să-l batjocorești.

Floarea de cartof, rădăcina, cartoful fiert – o viață.

Dacă am ști ce viață duc vulturii, am prefera soarta porumbelului.

Descoperirea vieții de apoi ar fi cea mai valoroasărealizare științifică, restul nu contează.

Soarele nu știe că emite raze.

Visez o lume fără pronume posesive.

Nimeni nu-și pierde drumul în viață, doar și-l schimbă.

Cineva m-a comparat cu Dumnezeu, altul , cu Satana, se pare că există o confuzie.

Pentru animalele din curte, sărbătoririle sunt cele mai tragice evenimente.

Urechile și ochii tulbură mintea.

Nu-mi puneți o piatră pe mormânt, voi ieși în curând.

Unele idei nu le mai scoți decât cu creier cu tot.

Minciuna rodește în creierele cele mai reavăne.Mincinoșii „se prind” imediat.

Ambiția și fragilitatea te pot duce la sinucidere.

Cea mai banală idee este premoniția morții.

Iubim mierea și nu iubim albinele, numai pentru că înțeapă?

Animalele mari sunt mai puțin periculoase decât virușii.

Pistolul prietenului nu este prietenul meu.

Gardul cimitirelor nu este pentru morți, nici florile.

Pietrele de pe caldarâm au fost cândva mândri munți.

 

Ceasul a fost îngropat

 

Ceasul a fost îngropat, pe el  au crescut flori. Florile arată clipa, nimeni nu are nevoie de ceas. Ce clipă aparține dreptății? Cântece, melancolie. Confuzia de a nu face nimic. Obiectele devin palide. Stau departe lucinde cuțite. Un circar așteaptă fericirea. Omenire, privește-ți Fiul. Singurătatea pune în pericol sănătatea Dvs. Sunt prizonierul Dvs., doamnă, sau al vieții?  Nefericirea coboară maiestuos pe scări. Serenada s-a încheiat, trubadurii au fost bătuți la sânge. Țara care nu a fost niciodată. Era unul cu grade care își împușca subalternii. Jugul tătar a adus mult bine omenirii. Între mituri și recife plutim în neștiință. Comisarii mureau primii, de remușcare. Un cal a doborât un tanc, un tanc – un fir de iarbă. Un vapor cu copii a făcut înconjurul lumii și a zvârlit încărcătura în groapa comună. Să te ferești de un intelect putrezit în vechi noțiuni. Era un pan polski care trăgea cu alice în fundul țărăncilor urcate cu de-a sila în copaci. Îl chema Potocki. Femeile erau obligate să strige – cu-cu. Era un învățat în vechime care își bătea personal sclavii până la moarte. Unele războaie au pornit din cauza unui fotoliu rupt pe care a fost poftit să stea un  prinț. Richard Inimă de Leu a despicat sute de prizonieri ca să verifice dacă  nu a înghițit cineva bijuterii, obiecte de valoare. Armate  îmbrăcate cu aceleași uniforme s-au  decimat, iar victoria a fost a morții. Fără de margini este prostia omenească, nici Dumnezeu nu poate să o prevadă. Să nu uităm trandafirii copilăriei. Vântul se studiază la seral. Harapnice din alte vremuri, alte trupuri. Sunetul profund ce vine din subsoluri, ca și  miasmele. Grăbește, nu mai aștepta, nu mai veni, nu-i vremea ta. Așa a fost îngropat ceasul.

BORIS MARIAN  

Pohem 1

Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire, de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.
Boris Marian

Samsa

Orbiți de bordurile înalte, suntem insecte, nu? Așa gândește Samsa. Traverse peste miraj. Sărutul – abandon într-o gară. Încotro, Cotroceni? Coceni, înjurături, insulte,  minciuni, ură, toate s-au revărsat începând cu 25 decembrie 1989, când sângele dictatorului s-a  transformat în venin. Veninul a devenit hrana cea de toate zilele. Democrația s-a prostituat de bună voie, face epocă. Păr de lup crește în locul grâului.  Se nasc vârcolaci și scheaună discursuri politice.   Foștii călăi  dau soluții, promit șanse, se luptă cu propriile coșmaruri, dacă le au. Copacii s-a transformat în oameni și oamenii în copaci.  Capetele de lemn sunt la mare căutare. Intelectualii au devenit „dușmanii poporului”. Agramatismul de stat a luat locul gramaticii. Bucureștiul s-a umplut de miasme din vremea ciumei lui Caragea. Aurul curge pe străzi, banul nu are miros.  Bunicii se miră și mor.  Posibila moarte merge în urma nostră, câine credincios, avem febra orașului, fetele ne uită, se mărită cu bancheri. Copiii  râd ca ciclamele. Mai este și mierla, mai e geometria stelară, cândva mâncam colivă la Mănăstirea Antim. Fumam în toaletele liceului Sf. Sava. Acum fug de moarte, iar ea este amanta neconsolată. Adevăratul curaj este să vezi pământul pârjolit și să speri până la disperare.

BORIS MARIAN

 

MERITĂ

Merită să te sacrifici pentru poezie. Este un bun comun, o patrie. Aici nu cresc flori artificiale, iar buruienile au valoarea lor, sunt vii. Succesiune, resurse, notar, mortar, rude crude, pensiune, morții bogați sunt apreciați. Am ascultat o poveste uluitoare despre o pisică împărțită în patru oscioare. Dar să revenim la succesiune, tu iei nasul mortului  și-l duci la Fiume, eu iau un pantof  a la Stroganoff, cu votcă absolut poloneză de la ambasada hotentoteză. Ce-mi place mie cum citește notarul, nătărăul și justițiarul, placizii cu plăci în gură, piloți și pilotele de anvergură, plagiatorul are o plagă, o ascunde și-i este dragă. Ce bine te învață experiența și ce frumos e drumul spre Florența și ce  ușor se lecuiește orice boală, „ Eu n-am să dau la nimeni socoteală”. Doi stâlpi susțin azi lumea-n neclintire, onoarea roz și-albastra mea iubire de viață, de prieteni, iară soarta îmi este chiar amantă, asta-i partea cea bună, cunoscută de Candide, pentru că, Doamne, tu ești lector ipocrit, îmi recitești poemele, zâmbești, în ochii Tăi eu văd că nu mă crezi .

 x x x x x

Ordine și pace, cine le face? Poate moartea? Morții nu fură, nu mint,  nu ucid. Cine zace ghemuit sub granit?  Aburul vinului, visului, aburul, printre ruine, copacii, laurul, vin păsări, câini vagabonzi, se nasc pui, am sărutat o fată  beat cui, cândva scriam, descriam căprioare, de dincolo a venit albastră scrisoare, spunea defectul ce e plictis  mare în locul zis paradis, să-i trimit cărți, le-am pus sub o lespede, zilnic o carte nouă și netedă, am aflat, le citea un șoarece, cu doctoratul să facă n-are ce.

 x x x x x x x

 

Între noapte și joc se află omul. El alege, el este ales. Ce reprezintă dictatorii. Victoria nulităților care au precedat alte victorii. Geniul și genunchiul. Cedarea cerului. Fronda frunților.

 

Am cultivat

Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se s criu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.

Așa cum Moise a scos  apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?

Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot  deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii?  De ce nu ar fi fluturii sufletele celor morți demult? 

Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare?

Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Troistan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia.

Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să se termine.

 

Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri.  Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între douămiiști.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă.  Ecce  homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?

 Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.

Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți .Resentimentul este un semn al înfrângerii.

BORIS MARIAN

Satanael

 

Numele Satanael conține Numele Domnului, El, pentru că tot Domnul l-a creat pe îngerul decăzut, Satana. O rudă m-a numit Satana, o fostă iubită, la fel, altcineva mi-a spus că sunt bolnav, fiindcă scriu versuri.  Este adevărat că în copilărie am ucis muște, broaște, mi-am „dresat” motanul să facă pas de defilare, în rest nu am păcate, deși unii spun că sunt certăreț. Așa o fi. Am fost și sunt într-un război ascuns cu toată lumea, inclusiv cu mine. Unii cred că nu pot fi tandru, deși, tot în tinerețe, puteam să plâng, pe ascuns, într-o sală de film. Ca orice om mă consider deștept și bun, că doar nu poți trăi cu ideea că ești un ticălos. Între greier și motan, aleg motanul, spunea și Eugenio Montale, este o filozofie în chestia asta. Motanul, oricum, este al diavolului. Plesnet de bici poate fi cuvântul, dar și mângâiere divină. Pe pietriș mergi cu băgare de seamă. Să ai grijă întotdeauna să fie în apropiere o poartă, o ușă. Scorpioni sunt peste tot. Am visat niște domni îmbrăcați în negru, eu nu eram printre ei, ci culcat într-un colț. Mă uitam pe unde să ies. Viața nu fuge nicăieri, noi fugim de ea. Cred cu atâta putere în viața de apoi, încât deja o trăiesc. Cea mai curioasă pasăre mi se pare porumbelul sălbatic, supus tuturor riscurilor pentru că el nu atacă pe nimeni.

BORIS MARIAN

Viața însăși

 

Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele.  Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolsoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există  un „ Idiot” mai sfânt decât al  aceluiași ? 

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt,  de felul cum ne  fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai  revigorează cu o glumă.  Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă  Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace?  Cum spune un copil – nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă  dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

BORIS MARIAN

 

Fără a privi în afară

 

Fără a privi în afară, sufletul se ofilește.

 Există oameni care nu au iubit niciodată? Da, unii dintre ei trăiesc ( există) chiar mai mult decât noi, ceilalți.

 Amoru-i un copil pribeag, a spus biata Carmen și pe loc a fost ucisă.

 Dușmănia este ridicolă, prietenia – relativă, numai iubirea – absolută.

 Iubirea ca și scrisul nu se vindecă niciodată.

Talent înseamnă și voce și vocație.

Ce înseamnă a fi universal ? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.

 Frunzele, norii acoperă cerul, dar tot frunze și nori rămân.

 Dacă Nasul lui Gogol s-a plimbat liber pe bulevard , nu ne mai mirăm de nimic.

 Adio, putere. Ce să mergi la cei care nu te vor?  Caută în tine, dacă ai un interior.

 Orice pistol este o ispită  pentru ucigaș și sinucigaș.

 Vraja poeziei celor fără de putere.

Orice șarpe mort este demn de milă. Uneori vreau să fiu fruct.

 În mine nimic nu-i inocent, în afara amintirilor.

 Știu, voi deveni apă curgătoare.

O casă visa că este corabie. Corabia visa că este o casă.

 Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii- aștri din hidrargir și argint, sunt duh și sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuțitul, nici cuvintele nu mă ajung.

Deși n-am fost și nu sunt don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, ești Femeia. Deși-i citesc pe  Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic din toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru, tu ești Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase, fine.

BORIS MARIAN  

Sunt convins

Sunt convins că nu pot judeca pe nimeni, de ce o fi atât de ciudat? Fiecare cu ideea lui, fiecare idee cu alta, pe care nu o știm. Important este să nu te enervezi. Este exclus să rupi scaunul. Ia exemplul vacii, rumegă în liniște. Dar lipsa curiozității te apropie de moarte. Cu timpul nu te poți lupta, atunci cu cine?  Cu clipele  urâte. Câine rău nu există, există stăpân rău. Te aperi cu lopata de pistol, acesta este curajul condamnatului. Ce este liniștea? Un procent din moarte. Revenim în Rai, dar mai depravați decât Adam și Eva. De ce este trupul femeii un mister? Da, e revolta în fața castității Domnului. Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea va fi învingătoare. Cum o fi dragostea Venerei? Depășește imaginația mea. Inima ta a început să bată în mine. Îmi este dor de o viață anterioară, nici morții nu știu pe ce lume sunt. Fotografii cu trunchiuri răsucite, o elegie despre ce ai pătimit, speranțele-s ghitarele rănite, tihna pădurii, tot ce-ai moștenit.  Sunt de nisip statuile mărețe, în alba liniște dezechilibrul îl  presimt,   naufragiul se anunță, stă să-nghețe Titanicul lovit  de timp. Copilăria, cum ne arde-n urmă, veniți, oameni buni, un nou festin, mergem cu toții-ncolonați, o turmă, trăiască dictatorii care vin.

Prăpastia ne sperie prin încremenirea ei. N-am auzit ca lumina să latre la cineva. Tot ce se-ntâmplă este fie din dragoste, fie din lipsa ei.

Îmi este inima o aripă frântă, în frunte port o rană adâncă, sapă suflarea în aerul dur, trăiesc cu durerea în  plin huzur, în sfera de sticlă mi-e sufletul jar, doar întunericul n-are hotar, pe roata norocului sunt schingiuit, de ce aștepți , Doamne, să fii iubit?  De ce aștepți, Doamne? Sau nu mai aștepți?

Ce trece, petrece, ce moare, ne doare, înaltul dispare, adâncul e rece, pustiul se-ntinde, în timp și în spațiu și totuși nesațiul ne duce-nainte spre viața promisă ce nici nu există, ce nici nu persistă, o curbă închisă, deasupra e cerul Legii Morale, iar într-o vale bem vinul părerii.

BORIS MARIAN

Primii pași

Să-ți descrii primii pași în viață, acum e momentul, nu te îndrăgosti de tine, cum fac mulți, vei descoperi-n tine doi-trei indivizi, care se ceartă șoptit, poate că se urăsc, unul este orfan, altul- dedat la dulce, poate – un prinț, poate neadaptat, toți trei indivizii scriu versuri, fiecare în felul său, unul e trist ca o floare, altul e fantezist –entuziast, unul aproape că moare, altul – mereu optimist, cum să-i împaci? Scrie.

O jumătate se ceartă cu cealaltă, nici o sferă nu perfectă, iubirea noastră este înaltă, alunecăm, încotro, fă, Electră? Mama noapte este doar mamă, tatpl a plecat în Valencia, nu știm ce se petrece în Ghana, dar  ne-ntrebăm când vine pensia. Casa umbrelor ne-adăpostește, am să vă spun povești cu fantome, familia Addams înfulecă pește, vino pe Via Appia-Roma. De ce bați câmpii, mă-ntrebi cu grimase, nu știi că dracul de mult mă luase.

