Fără a privi în afară

 

Fără a privi în afară, sufletul se ofilește.

 Există oameni care nu au iubit niciodată? Da, unii dintre ei trăiesc ( există) chiar mai mult decât noi, ceilalți.

 Amoru-i un copil pribeag, a spus biata Carmen și pe loc a fost ucisă.

 Dușmănia este ridicolă, prietenia – relativă, numai iubirea – absolută.

 Iubirea ca și scrisul nu se vindecă niciodată.

Talent înseamnă și voce și vocație.

Ce înseamnă a fi universal ? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.

 Frunzele, norii acoperă cerul, dar tot frunze și nori rămân.

 Dacă Nasul lui Gogol s-a plimbat liber pe bulevard , nu ne mai mirăm de nimic.

 Adio, putere. Ce să mergi la cei care nu te vor?  Caută în tine, dacă ai un interior.

 Orice pistol este o ispită  pentru ucigaș și sinucigaș.

 Vraja poeziei celor fără de putere.

Orice șarpe mort este demn de milă. Uneori vreau să fiu fruct.

 În mine nimic nu-i inocent, în afara amintirilor.

 Știu, voi deveni apă curgătoare.

O casă visa că este corabie. Corabia visa că este o casă.

 Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii- aștri din hidrargir și argint, sunt duh și sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuțitul, nici cuvintele nu mă ajung.

Deși n-am fost și nu sunt don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, ești Femeia. Deși-i citesc pe  Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic din toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru, tu ești Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase, fine.

BORIS MARIAN  

Sunt convins

Sunt convins că nu pot judeca pe nimeni, de ce o fi atât de ciudat? Fiecare cu ideea lui, fiecare idee cu alta, pe care nu o știm. Important este să nu te enervezi. Este exclus să rupi scaunul. Ia exemplul vacii, rumegă în liniște. Dar lipsa curiozității te apropie de moarte. Cu timpul nu te poți lupta, atunci cu cine?  Cu clipele  urâte. Câine rău nu există, există stăpân rău. Te aperi cu lopata de pistol, acesta este curajul condamnatului. Ce este liniștea? Un procent din moarte. Revenim în Rai, dar mai depravați decât Adam și Eva. De ce este trupul femeii un mister? Da, e revolta în fața castității Domnului. Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea va fi învingătoare. Cum o fi dragostea Venerei? Depășește imaginația mea. Inima ta a început să bată în mine. Îmi este dor de o viață anterioară, nici morții nu știu pe ce lume sunt. Fotografii cu trunchiuri răsucite, o elegie despre ce ai pătimit, speranțele-s ghitarele rănite, tihna pădurii, tot ce-ai moștenit.  Sunt de nisip statuile mărețe, în alba liniște dezechilibrul îl  presimt,   naufragiul se anunță, stă să-nghețe Titanicul lovit  de timp. Copilăria, cum ne arde-n urmă, veniți, oameni buni, un nou festin, mergem cu toții-ncolonați, o turmă, trăiască dictatorii care vin.

Prăpastia ne sperie prin încremenirea ei. N-am auzit ca lumina să latre la cineva. Tot ce se-ntâmplă este fie din dragoste, fie din lipsa ei.

Îmi este inima o aripă frântă, în frunte port o rană adâncă, sapă suflarea în aerul dur, trăiesc cu durerea în  plin huzur, în sfera de sticlă mi-e sufletul jar, doar întunericul n-are hotar, pe roata norocului sunt schingiuit, de ce aștepți , Doamne, să fii iubit?  De ce aștepți, Doamne? Sau nu mai aștepți?

Ce trece, petrece, ce moare, ne doare, înaltul dispare, adâncul e rece, pustiul se-ntinde, în timp și în spațiu și totuși nesațiul ne duce-nainte spre viața promisă ce nici nu există, ce nici nu persistă, o curbă închisă, deasupra e cerul Legii Morale, iar într-o vale bem vinul părerii.

BORIS MARIAN

Primii pași

Să-ți descrii primii pași în viață, acum e momentul, nu te îndrăgosti de tine, cum fac mulți, vei descoperi-n tine doi-trei indivizi, care se ceartă șoptit, poate că se urăsc, unul este orfan, altul- dedat la dulce, poate – un prinț, poate neadaptat, toți trei indivizii scriu versuri, fiecare în felul său, unul e trist ca o floare, altul e fantezist –entuziast, unul aproape că moare, altul – mereu optimist, cum să-i împaci? Scrie.

O jumătate se ceartă cu cealaltă, nici o sferă nu perfectă, iubirea noastră este înaltă, alunecăm, încotro, fă, Electră? Mama noapte este doar mamă, tatpl a plecat în Valencia, nu știm ce se petrece în Ghana, dar  ne-ntrebăm când vine pensia. Casa umbrelor ne-adăpostește, am să vă spun povești cu fantome, familia Addams înfulecă pește, vino pe Via Appia-Roma. De ce bați câmpii, mă-ntrebi cu grimase, nu știi că dracul de mult mă luase.

În zori boschetarul deschide un ochi, un câine îl linge și-l latră cu foc. Un daltonism al simțurilor poate ucide toată  dragostea din noi, în rada portului fregate cu steag și tunuri au pătruns vioi. Nefericiți noi nu suntem, cu anii vom învăța să prețuim și-un strop din Marea Dragoste, așa cum boschetarii mai cred în sărăcie și noroc.

Un melc, o mașină, un baobab, o albină, punctul de sprijin, liniștea pinilor, aplecat pe volan, aeroplan,  pietonii-frunici, ba-s aici, nu-s aici, imperfecțiune, imperiul ficțiunii, rișii petale, buzele tale, buzele mele – flămânde și rele.

Venea un marinar pe val, spre bucuria celor din Transvaal, iar eu priveam din șeaua unui cal, râdeam cu lătrătură de șacal. Mi se părea că totul e real, poemul meu curat hexagonal se așternea pe vaza de cristal, plângea o domnișoară pe sub voal. O viață am trăit sentimental, fugind de standardul rigid, banal, venea un marinar pe mal.

Mă aflam la Koktebel, mă simțeam puțin tembel, o iubită m-aștepta, eram la Karaganda, îmi spunea de ce și cum, în deșertul Karakum, e-ncurcată dragostea , existăm oarecumva. Draga mea și draga lui au venit din Covurlui, draga Lina, unchiul Sony arunca pe jos dublonii, astfel că eu scriu cum pot, după cartea lui Pol Pot, el –un pol și eu – un pol, iar trecutul e-n formol.

BORIS MARIAN   

Adversități

 

Unui amic i-a fugit nevasta în insula Madeira. Poliția nu știe nimic. În schimb au fost găsiți galoșii contabilului șef de la societatea „ Condorul”. Plus niște oase femurale din secolul trecut. La teatru nu ai voie să strănuți, riști să iei o amendă pentru abuz în serviciu și plagiat la vedere. La omul sărac nici peștii nu trag. Diferența de înălțime dintre oameni este mai mică față de diferența dintre câini. Rothschild avea o vioară, scrie într-o carte. Din vioară curgea aur, din aur se făceau decorații pentru vii și morți. Morții sunt mai importanți. În cutia viorii zace un om. Bate din buze. Am auzit ce spunea un fotoliu unui alt fotoliu. Mi-e rușine să reproduc. Nimfele și-au lăsat parfumul pe brațele lor. Închipuiți-vă un codru în care cresc fotolii. Mistreții nu ar fi mulțumiți.  Fericiții seamănă între ei, nefericiții defel. Am cunoscut un motan , care  din ură pentru șoareci, le mânca și cașcavalul. Cărțile dorm în biblioteci, oare vine Judecata de Apoi? A fost descoperită holera pe o insulă nelocuită. Cineva s-a folosit de un pian pentru a-i strânge mâna vecinului. Am intrat într-un port depărtat, m-au primit, apoi m-au uitat, sprijinit în baston am privit cum lumina vine din răsărit. Pirați, cămătari, mulți leproși, femei alergând după groși, ce frumos mirosea a jasmin, acolo putem să trăim. Mi-am făcut o colibă pe mal, noaptea stelară-i un bal, acolo aș vrea să mă duc, între stele pe-o scară să urc. Eu de dorul tău mă usuc ( am uitat să-ți spun). Halucinant, spuse bucătarul șef înainte de a-i trage o palmă după ceafă unui subordonat.

Dumnezeu este pe cerul gurii, El nu este în vârful limbii, în fața sfințeniei Lui eu îngenunchez. Dumnezeu nu este o ruletă rusească, nu poți să fii artist fără să crezi în viața de apoi. De acolo începe Poemul.