În zori boschetarul deschide un ochi, un câine îl linge și-l latră cu foc. Un daltonism al simțurilor poate ucide toată  dragostea din noi, în rada portului fregate cu steag și tunuri au pătruns vioi. Nefericiți noi nu suntem, cu anii vom învăța să prețuim și-un strop din Marea Dragoste, așa cum boschetarii mai cred în sărăcie și noroc.

Un melc, o mașină, un baobab, o albină, punctul de sprijin, liniștea pinilor, aplecat pe volan, aeroplan,  pietonii-frunici, ba-s aici, nu-s aici, imperfecțiune, imperiul ficțiunii, rișii petale, buzele tale, buzele mele – flămânde și rele.

Venea un marinar pe val, spre bucuria celor din Transvaal, iar eu priveam din șeaua unui cal, râdeam cu lătrătură de șacal. Mi se părea că totul e real, poemul meu curat hexagonal se așternea pe vaza de cristal, plângea o domnișoară pe sub voal. O viață am trăit sentimental, fugind de standardul rigid, banal, venea un marinar pe mal.

Mă aflam la Koktebel, mă simțeam puțin tembel, o iubită m-aștepta, eram la Karaganda, îmi spunea de ce și cum, în deșertul Karakum, e-ncurcată dragostea , existăm oarecumva. Draga mea și draga lui au venit din Covurlui, draga Lina, unchiul Sony arunca pe jos dublonii, astfel că eu scriu cum pot, după cartea lui Pol Pot, el –un pol și eu – un pol, iar trecutul e-n formol.

BORIS MARIAN   

Adversități

 

Unui amic i-a fugit nevasta în insula Madeira. Poliția nu știe nimic. În schimb au fost găsiți galoșii contabilului șef de la societatea „ Condorul”. Plus niște oase femurale din secolul trecut. La teatru nu ai voie să strănuți, riști să iei o amendă pentru abuz în serviciu și plagiat la vedere. La omul sărac nici peștii nu trag. Diferența de înălțime dintre oameni este mai mică față de diferența dintre câini. Rothschild avea o vioară, scrie într-o carte. Din vioară curgea aur, din aur se făceau decorații pentru vii și morți. Morții sunt mai importanți. În cutia viorii zace un om. Bate din buze. Am auzit ce spunea un fotoliu unui alt fotoliu. Mi-e rușine să reproduc. Nimfele și-au lăsat parfumul pe brațele lor. Închipuiți-vă un codru în care cresc fotolii. Mistreții nu ar fi mulțumiți.  Fericiții seamănă între ei, nefericiții defel. Am cunoscut un motan , care  din ură pentru șoareci, le mânca și cașcavalul. Cărțile dorm în biblioteci, oare vine Judecata de Apoi? A fost descoperită holera pe o insulă nelocuită. Cineva s-a folosit de un pian pentru a-i strânge mâna vecinului. Am intrat într-un port depărtat, m-au primit, apoi m-au uitat, sprijinit în baston am privit cum lumina vine din răsărit. Pirați, cămătari, mulți leproși, femei alergând după groși, ce frumos mirosea a jasmin, acolo putem să trăim. Mi-am făcut o colibă pe mal, noaptea stelară-i un bal, acolo aș vrea să mă duc, între stele pe-o scară să urc. Eu de dorul tău mă usuc ( am uitat să-ți spun). Halucinant, spuse bucătarul șef înainte de a-i trage o palmă după ceafă unui subordonat.

Dumnezeu este pe cerul gurii, El nu este în vârful limbii, în fața sfințeniei Lui eu îngenunchez. Dumnezeu nu este o ruletă rusească, nu poți să fii artist fără să crezi în viața de apoi. De acolo începe Poemul.

Mă aflam în holul Marelui Aeroport, în jurul meu roiau mulți căutători de perle, comandori, diverși inși fără profesie precisă. Cineva vorbea de un atentat. Un pendul gigantic străbătea spațiul lovind mortal câte un nefericit. În loc de sânge, curgea miere și albine  lacome se năpusteau asupra celui rănit. O pasăre șia răspândit găinațul chiar la intrare. Unii afirmau că era doar un  nor mai noroios,  care nu putea produce schimbări de orar. La bufet se serveau boabe de grâu. Atât din ceea ce mai rămăsese. Unul dintre piloți nu venise încă de la o nuntă. Putea fi înlocuit cu o pilotă, dar nu se găseau pene de struț.  Mireasa pierise în valurile oceanului, în prima cursă. Toată lumea s-a lăsat în genunchi, se auzeau scârțâitul  articulațiilor sticloase. În depărtare flăcările cuprindeau orașul. E doar repetiția generală, anunță dispecerul.

BORIS MARIAN

Cavalerul și Moartea

Un cavaler al Ordinului Runei era iubit de-o bună gospodină, un oaspete străin din vremi străbune veni să-i spună cine e de vină. El descuie centura castității, sperând să fie doar prieten, ce s-a-ntâmplat e-n ordinea vieții, astfel născu femeia doar trei fete.  Trei, Doamne, trei destine fericite, din care unul a intrat în cronici, ștampila a semnul clipei universale ca oricare colici. Căci pe uscat și mare doar iubirea mișcă  înalții munți și norii, rătăcitorul fiu e-n revenire, în almanah  se-nscriu nemuritorii. Cu care coarne și copite dă damnatul, iar vârcolacii râd pe întuneric, lui Hercules îi recunoști și statul și cinstea, el nu-i luciferic. În criză suntem toți, căutăm și slava, deșertăciunea e oriunde, are casă, comorile se-ascund sub lava de vorbe goale, gura-i păcătoasă. Suntem pe-o scenă , spune Shakespeare, iar împăratul este gol mai toată vremea, noi știm de ce Adam căzu din ceruri, iar Eva tace mâlc, așa-i fu vrerea. Executați de propriile cuvinte, poeții scriu ce vor li nu-i citește decât un om lipsit de practică și minte, curat ca ochiul unui pește.

 

Ce să-i spun eu viitorului biograf? Tun și tutun. Să scoatem fițuicile din manșete. Fericirea nu se simte întotdeauna, dar nefericirea mereu. Uneori este prea devreme, alteori este prea târziu, niciodată la timp, ca o mireasă fără mire. Nu pedala pe mine, spune orgoliul.

 

Pericolul  nu vine de la clone, de i-am putea clona pe Einstein, Picasso, pe Eminescu,  periculoasă este doar santa simplicitas, mai puneți, vă rog, un braț de vreascuri, îmi este frig. De unde atâtea bile goale, atâtea chelii care nu acoperă nimic, guri turuind fără a dărui înțelepciune? Carne macră, neatinsă de Sfântul Duh.

 

Se poate muri din orice, un vânt rău, o căpușă, un virus original, un infarct banal, din iubire fără iubire. Poesia este un panaceu, desigur, dar poate fi doar un paleativ, cu efect „placebo”.

 

Vacanțele s-au terminat, un vacuum se-nstăpânește leneș printre noi, ne invidiază Pan și Bacchus, cu nici o vrajă n-aduci timpul înapoi. Vampirii-și fac de lucru noaptea, ziua, vandalizând ce-i mai frumos în amintiri, barbarii fluieră și scuipă, strigă,  varianta-i una singură- murim.  Un viaduct lipsește-n spațiul-timp, tu ești  aceeași, nici eu nu mă schimb.