Mă aflam în holul Marelui Aeroport, în jurul meu roiau mulți căutători de perle, comandori, diverși inși fără profesie precisă. Cineva vorbea de un atentat. Un pendul gigantic străbătea spațiul lovind mortal câte un nefericit. În loc de sânge, curgea miere și albine  lacome se năpusteau asupra celui rănit. O pasăre șia răspândit găinațul chiar la intrare. Unii afirmau că era doar un  nor mai noroios,  care nu putea produce schimbări de orar. La bufet se serveau boabe de grâu. Atât din ceea ce mai rămăsese. Unul dintre piloți nu venise încă de la o nuntă. Putea fi înlocuit cu o pilotă, dar nu se găseau pene de struț.  Mireasa pierise în valurile oceanului, în prima cursă. Toată lumea s-a lăsat în genunchi, se auzeau scârțâitul  articulațiilor sticloase. În depărtare flăcările cuprindeau orașul. E doar repetiția generală, anunță dispecerul.

BORIS MARIAN

Cavalerul și Moartea

Un cavaler al Ordinului Runei era iubit de-o bună gospodină, un oaspete străin din vremi străbune veni să-i spună cine e de vină. El descuie centura castității, sperând să fie doar prieten, ce s-a-ntâmplat e-n ordinea vieții, astfel născu femeia doar trei fete.  Trei, Doamne, trei destine fericite, din care unul a intrat în cronici, ștampila a semnul clipei universale ca oricare colici. Căci pe uscat și mare doar iubirea mișcă  înalții munți și norii, rătăcitorul fiu e-n revenire, în almanah  se-nscriu nemuritorii. Cu care coarne și copite dă damnatul, iar vârcolacii râd pe întuneric, lui Hercules îi recunoști și statul și cinstea, el nu-i luciferic. În criză suntem toți, căutăm și slava, deșertăciunea e oriunde, are casă, comorile se-ascund sub lava de vorbe goale, gura-i păcătoasă. Suntem pe-o scenă , spune Shakespeare, iar împăratul este gol mai toată vremea, noi știm de ce Adam căzu din ceruri, iar Eva tace mâlc, așa-i fu vrerea. Executați de propriile cuvinte, poeții scriu ce vor li nu-i citește decât un om lipsit de practică și minte, curat ca ochiul unui pește.

 

Ce să-i spun eu viitorului biograf? Tun și tutun. Să scoatem fițuicile din manșete. Fericirea nu se simte întotdeauna, dar nefericirea mereu. Uneori este prea devreme, alteori este prea târziu, niciodată la timp, ca o mireasă fără mire. Nu pedala pe mine, spune orgoliul.

 

Pericolul  nu vine de la clone, de i-am putea clona pe Einstein, Picasso, pe Eminescu,  periculoasă este doar santa simplicitas, mai puneți, vă rog, un braț de vreascuri, îmi este frig. De unde atâtea bile goale, atâtea chelii care nu acoperă nimic, guri turuind fără a dărui înțelepciune? Carne macră, neatinsă de Sfântul Duh.

 

Se poate muri din orice, un vânt rău, o căpușă, un virus original, un infarct banal, din iubire fără iubire. Poesia este un panaceu, desigur, dar poate fi doar un paleativ, cu efect „placebo”.

 

Vacanțele s-au terminat, un vacuum se-nstăpânește leneș printre noi, ne invidiază Pan și Bacchus, cu nici o vrajă n-aduci timpul înapoi. Vampirii-și fac de lucru noaptea, ziua, vandalizând ce-i mai frumos în amintiri, barbarii fluieră și scuipă, strigă,  varianta-i una singură- murim.  Un viaduct lipsește-n spațiul-timp, tu ești  aceeași, nici eu nu mă schimb.

BORIS MARIAN

Detenția

 

Se părea că omul care răspundea de funcționarea injectorului de ulei lipsea. Apartamentul profesorului era la etaj. El era văduv și avea doi copii perfecți. Lumea credea  că sunt produși în laborator. Însuși profesorul apărea noaptea sub chipul unui motan negru. Era un profesor emerit, deși nu era membru al Academiei. Se ocupa de magia neagră. Nimeni din personalul casnic nu discuta această chestiune. Erau destule cazuri dezbătute la Tv, în oraș, astfel că profesorul nu făcea o excepție. Deși diavolul își băgase coada, experiențele își continuau cursul. Scopul profesorului și al asistenților săi era să găsească secretul vieții veșnice. În micile cuști  de la subsol erau păstrați sute de șoareci albi, fiecare fiind injectat cu altă soluție. O parte dintre ei mureau, dar, de când începuseră experiențele, 15% dintre bieții patrupezi o duceau bine, unii având chiar înclinații spre limbi străine. Cu câțiva, profesorul  discuta filosofie. Nici unul nu protesta că este închis. „De fapt, ce urmărim?”, întrebă într-o zi unul dintre asistenți. „E foarte limpede, prelungirea vieții poate fi obținută numai în condiții de detenție  absolută, asta urmărim, trecerea de la detenția șoriceilor la detenția oamenilor”, a venit răspunsul profesorului. „ De pildă, dacă instalatorul care trebuia să repună injectoarele de ulei în funcțiune, nu lipsea, acum aveam căldură”. Asistentul s-a gândit puțin, apoi a revenit. ” Dar dacă are nevoie de piese  de schimb, ce facem? ”. „ I-am putea da un bilet de voie, dar acum nici nu știm unde este”. Asistentul nu părea foarte convins. Instalatorul o tulise, era evident. Trebuia căutat altul. Iar șoriceii nu se pricep la injectoare, în schimb pot fugi  cu prima ocazie. Asistentul îl privi îngrijorat pe profesor. Pe măsură ce îl privea, acesta devenea tot mai asemănător cu un motan negru.

BORIS MARIAN  

Ciudata casă

În casa aceea se intra în mâini. În locul becurilor, ardeau chibrituri speciale. Mirosea a sulf ca în iad. Toți zâmbeau , dar nimeni nu intra. O poartă mare , de fier străjuia curtea. Trebuia sărit gardul, unii și-au fracturat femurul. Și totuși acolo locuia o familie. Se sărutau, se băteau, vecinii nu interveneau. Nici poliția. Se spune că șeful clanului era un fost pirat. În loc de mâini și picioare avea cioturi prelungite cu colți de mamut. Au fost mai multe șantiere deschise în apropiere. Nimeni nu s-a  atins de casa aceea. De altfel cine se  aventura să intre, era mistuit de orhidee uriașe, carnivore. Tatăl, mama, trei fiice și  un frățior mai mic creșteau încet , an de an, unii în lățime, alții în înălțime.  Am trecut și eu de curând pe acolo. O tragedie cumplită distrusese acel cămin pașnic. În iarna trecută, o haită de lupi a năvălit înăuntru și i-au mâncat cam pe toți. Au rămas cioturile piratului și colții de mamut.  Se mai spune că una din fete fugise cu un lup.

Frumoasa fără chip

Când a cunoscut-o, era doar un desen pe un perete, o lacrimă sângerie i se prelingea pe obraz. A șuat desenul și l-a dus acasă pe malul mării. Dimineața punea desenul cu fața la soare și privea cum soarele  își înălța aripile de foc.  La prânz mâncau fructe de mare, înotau și seara se iubeau până ce, osteniți, se opreau să privească  stelele. Au trecu luni, ani, , iar iubirea este , uneori, fragilă, femeia avera multe probleme, tăinuite, tânjea după anonimat și ducea dorul  imaginii virtuale. Într-o zi, pe când înotau în Golful Biscaya, ea se îndepărtă și dispăru în zare, așa cum apăruse pe malul auriu al țării de basm. În zadar a chemat-o, valurile, albatroșii i-au spus că nu o mai caute. Și astfel s-a născut legenda frumoasei fără chip și nume. El  a strâns puținele lucruri rămase de la  necunoscută. Pe o carte de vizită se putea descifra- Scrie-mi.

Frumoasă fu iubirea noastră, la primele rafale s-a-nclinat, îi trebuia o pavăză, o glastră, ar fi adăpostit-o neapărat. Iubesc femeia brună, blondă, cântă solistul cu bujori în obrăjori, a fost și Cyrano și încă mai crede-n dragostea ce dă fiori. Dar suntem reci  și ocupați și boli destule lovesc pe omul secolului nou, nici poetesele nu sunt credule și nici poetul nu e singurul erou.  