BORIS MARIAN

Detenția

 

Se părea că omul care răspundea de funcționarea injectorului de ulei lipsea. Apartamentul profesorului era la etaj. El era văduv și avea doi copii perfecți. Lumea credea  că sunt produși în laborator. Însuși profesorul apărea noaptea sub chipul unui motan negru. Era un profesor emerit, deși nu era membru al Academiei. Se ocupa de magia neagră. Nimeni din personalul casnic nu discuta această chestiune. Erau destule cazuri dezbătute la Tv, în oraș, astfel că profesorul nu făcea o excepție. Deși diavolul își băgase coada, experiențele își continuau cursul. Scopul profesorului și al asistenților săi era să găsească secretul vieții veșnice. În micile cuști  de la subsol erau păstrați sute de șoareci albi, fiecare fiind injectat cu altă soluție. O parte dintre ei mureau, dar, de când începuseră experiențele, 15% dintre bieții patrupezi o duceau bine, unii având chiar înclinații spre limbi străine. Cu câțiva, profesorul  discuta filosofie. Nici unul nu protesta că este închis. „De fapt, ce urmărim?”, întrebă într-o zi unul dintre asistenți. „E foarte limpede, prelungirea vieții poate fi obținută numai în condiții de detenție  absolută, asta urmărim, trecerea de la detenția șoriceilor la detenția oamenilor”, a venit răspunsul profesorului. „ De pildă, dacă instalatorul care trebuia să repună injectoarele de ulei în funcțiune, nu lipsea, acum aveam căldură”. Asistentul s-a gândit puțin, apoi a revenit. ” Dar dacă are nevoie de piese  de schimb, ce facem? ”. „ I-am putea da un bilet de voie, dar acum nici nu știm unde este”. Asistentul nu părea foarte convins. Instalatorul o tulise, era evident. Trebuia căutat altul. Iar șoriceii nu se pricep la injectoare, în schimb pot fugi  cu prima ocazie. Asistentul îl privi îngrijorat pe profesor. Pe măsură ce îl privea, acesta devenea tot mai asemănător cu un motan negru.

BORIS MARIAN  

Ciudata casă

În casa aceea se intra în mâini. În locul becurilor, ardeau chibrituri speciale. Mirosea a sulf ca în iad. Toți zâmbeau , dar nimeni nu intra. O poartă mare , de fier străjuia curtea. Trebuia sărit gardul, unii și-au fracturat femurul. Și totuși acolo locuia o familie. Se sărutau, se băteau, vecinii nu interveneau. Nici poliția. Se spune că șeful clanului era un fost pirat. În loc de mâini și picioare avea cioturi prelungite cu colți de mamut. Au fost mai multe șantiere deschise în apropiere. Nimeni nu s-a  atins de casa aceea. De altfel cine se  aventura să intre, era mistuit de orhidee uriașe, carnivore. Tatăl, mama, trei fiice și  un frățior mai mic creșteau încet , an de an, unii în lățime, alții în înălțime.  Am trecut și eu de curând pe acolo. O tragedie cumplită distrusese acel cămin pașnic. În iarna trecută, o haită de lupi a năvălit înăuntru și i-au mâncat cam pe toți. Au rămas cioturile piratului și colții de mamut.  Se mai spune că una din fete fugise cu un lup.

Frumoasa fără chip

Când a cunoscut-o, era doar un desen pe un perete, o lacrimă sângerie i se prelingea pe obraz. A șuat desenul și l-a dus acasă pe malul mării. Dimineața punea desenul cu fața la soare și privea cum soarele  își înălța aripile de foc.  La prânz mâncau fructe de mare, înotau și seara se iubeau până ce, osteniți, se opreau să privească  stelele. Au trecu luni, ani, , iar iubirea este , uneori, fragilă, femeia avera multe probleme, tăinuite, tânjea după anonimat și ducea dorul  imaginii virtuale. Într-o zi, pe când înotau în Golful Biscaya, ea se îndepărtă și dispăru în zare, așa cum apăruse pe malul auriu al țării de basm. În zadar a chemat-o, valurile, albatroșii i-au spus că nu o mai caute. Și astfel s-a născut legenda frumoasei fără chip și nume. El  a strâns puținele lucruri rămase de la  necunoscută. Pe o carte de vizită se putea descifra- Scrie-mi.

Frumoasă fu iubirea noastră, la primele rafale s-a-nclinat, îi trebuia o pavăză, o glastră, ar fi adăpostit-o neapărat. Iubesc femeia brună, blondă, cântă solistul cu bujori în obrăjori, a fost și Cyrano și încă mai crede-n dragostea ce dă fiori. Dar suntem reci  și ocupați și boli destule lovesc pe omul secolului nou, nici poetesele nu sunt credule și nici poetul nu e singurul erou.  

Trădarea, iubirea sunt două fațete, ajunge, îți spune diabolic Mopete, de-ajuns te-ai jucat, ai trăit îndeajuns, e timpul să mergi într-un loc mai ascuns, acolo-s fecioare și vrăjitoare,  și diavoli- prieteni , nu-i nici o rigoare, nu-s reguli, nici legi, nici interdicții,  iubești, nu iubești, liber ca sciții pe stepele galbene caii gonind și chiui, te scalzi în aur , argint, apoi te acoperi de stele-petale și visele-și fac singure cale.

Ce-i mai de preț? Un nume, un renume, nici Domnul Cititor nu e virgin, magia are limite, poetul, zburdalnic e, se-mbată fără vin. Nici arta ascultării nu e-n floare, toți flecărim, de-asurda  mergem toți, poate nu toți, poate că numai jumătate ascut cuțitele ironicei candori. Nici nebunia nu-i păcat de moarte, mai mult minciuna spusă cu venin, ce-i mai de preț? Un nume, un renume?  Iar Domnul Cititor nu e virgin.

  

   

  

Condamnarea

Ați scăpat în seara asta, mai aveți șapte zile, ne spune Sergentul, pregătiți-vă echipamentul, lopata, glonțul, sicriul, rugăciunea.

 Ne-am prăbușit pe scaune. Unii plângeau cu sughițuri, alții hohoteau de nervi, dar azi am scăpat.

Eu nu aveam nici  de glonț, că de restul…Dar planuri aveam o mie. Trebuia să fur ceva. Libertatea. Să pot sări spectaculos de pe un pod înalt. Vedeam zâmbetele ucigașilor. Dansul morții. Cunoșteam o filieră, dar legăturile erau rupte. Un apartament, acolo stătea o femeie frumoasă care mă părăsise pentru un vânzător de pește. Omul ne surprinsese și eu sărisem de la etajul trei fără să-mi fracturez nimic.

Moartea cânta la xilofon. În bibliotecă era liniște. Mai puteam citi cel mult șapte cărți groase. Dacă apucam să o citesc și pe a opta , eram salvat. Verdictul s-ar fi amânat din nou, ca și execuția. În bibliotecă erau numai șapte cărți. Eu trebuia să o scriu pe a opta și apoi să o citesc.

Astfel am început să scriu.