Trădarea, iubirea sunt două fațete, ajunge, îți spune diabolic Mopete, de-ajuns te-ai jucat, ai trăit îndeajuns, e timpul să mergi într-un loc mai ascuns, acolo-s fecioare și vrăjitoare,  și diavoli- prieteni , nu-i nici o rigoare, nu-s reguli, nici legi, nici interdicții,  iubești, nu iubești, liber ca sciții pe stepele galbene caii gonind și chiui, te scalzi în aur , argint, apoi te acoperi de stele-petale și visele-și fac singure cale.

Ce-i mai de preț? Un nume, un renume, nici Domnul Cititor nu e virgin, magia are limite, poetul, zburdalnic e, se-mbată fără vin. Nici arta ascultării nu e-n floare, toți flecărim, de-asurda  mergem toți, poate nu toți, poate că numai jumătate ascut cuțitele ironicei candori. Nici nebunia nu-i păcat de moarte, mai mult minciuna spusă cu venin, ce-i mai de preț? Un nume, un renume?  Iar Domnul Cititor nu e virgin.

  

   

  

Condamnarea

Ați scăpat în seara asta, mai aveți șapte zile, ne spune Sergentul, pregătiți-vă echipamentul, lopata, glonțul, sicriul, rugăciunea.

 Ne-am prăbușit pe scaune. Unii plângeau cu sughițuri, alții hohoteau de nervi, dar azi am scăpat.

Eu nu aveam nici  de glonț, că de restul…Dar planuri aveam o mie. Trebuia să fur ceva. Libertatea. Să pot sări spectaculos de pe un pod înalt. Vedeam zâmbetele ucigașilor. Dansul morții. Cunoșteam o filieră, dar legăturile erau rupte. Un apartament, acolo stătea o femeie frumoasă care mă părăsise pentru un vânzător de pește. Omul ne surprinsese și eu sărisem de la etajul trei fără să-mi fracturez nimic.

Moartea cânta la xilofon. În bibliotecă era liniște. Mai puteam citi cel mult șapte cărți groase. Dacă apucam să o citesc și pe a opta , eram salvat. Verdictul s-ar fi amânat din nou, ca și execuția. În bibliotecă erau numai șapte cărți. Eu trebuia să o scriu pe a opta și apoi să o citesc.

Astfel am început să scriu.

Am visat

Am visat că eram tânăr și tu erai tânără și tinerețea era veșnică,
iar cuvintele aveau o valoare, iar sentimentele – o valoare dublă
și tu mi-ai spus – Pleacă. Și eu am plecat pe planeta Epsilon,
unde am plâns mult, iar tu râdeau pe Pământ.
Apoi m-am trezit, râdeai în somn, eu eram treaz lângă tine,
trist și cu totul treaz și mă întrebam la ce bun trezia ,
la ce bun visele că nici poemul acesta sobru nu mă salvează de moarte.
A plecat în Țara de Foc, unde focile nu au noroc.
S-a înconjurat de fecioare frumoase,
un harem cum nu s-a mai văzut.
Nimereau acolo marinari rătăciți
pe care fecioarele îi travesteau în ceea ce erau ele însele.
. Se auzeau de departe strigăte de durere,
probabil ale marinarilor rătăciți.
Trăiam o necontenită uluire,
nu pot spune că nu mă atrag perversiunile,
dar prea era evidentă tortura.
Absorbit eram de lacome amintiri. Era o oază a copilăriei?
.Nici nu știu de când mă aflam acolo.
Mă gândeam să scriu și eu poeme,
dar fecioarele se întreceau în talent,
care mai talentată decât alta.
Nu era de glumă. M-am apucat de pescuit.
Am prins un leu de mare care a făcut prăpăd în colonia fecioarelor.
În fiecare zi consuma una.
M-am oferit să le apăr, dar s-au opus cu îndârjire,
le plăcea să fie consumate numai de leul de mare.
Astfel am rămas singur.
Am fost recuperat după cinci ani de absență.
În Europa se desfășurau acțiuni militare.
În Asia, la fel. Nu mai vorbesc de Africa.
Ce bine era în Țara de Foc. Dar eu nu eram focă.

O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc,
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este absintul, mult prea mătăsos,
Aş vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău şi felul tău de a fi.

Pisicile ar trebui să se apuce de fumat.
M-a părăsit iubita.
M-aș transforma într-o pisică pe nume Lenin.
Ce spun felinofilii?
Nici câinii nu sunt ușor de înțeles,
uneori te mușcă la fel ca oamenii.
În special oamenii politici. Ei vor mereu ceva.
Eu nu vreau nimic.
Nu am un target, vorba celor din Oxford.
Am întâlnit un neozeelandez , picta ouă de șarpe.
Apoi a fost mușcat, drept răsplată.
Pe mine m-a părăsit iubita.
Căci azi le semeni tuturor la umblet și la port…
La donna e imobile. Caut iubire, dau peste ură.
Caut ură și dau peste ură. Nu caut ură și dau peste ură.
Piticanul Grăunțel domină spațiul geometric.
Ne ferim de el, că pleacă, dacă află că a venit un Pinocchio pe aici.
Frumoase iluzii despre oamenii culți.
Eu sunt o fire dificilă, nu mă joc cu mine,
cu alții, mai merge, crește adrenalina,
prostia îmi face greață. Chiar și prostia mea.
Dar Templul – da, Templul este iubirea.
Nu iubesc masele, majoritățile care îți spun – ești nebun.
Dacât pace cu asinul, mai bine asasin la ocnă.
Nu-i judec pe cei care fură de sting,
îi judec pe cei care-njură și plâng.
În loc să se-adune , să facă un partid cu trei milioane,
un fel de bolid să poată lovi planeta,
că doar ceva să se miște, fusul orar,
să fluiere trenul, să urle centrale,
că poate aude acel Nicolae,
odată se scoală și zice TOVAHRĂȘI,
iar noi ne întoarcem iarăși și iarăși.
Iertare-am cerut, așa, umilit,
e bine când zeul mănâncă din blid,
să nu calci un suflet de om cu bocancii,
eu în armată călcam precum Pancho,
noroaie și ordine, ordin, bulău,
voi ce credeți, unde e sufletul meu?
Firi complicate suntem, prieteni,
Frumoasa și Bestia cumpără piepteni,
ea-i mângâie barba, el o sărută,
altfel povestea devine stătută.
Termin, repet ce a spus chiar și Will –
TO BE WISE AND LOVE EXCEDS MAN”S MIGHT.
Cam viril.

BORIS MARIAN

Boris

Colonia penitenciară

Ușa mașinii negre se închise cu zgomot. Mătușa a plecat într-o lume mai bună. Unii o numeau Securitate, pentru felul umil în care cerea informații. Noi stăteam drepți ori ne clătinam , cum bătea vântul. Am trecut în sala de studiu, unde am dormit până seara. Încolonați , ne-am dus la cantină, ni s-au servit gândaci roșii, gustoși cu carne de șobolan tânăr. Apoi s-a trecut la programul de somn. Eram sculați din oră în oră și alergam în jurul  clădirii cenușii pentru a izgoni coșmarurile, stafiile, vârcolacii. Dimineața ne spălam în hârdaiele numite toalete. Apoi, fiecare primea o cazma pentru a-și săpa groapa. Dar nimeni nu era împușcat, se murea discret, prin evaporare. Câmpul era înțesat de gropi paralelipipedice în care nu locuia nimeni, în afară de niște râme vorbitoare.  Povestea a durat ceva timp, apoi cei în viață eram trimiși acasă, dar casele nu mai existau. Fuseseră declarate monumente istorice.

Trupul ieromonahului Zosima mirosea îngrozitor. Un vânt umed bătea dinspre nord. Căruța cu suflete moarte trecea zilnic, se auzeau râsete, nimeni nu avea vreo explicație. O lume fără oameni?  În zări se vedeau flăcări în floare. Ne balansam  între lumea de aici și cea de dincolo, ceea ce ne amintea de jocurile din copilărie. Fantome de cai și câini  bântuiau prin toate  locurile ascunse. Noaptea  necheza și lătra la noi.

Mă gândeam că viitorul este un film despre care ai auzit multe, dar nu l-ai văzut. Trăiam prezentul așa cum mergi într-un tren fără stații, ne rugam Invizibilului. Mă simțeam precum o copie nereușită a propriilor vise. Cred că orbii ar trebui să binecuvânteze stelele, sunt cel mai în drept. Cine ar fi putut schimba  ceva. Iubita plângea cu fața ascunsă în pernă.