Am visat

Am visat că eram tânăr și tu erai tânără și tinerețea era veșnică,
iar cuvintele aveau o valoare, iar sentimentele – o valoare dublă
și tu mi-ai spus – Pleacă. Și eu am plecat pe planeta Epsilon,
unde am plâns mult, iar tu râdeau pe Pământ.
Apoi m-am trezit, râdeai în somn, eu eram treaz lângă tine,
trist și cu totul treaz și mă întrebam la ce bun trezia ,
la ce bun visele că nici poemul acesta sobru nu mă salvează de moarte.
A plecat în Țara de Foc, unde focile nu au noroc.
S-a înconjurat de fecioare frumoase,
un harem cum nu s-a mai văzut.
Nimereau acolo marinari rătăciți
pe care fecioarele îi travesteau în ceea ce erau ele însele.
. Se auzeau de departe strigăte de durere,
probabil ale marinarilor rătăciți.
Trăiam o necontenită uluire,
nu pot spune că nu mă atrag perversiunile,
dar prea era evidentă tortura.
Absorbit eram de lacome amintiri. Era o oază a copilăriei?
.Nici nu știu de când mă aflam acolo.
Mă gândeam să scriu și eu poeme,
dar fecioarele se întreceau în talent,
care mai talentată decât alta.
Nu era de glumă. M-am apucat de pescuit.
Am prins un leu de mare care a făcut prăpăd în colonia fecioarelor.
În fiecare zi consuma una.
M-am oferit să le apăr, dar s-au opus cu îndârjire,
le plăcea să fie consumate numai de leul de mare.
Astfel am rămas singur.
Am fost recuperat după cinci ani de absență.
În Europa se desfășurau acțiuni militare.
În Asia, la fel. Nu mai vorbesc de Africa.
Ce bine era în Țara de Foc. Dar eu nu eram focă.

O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc,
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este absintul, mult prea mătăsos,
Aş vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău şi felul tău de a fi.

Pisicile ar trebui să se apuce de fumat.
M-a părăsit iubita.
M-aș transforma într-o pisică pe nume Lenin.
Ce spun felinofilii?
Nici câinii nu sunt ușor de înțeles,
uneori te mușcă la fel ca oamenii.
În special oamenii politici. Ei vor mereu ceva.
Eu nu vreau nimic.
Nu am un target, vorba celor din Oxford.
Am întâlnit un neozeelandez , picta ouă de șarpe.
Apoi a fost mușcat, drept răsplată.
Pe mine m-a părăsit iubita.
Căci azi le semeni tuturor la umblet și la port…
La donna e imobile. Caut iubire, dau peste ură.
Caut ură și dau peste ură. Nu caut ură și dau peste ură.
Piticanul Grăunțel domină spațiul geometric.
Ne ferim de el, că pleacă, dacă află că a venit un Pinocchio pe aici.
Frumoase iluzii despre oamenii culți.
Eu sunt o fire dificilă, nu mă joc cu mine,
cu alții, mai merge, crește adrenalina,
prostia îmi face greață. Chiar și prostia mea.
Dar Templul – da, Templul este iubirea.
Nu iubesc masele, majoritățile care îți spun – ești nebun.
Dacât pace cu asinul, mai bine asasin la ocnă.
Nu-i judec pe cei care fură de sting,
îi judec pe cei care-njură și plâng.
În loc să se-adune , să facă un partid cu trei milioane,
un fel de bolid să poată lovi planeta,
că doar ceva să se miște, fusul orar,
să fluiere trenul, să urle centrale,
că poate aude acel Nicolae,
odată se scoală și zice TOVAHRĂȘI,
iar noi ne întoarcem iarăși și iarăși.
Iertare-am cerut, așa, umilit,
e bine când zeul mănâncă din blid,
să nu calci un suflet de om cu bocancii,
eu în armată călcam precum Pancho,
noroaie și ordine, ordin, bulău,
voi ce credeți, unde e sufletul meu?
Firi complicate suntem, prieteni,
Frumoasa și Bestia cumpără piepteni,
ea-i mângâie barba, el o sărută,
altfel povestea devine stătută.
Termin, repet ce a spus chiar și Will –
TO BE WISE AND LOVE EXCEDS MAN”S MIGHT.
Cam viril.

BORIS MARIAN

Boris

Colonia penitenciară

Ușa mașinii negre se închise cu zgomot. Mătușa a plecat într-o lume mai bună. Unii o numeau Securitate, pentru felul umil în care cerea informații. Noi stăteam drepți ori ne clătinam , cum bătea vântul. Am trecut în sala de studiu, unde am dormit până seara. Încolonați , ne-am dus la cantină, ni s-au servit gândaci roșii, gustoși cu carne de șobolan tânăr. Apoi s-a trecut la programul de somn. Eram sculați din oră în oră și alergam în jurul  clădirii cenușii pentru a izgoni coșmarurile, stafiile, vârcolacii. Dimineața ne spălam în hârdaiele numite toalete. Apoi, fiecare primea o cazma pentru a-și săpa groapa. Dar nimeni nu era împușcat, se murea discret, prin evaporare. Câmpul era înțesat de gropi paralelipipedice în care nu locuia nimeni, în afară de niște râme vorbitoare.  Povestea a durat ceva timp, apoi cei în viață eram trimiși acasă, dar casele nu mai existau. Fuseseră declarate monumente istorice.

Trupul ieromonahului Zosima mirosea îngrozitor. Un vânt umed bătea dinspre nord. Căruța cu suflete moarte trecea zilnic, se auzeau râsete, nimeni nu avea vreo explicație. O lume fără oameni?  În zări se vedeau flăcări în floare. Ne balansam  între lumea de aici și cea de dincolo, ceea ce ne amintea de jocurile din copilărie. Fantome de cai și câini  bântuiau prin toate  locurile ascunse. Noaptea  necheza și lătra la noi.

Mă gândeam că viitorul este un film despre care ai auzit multe, dar nu l-ai văzut. Trăiam prezentul așa cum mergi într-un tren fără stații, ne rugam Invizibilului. Mă simțeam precum o copie nereușită a propriilor vise. Cred că orbii ar trebui să binecuvânteze stelele, sunt cel mai în drept. Cine ar fi putut schimba  ceva. Iubita plângea cu fața ascunsă în pernă.

BORIS MARIAN

De ce vorbesc ruinele?

Vorbesc, dar nu le înțelegem.

Nu știm niciodată ce avem, degeaba numărăm mărunțișul din buzunare.

 Moartea nu e o revanșă, ci o răsplată.

 Iubim animalele pentru că ne ascultă, oamenii nu ne ascultă.

 În fiecare trăiește un corăbier.

 Arta trăiește mai mult prin formă.

 Dacă ești fluture, fii foarte atent.

 Curajul se naște din imaginație, nu din orbire.

 Frumusețea nu îmbătrânește niciodată.

 În fața oricărei ape devin nostalgic.

 Prin exagerare, orice banalitate devine interesantă.

 În forul nostru interior nu avem limite morale.

Te poți îneca în propria imagine.

 Noi vrem să fim sănătoși, dar lumea este bolnavă.

Și rațiunea te poate îmbolnăvi.

 Moralitatea și perversiunea merg mână în mână.

Nici un om și nici omenirea nu se schimbă numai prin cuvântări.

Fiecare scriitor crede că mai scrie pentru cineva, altfel nu ar mai scrie nimic.

De ce te iubesc? Dacă aș ști , nu te-aș mai iubi.