BORIS MARIAN

De ce vorbesc ruinele?

Vorbesc, dar nu le înțelegem.

Nu știm niciodată ce avem, degeaba numărăm mărunțișul din buzunare.

 Moartea nu e o revanșă, ci o răsplată.

 Iubim animalele pentru că ne ascultă, oamenii nu ne ascultă.

 În fiecare trăiește un corăbier.

 Arta trăiește mai mult prin formă.

 Dacă ești fluture, fii foarte atent.

 Curajul se naște din imaginație, nu din orbire.

 Frumusețea nu îmbătrânește niciodată.

 În fața oricărei ape devin nostalgic.

 Prin exagerare, orice banalitate devine interesantă.

 În forul nostru interior nu avem limite morale.

Te poți îneca în propria imagine.

 Noi vrem să fim sănătoși, dar lumea este bolnavă.

Și rațiunea te poate îmbolnăvi.

 Moralitatea și perversiunea merg mână în mână.

Nici un om și nici omenirea nu se schimbă numai prin cuvântări.

Fiecare scriitor crede că mai scrie pentru cineva, altfel nu ar mai scrie nimic.

De ce te iubesc? Dacă aș ști , nu te-aș mai iubi.

Gânduri de apostat
I.
Eu cred în Dumnezeu. Mai degrabă în viața de apoi. Puteți să nu fiți de acord. Mă bazez pe cunoștințele mele despre entropie. Entropia și poezia au ceva comun. Gândul structurat. Gradele de libertate. Ultima parte a vieții mele a fost marcată de Internet. Internetul este o unealtă diavolească. Apare  senzația de tranzitoriu, de efemer. Soliditatea cuvântului tipărit dispare. Totul zboară. Totul se poate șterge.  Mai mult,  efectul de drog se infiltrează în mintea multora. Au apărut și site-urile. Unele excelente, altele penibile. Au apărut micii dictatori de site. Democrația, libertatea de opinie dispare. Ai cârâit cumva, hop, ești eliminat. Concurența dintre site-uri este  ridicolă. Dar se leagă și prietenii, unele trainice. La fel și dușmăniile. Este o lume, ceva între strigoi și oamenii vii.
Dar să dăm filmul înapoi. M-am născut la începutul marii conflagrații. Îmi plăceau militarii, epoleții. Ciocolata, laptele condensat de la americani. Capitala, București avea case mici în mare parte. Palatul regal era cel mai impunător. În clasa antâia se mai aplica pedeapsa bătăii la palmă cu rigla. Eram indignat. Umilința era mare. Mai degrabă aș fi sărit cu picioarele într-o movilă cu jeratic, decât să mă las bătut. De altfel am și făcut acest gest eroic, după care am zăcut la pat cam două săptămâni. Am visat să fiu un martir.  Am fost doar un martor. Avem astăzi SIDA, LIDO, LIBIDOU, etc. De ce nu aș vorbi de statutul meu, de statura mea, de statul meu. Am zărit o pisică foarte mândră. O zeiță. O chema Tevenin sau T. Venin, nu mai știu. Mă apucă râsul, sunt dus cu forța la nebuni. Fug. Visez. Verișoarele Bette, Rette și Quette aleargă prin Paris. Chiote, chivoturi și voturi. Surplus de sâni și picioare, fals în alegeri, fraudă. Un diamant în nara stângă indică oareșcare depresie. Deasupra amintirilor mele plutește umbra mamei, cerul deasupra pământului. Dicteul automat dă roade. „Din sfera mea venii cu greu ca să-ți ascult chemarea”. Soldatul iubirii și solda sa. Și Isolda sa. Și Molda. Și Volta. Suntem goi pe dinafară și plini pe dinăuntru. Șubrezi ca inorogul împăiat de un băiat, măduvă nu alta. „Sunt roșie la față?”, mă întreabă femeia după ce ne iubirăm un ceas, două. Am mușcat furios dintr-un măr. La școală, un coleg mi-a tras un pumn în stomac, cu atâta putere, încât și azi, după 60 de ani, mă mai doare. Doctorul nu crede. Zice că am ceva. Am. Mușcata nu se usucă niciodată. Nu știați?  Pe mine m-a mușcat un prieten de nas. Am rămas prieteni, dar nasul s-a deformat.
Băsescu suspendat? Ca un simplu membru de site. Ca un păianjen în propria plasă. A greșit enorm, putea fi iubit, nu a vrut. A lovit în cei săraci, în loc să se ia la trântă cu marii hoți ai țării. Demagog, laș, viclean. Din păcate este dat jos de oameni care nu merită să se afle la vârf. Populația nu a scăpat de mitul marelui salvator. O fi religia de vină? Binele Suprem nu există.  