Gânduri de apostat
I.
Eu cred în Dumnezeu. Mai degrabă în viața de apoi. Puteți să nu fiți de acord. Mă bazez pe cunoștințele mele despre entropie. Entropia și poezia au ceva comun. Gândul structurat. Gradele de libertate. Ultima parte a vieții mele a fost marcată de Internet. Internetul este o unealtă diavolească. Apare  senzația de tranzitoriu, de efemer. Soliditatea cuvântului tipărit dispare. Totul zboară. Totul se poate șterge.  Mai mult,  efectul de drog se infiltrează în mintea multora. Au apărut și site-urile. Unele excelente, altele penibile. Au apărut micii dictatori de site. Democrația, libertatea de opinie dispare. Ai cârâit cumva, hop, ești eliminat. Concurența dintre site-uri este  ridicolă. Dar se leagă și prietenii, unele trainice. La fel și dușmăniile. Este o lume, ceva între strigoi și oamenii vii.
Dar să dăm filmul înapoi. M-am născut la începutul marii conflagrații. Îmi plăceau militarii, epoleții. Ciocolata, laptele condensat de la americani. Capitala, București avea case mici în mare parte. Palatul regal era cel mai impunător. În clasa antâia se mai aplica pedeapsa bătăii la palmă cu rigla. Eram indignat. Umilința era mare. Mai degrabă aș fi sărit cu picioarele într-o movilă cu jeratic, decât să mă las bătut. De altfel am și făcut acest gest eroic, după care am zăcut la pat cam două săptămâni. Am visat să fiu un martir.  Am fost doar un martor. Avem astăzi SIDA, LIDO, LIBIDOU, etc. De ce nu aș vorbi de statutul meu, de statura mea, de statul meu. Am zărit o pisică foarte mândră. O zeiță. O chema Tevenin sau T. Venin, nu mai știu. Mă apucă râsul, sunt dus cu forța la nebuni. Fug. Visez. Verișoarele Bette, Rette și Quette aleargă prin Paris. Chiote, chivoturi și voturi. Surplus de sâni și picioare, fals în alegeri, fraudă. Un diamant în nara stângă indică oareșcare depresie. Deasupra amintirilor mele plutește umbra mamei, cerul deasupra pământului. Dicteul automat dă roade. „Din sfera mea venii cu greu ca să-ți ascult chemarea”. Soldatul iubirii și solda sa. Și Isolda sa. Și Molda. Și Volta. Suntem goi pe dinafară și plini pe dinăuntru. Șubrezi ca inorogul împăiat de un băiat, măduvă nu alta. „Sunt roșie la față?”, mă întreabă femeia după ce ne iubirăm un ceas, două. Am mușcat furios dintr-un măr. La școală, un coleg mi-a tras un pumn în stomac, cu atâta putere, încât și azi, după 60 de ani, mă mai doare. Doctorul nu crede. Zice că am ceva. Am. Mușcata nu se usucă niciodată. Nu știați?  Pe mine m-a mușcat un prieten de nas. Am rămas prieteni, dar nasul s-a deformat.
Băsescu suspendat? Ca un simplu membru de site. Ca un păianjen în propria plasă. A greșit enorm, putea fi iubit, nu a vrut. A lovit în cei săraci, în loc să se ia la trântă cu marii hoți ai țării. Demagog, laș, viclean. Din păcate este dat jos de oameni care nu merită să se afle la vârf. Populația nu a scăpat de mitul marelui salvator. O fi religia de vină? Binele Suprem nu există.  

Gânduri de apostat

I.

Eu cred în Dumnezeu. Mai degrabă în viața de apoi. Puteți să nu fiți de acord. Mă bazez pe cunoștințele mele despre entropie. Entropia și poezia au ceva comun. Gândul structurat. Gradele de libertate. Ultima parte a vieții mele a fost marcată de Internet. Internetul este o unealtă diavolească. Apare  senzația de tranzitoriu, de efemer. Soliditatea cuvântului tipărit dispare. Totul zboară. Totul se poate șterge.  Mai mult,  efectul de drog se infiltrează în mintea multora. Au apărut și site-urile. Unele excelente, altele penibile. Au apărut micii dictatori de site. Democrația, libertatea de opinie dispare. Ai cârâit cumva, hop, ești eliminat. Concurența dintre site-uri este  ridicolă. Dar se leagă și prietenii, unele trainice. La fel și dușmăniile. Este o lume, ceva între strigoi și oamenii vii.

Dar să dăm filmul înapoi. M-am născut la începutul marii conflagrații. Îmi plăceau militarii, epoleții. Ciocolata, laptele condensat de la americani. Capitala, București avea case mici în mare parte. Palatul regal era cel mai impunător. În clasa antâia se mai aplica pedeapsa bătăii la palmă cu rigla. Eram indignat. Umilința era mare. Mai degrabă aș fi sărit cu picioarele într-o movilă cu jeratic, decât să mă las bătut. De altfel am și făcut acest gest eroic, după care am zăcut la pat cam două săptămâni. Am visat să fiu un martir.  Am fost doar un martor. Avem astăzi SIDA, LIDO, LIBIDOU, etc. De ce nu aș vorbi de statutul meu, de statura mea, de statul meu. Am zărit o pisică foarte mândră. O zeiță. O chema Tevenin sau T. Venin, nu mai știu. Mă apucă râsul, sunt dus cu forța la nebuni. Fug. Visez. Verișoarele Bette, Rette și Quette aleargă prin Paris. Chiote, chivoturi și voturi. Surplus de sâni și picioare, fals în alegeri, fraudă. Un diamant în nara stângă indică oareșcare depresie. Deasupra amintirilor mele plutește umbra mamei, cerul deasupra pământului. Dicteul automat dă roade. „Din sfera mea venii cu greu ca să-ți ascult chemarea”. Soldatul iubirii și solda sa. Și Isolda sa. Și Molda. Și Volta. Suntem goi pe dinafară și plini pe dinăuntru. Șubrezi ca inorogul împăiat de un băiat, măduvă nu alta. „Sunt roșie la față?”, mă întreabă femeia după ce ne iubirăm un ceas, două. Am mușcat furios dintr-un măr. La școală, un coleg mi-a tras un pumn în stomac, cu atâta putere, încât și azi, după 60 de ani, mă mai doare. Doctorul nu crede. Zice că am ceva. Am. Mușcata nu se usucă niciodată. Nu știați?  Pe mine m-a mușcat un prieten de nas. Am rămas prieteni, dar nasul s-a deformat.

ANCHE IO

Anche io sono pittore

Am visat că am orbit. Am început o nouă viață, ca Borges. Te vedeam doar pe tine, iubito, erai blondă, apetisantă, mă făceai gelos, aveai o bluză cu decolteu, erai suplă și cuminte. Nu îndrăzneam să mă uit la tine ca la alte femei. O mică biserică străjuia malul. O adiere nelămurită, ca un sărut venit cu valurile ne făcea să ne clătinăm precum frunzele plopilor inexistenți. Unde eram? Mi-ai spus – „Închide ochii și vei vedea”. ”Dar sunt orb”, ți-am răspuns. Ai râs cu un clinchet de aur. M-ai îmbrățișat și eu simțeam că mă înalț deasupra norilor. „Unde ești?”, am întrebat. „ Aici, sunt cu tine”.
Pluteam. Nu eram îngeri, dar pluteam. În jurul nostru , ne întovărășeau Cyrano, Dali, Picasso, alți câțiva prieteni vechi. ”Și noi am orbit”, spuneau ei. Dar tu vedeai totul. O să fie bine, spuneai, fără lacrimi, fără reproșuri, fără prihană. Doar visul și uitarea. Soarele părea un tigru făcut ghem, un tigru blând. Am coborât și ne-am luat de mână. O mână e un suflet. Va veni și noaptea darurilor, ai spus. Am zâmbit. Brusc am început să văd totul cu o claritate uluitoare. Parcă aveam în ochi lunete de mare distanță. Erai la mii de kilometri și te vedeam. Aici am vrut să ajungem, mi-ai spus. De acum ne vom apropia treptat, zi cu zi, ceas de ceas, până ce ne vom contopi. Și atunci? Din noi se va naște o lume. Hai să pictăm cerul, marea, plaja, biserica, pe noi, doi, vom picta în oglindă.

Se făcuse noapte. Eram singur, ca luna, ca stelele. Nu eram orb, eram singur. Îți auzeam vocea, dar eram singur. Corăbii scufundate de sute de ani se clătinau în adâncul mării. Le simțeam mișcarea. Unde ești? Aici, mi-ai răspuns. Nu te vedeam. Nu eram orb, nu te vedeam. Atunci ți-am făcut portretul, pe nisip, apoi l-am udat cu lacrimi.
BORIS MARIAN

Mozaicul

Mozaicul fragmentat
MOTTO
”Toate –s vechi și nouă-s toate”, doar Poetul este-n drept să ne spună ce socoate, căci Poetul e Profet.

După câte îmi amintesc, dragostea mea a început în Grădinle Semiramidei. Venit după multe războaie, eram plin de răni. Coboram cu greutate fiecare treaptă, în ceața înmiresmată a grădinii. Iubita mă aștepta la malul mării. Rănile s-au vindecat pe loc. „Sunt vrăjitoare”, mi-a spus iubita, „ te voi face nemuritor”. Apoi a dispărut. Oare acesta să fie prețul iubirii?

Un cap de oaie, mâini, picioare, copacul crește dinspre cer, iar pe pământ ajung mioare, lapte și miere, fiere, fier. Încerc să-ți desenez azi chipul, iubita mea, de unde vii? Artistul e mereu ridicol, dar e artist din sute, mii. Tăceri solemne ne-nconjoară, noi ne iubim, coroane largi de ramuri ne scujnd dogoarea, ne despuiem, ne suntem dragi. Faci semne, scrii cu buze roșii pe trupul meu un alfabet, hieroglifele, strămoșii ceva știau, adânc secret.

Din jale s-a-ntrupat iubirea, era seara târziu, un crap plutea prin cameră, se auzea muzica de pe CD. Crapul purta pantaloni verzi, ochelari cu ramă metalică. Iubita dormea în camera de alături. Registrul de cheltuieli se deschidea singur la mijloc. Între foi erau striviți cărăbuși de aur. CD-ul reproducea imnul de stat al Bataviei. Crapul saluta și plutea mai departe. Au apărut trei surori, un birjar , un medic legist, tigrul de serviciu și prezentatorul. Iubita dormea în camera de alături. Se apropia miezul nopții. Din bordelul de vizavi se auzea Marșul lui Radetzky. Crapul se lăsă pe dușumea. Pământul părea nelocuit, dacă ignorăm prezența Clotildei și Florindei. Nu le cunoșteam. Iubita dormea în camera de alături. Crapul striga în somn ceva în limba peștilor. Birjarul îl lovi puternic în burtă pe crap. Era nevoie de o infirmieră. Cândva iubisem o infirmieră, dar ea nu mai trăia. Medicul legist constată moartea crapului. Bietul de el, era un crap bun. Iubita se trezește. Iadul se preface în Paradis. Numai Eu și Ea, în rest , liniște.

Omul este cules de ciorchinii din vie. Acum vinul e om și omul e vin. Căldura și lumina pătrund în organele omului. Se ajunge la un mare incendiu. Femeia e cauza, bărbatul – efectul. Iar dincolo – marea care așteaptă. Eu nu mă voi încarcera într-un mormânt. Voi alerga mereu spre mare, ca spre o iubită. Iubita este acum pe plajă, plaja sunt eu. Marea este iubita mea.

Pana aleargă pe hârtie, o ușoară preocupare umbrește fericirea celui ce caută. „ Cu cine vorbești?”, mă întreabă iubita. „Cu tine, numai cu tine”, răspund, dar știu că nu pot să mă fac înțeles. Iubita dă din cap. Aș vrea să o sărut, nu am brațe, nu am buze, sunt o simplă pană. „ Te voi întrupa”, spune iubita rostind un blestem în latină, „teribilis visu facies”. Pe loc devin ceea ce sunt. Așa spune legenda, dar nimeni nu m-a văzut coborând pe țărm. Înseamnă că aici m-am născut. Cad în genunchi și mulțumesc, dar cui? Iubita nu mai este nicăieri. Norii pluteau vineți ca niște morți. Un ochi de cer albastru se deschidea la orizont. „Acolo”, am spus, ecoul a revenit , „acolo nu e nimic”. Dar despre acel acolo misterios voi reveni cu o altă ocazie.
BORIS MARIAN

Destul Convoc tăcerea la un sfat de taină. Amurg. Care sunt bucuriile vieții? Ne înșelăm? Alunecăm în prăpastie? Faptele sunt mai de preț decât aurul. Gândirea trează poate naște monștri, ca și cea în adormire. Nu putem fi siguri pe nimic, banchiza se poate sfărâma oricând. Iubirea te ține treaz, dar încearcă să nu gândești. Iubirea distruge voința, dar și voința poate distruge iubirea. Când aud cuvântul iubire de oameni, în general, mă duc să mă culc.Nimeni nu se consideră rău, dar unii demonizează pe alții. Stereotipul – malefic este un fals. Avem nevoie de idoli și de diavoli? Ne pregătim pentru o altă viață? Stânci cenușii se prăvălesc în vis, cuțitele joacă un dans bizar. Mi se înfig în spinare. Ploi acide cad , casele se pleoștesc, parcă ar fi de mucava, șobolani multicolori aleargă prin oraș, cadavrul marelui oraș se prăbușește în gropi dinainte pregătite. Neînvinsul Puternicus vine dinspre mare, ca un rechin. Iar eu scriu și scriu, până când Îngerul va veni și-mi va spune – Destul. BORIS MARIAN

Calmul învinsului Cea mai benefică stare este cea a înfrângerii totale. Stai pe gânduri, nehotărât. Să trăiești, să mori? Să trăiești, de ce nu? Să nu faci un idol din propria imagine. Suma sentimentelor este omul însuși. Creația este o provocare. Mulți o ocolesc. Când totul tace în jur, tu începi să vorbești. Nu te teme. Suntem cu toții imperfecți. Fugi de generalizări ca de dracul. Hotărâtor este viitorul. Prin râs poți învinge și moartea. Nu-mi plac procesiunile funebre. Aflu cu bucurie că nu sunt singur. În timpul vacanțelor urcam, de obicei pe Everest. Lăsați Golemul să doarmă. Dați-mi o gâscă și răstorn Universul. Poetul păcălește melancolia. Lucilius rămâne un cactus. Cântecul pietrușelului, l-ați auzit? Stelele erau calde. Cred că oamenii nu-și merită condiția mizeră. Performanța cea mai strălucită este veghea. Maimuțele se trag din oameni. Peștii se trag din maimuțe. Dumnezeu se trage din Marele PEȘTE. Toți mirosim a pește. Nimeni nu mi-a cântat Carmagniola. Atlasul geografic, poemul cel fin, pătrunde cuvântul ca un delfin. Viața pe roți, sacadat, cu nepoți, Nessus ridică o sută de tone, saboții, saboții, saboții. Ragione, în seara de pomină steaua se nalță, rătăcitorul plângând se descalță. Eu mă calmez, îl iubesc zice șișul, eu mă descalț, arde tufișul, acolo e taina, aici sunt doar Tablele, noi le urmăm, calmele, calmele. Dificilă e dragostea, moartea-i ușoară, buzele par nesărutate, adoarmă dorința în noi, rotund este patul, totul se-nvârte, eu nu uit aluatul, pâinea ce bună și necesară. Prieteni, cu ce fericiri se măsoară? BORIS MARIAN

Îmi face bine durerea. Simt că trăiesc. Îmi este milă de cei care nu cunosc durerea și bucuria vieții. Nici moartea nu este de lepădat. O experiență, ca oricare alta. Eu cred nestrămutat în viața de apoi. Nu știu dacă mă voi vedea cu Dumnezeu, dar orice este posibil. De ce duci o viață anormală, mă întreabă proful de la școală. Mă pune să număr ferestrele de vizavi, trecătorii și câinii vagabonzi. Blonzi ca și mine. Omul are două nări, doi ochi, un buric și restul. Unii se remarcă, alții se descarcă. O vrabie mi-a lăsat o mizerie în palmă. Eu vin cu inima aici, cu creierul. Cine se teme de mine? Un barcagiu. Dar balenele trăiesc în Caraibe. Am cunoscut un brici minunat care călătorea. Iubesc briciul. Mă simt domn peste furnici. M-am trezit într-un vis în care toți mă iubeau. Citiți de la dreapta la stânga ce am scris aici. Aroganță. Cu prea multă aroganță, iarba nouă se înalță, clopotele bat în neant, am iubită, sunt amant. Să te minți, să fii tu însuți, să fii râs sau numai plânsu-ți, sânge cald îți dăruiesc, rafaelic și dantesc. Nu avem timp. Așa au spus vestitorii. Aur și mătase ne oferă viitorul.Soarele este bunul nostru comun.Iubito, simt tâmpla ta pe tâmpla mea,zvâcnetul tău pe zvâcnetul sângelui meu. Nu avem timp, gonacii morții vin din urmă, Am vorbit destul în lumină. Cu o sabie am despicat burta balaurului, nu puteam altfel.Tăunii abia așteptau. Și totul sub același soare.De aceea darul tău vine numai noaptea. Trupul tău, poemul meu într-o sfântă erecție. Nu lăudați soarele, el există și fără noi. Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat. Adevărul este iubire. Iubirile nu mor, se transformă. Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar fiecare le înțelege altfel.Nu există un labirint mai greu de străbătut decât sufletul femei, dar merită.Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la închisoare, pentru omor calificat.Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi, uneori.E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm la rece. Laudele pot fi letale pentru artiști. Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc. Fii circumspect față de anii ce vin.A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iar răspunsurile sunt nenumărate. Să fii cinstit și să te cheme Brutus?Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie pasiune.În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios, iar după moarte sunt uitați. Unii A greși este omenește, a nu regreta este iar omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu este omenește? Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga în patru labe. BORIS MARIAN

Toată lumea suferă

Toată lumea suferă



Toată lumea suferă, unii mai mult decât alţii. Mă dor oasele, mă enervează şeful, ca de obicei, mi-e dor de tinereţe. Am luat un pepene şi m-am liniştit....” A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, fără iubită şi glorie”, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc , se auziră în uşă două lovituri de copită jucăuşă, după zgomot se cunoştea că nu avea stil, nici inimă îndeajuns, uşa scârţâi retractil, intră o arătare, nici cal şi nici faun, cu copite pe pleoape, se aşeză pe scaun şi spuse: „ Destul aţi vorbit, e o ruşine, să trecem la fapte”, şi plânse cu lacrimi diamantine.....Pentru cine scriem, noi, aceşti chinuiţi de grafomanie? S-ar părea că exclusiv pentru critici. Aşa crede Alex. Un om pe care l-am simpatizat şi chiar după mulţi ani de când mă ignoră cu aerul unui baron, conte, viconte de Bragellone, îl citesc cu plăcere, omul are stil, dar nu are inimă îndeajuns. Frumoase sunt unele tinere. Dumnezeu ştie să facă fete frumoase...... Fă-mi , Doamne, rogu-Te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer o mie de biete cuvinte pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranţa, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, Doamne, şi mă petrece în raiul promis pentru poeţii ce-şi sfarmă frunţile de toţi pereţii.
Cea mai mare victorie a torţionarului, a călăului este ceea ce citeşte el în ochii victimei, victimelor – frica, spaima. Aşa reacţionează şi câinii – ei muşcă pe cel care se teme, pentru că transpiraţia izbucnită din frică are un miros specific. Mirosul fricii, ca şi al urinei......”Doamne , nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?”, „E lângă tine, lîngă tine”, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării”. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? „O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremurile bune”. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.. Odiseu a trecut pe lângă ispita sirenelor, era un înţelept, iar sirenele sunt tot frumoase şi singure, adică visele noastre cu care adormim, ne trezim sau nu ne mai trezim. Einstein spunea că fără vise nu se poate trăi. Era violonistul ascuns în el, în acel bătrân ursuz, hâtru, răutăcios. Unii par buni şi sunt foarte răi, la fel şi reciproca, dar buni să pară buni este prea de tot. Suspect. Virusul nu se vede cu ochiul liber.Cineva m-a numit Satana.Cât aş vrea să fiu, o clipă cel puţin, un adevărat Satana, nemuritor, inteligent, egal cu Dumnezeu. Bat câmpii? Desigur.
Boris Marian

Am obiceiul

Am obiceiul să-mi inventez prieteni

Am obiceiul să-mi inventez prieteni,
Există persoane care mă neliniștesc,
Ați văzut o vrabie privind în jur?
Dar un vultur? Nu este nici o deosebire.
Trăim în spațiul gugumanilor Google,
Avem impresia că ne cunoaștem,
Se apropie timpul când vom discuta despre viață,
Morți fiind de sute de ani.
Străin în sinea mea, străin între străini,
Mă regăsesc pe-o biată coală de hârtie,
Mă împrejoară boarea spaimei,
Nici floarea nu se oglindește,
Trec nori bărboși, mult prea-ncruntați,
Iar vrabia cu care începusem dialogul,
Îmi spune, știi , am cunoscut o piatră înțeleaptă,
Cu tine îmi e frig, tu mă trădezi,
Dar nu ești iepure, dar nu ești colivie,
Mi se pare că ai o carapace,
n-oi fi cumva țestoasă?
Sunt un pic. Simt,
Merg pe-o șină veche, ruginită,
În urma mea un tren tăiat în două
Mă îmbie.

BORIS MARIAN