Gânduri de apostat

I.

Eu cred în Dumnezeu. Mai degrabă în viața de apoi. Puteți să nu fiți de acord. Mă bazez pe cunoștințele mele despre entropie. Entropia și poezia au ceva comun. Gândul structurat. Gradele de libertate. Ultima parte a vieții mele a fost marcată de Internet. Internetul este o unealtă diavolească. Apare  senzația de tranzitoriu, de efemer. Soliditatea cuvântului tipărit dispare. Totul zboară. Totul se poate șterge.  Mai mult,  efectul de drog se infiltrează în mintea multora. Au apărut și site-urile. Unele excelente, altele penibile. Au apărut micii dictatori de site. Democrația, libertatea de opinie dispare. Ai cârâit cumva, hop, ești eliminat. Concurența dintre site-uri este  ridicolă. Dar se leagă și prietenii, unele trainice. La fel și dușmăniile. Este o lume, ceva între strigoi și oamenii vii.

Dar să dăm filmul înapoi. M-am născut la începutul marii conflagrații. Îmi plăceau militarii, epoleții. Ciocolata, laptele condensat de la americani. Capitala, București avea case mici în mare parte. Palatul regal era cel mai impunător. În clasa antâia se mai aplica pedeapsa bătăii la palmă cu rigla. Eram indignat. Umilința era mare. Mai degrabă aș fi sărit cu picioarele într-o movilă cu jeratic, decât să mă las bătut. De altfel am și făcut acest gest eroic, după care am zăcut la pat cam două săptămâni. Am visat să fiu un martir.  Am fost doar un martor. Avem astăzi SIDA, LIDO, LIBIDOU, etc. De ce nu aș vorbi de statutul meu, de statura mea, de statul meu. Am zărit o pisică foarte mândră. O zeiță. O chema Tevenin sau T. Venin, nu mai știu. Mă apucă râsul, sunt dus cu forța la nebuni. Fug. Visez. Verișoarele Bette, Rette și Quette aleargă prin Paris. Chiote, chivoturi și voturi. Surplus de sâni și picioare, fals în alegeri, fraudă. Un diamant în nara stângă indică oareșcare depresie. Deasupra amintirilor mele plutește umbra mamei, cerul deasupra pământului. Dicteul automat dă roade. „Din sfera mea venii cu greu ca să-ți ascult chemarea”. Soldatul iubirii și solda sa. Și Isolda sa. Și Molda. Și Volta. Suntem goi pe dinafară și plini pe dinăuntru. Șubrezi ca inorogul împăiat de un băiat, măduvă nu alta. „Sunt roșie la față?”, mă întreabă femeia după ce ne iubirăm un ceas, două. Am mușcat furios dintr-un măr. La școală, un coleg mi-a tras un pumn în stomac, cu atâta putere, încât și azi, după 60 de ani, mă mai doare. Doctorul nu crede. Zice că am ceva. Am. Mușcata nu se usucă niciodată. Nu știați?  Pe mine m-a mușcat un prieten de nas. Am rămas prieteni, dar nasul s-a deformat.

ANCHE IO

Anche io sono pittore

Am visat că am orbit. Am început o nouă viață, ca Borges. Te vedeam doar pe tine, iubito, erai blondă, apetisantă, mă făceai gelos, aveai o bluză cu decolteu, erai suplă și cuminte. Nu îndrăzneam să mă uit la tine ca la alte femei. O mică biserică străjuia malul. O adiere nelămurită, ca un sărut venit cu valurile ne făcea să ne clătinăm precum frunzele plopilor inexistenți. Unde eram? Mi-ai spus – „Închide ochii și vei vedea”. ”Dar sunt orb”, ți-am răspuns. Ai râs cu un clinchet de aur. M-ai îmbrățișat și eu simțeam că mă înalț deasupra norilor. „Unde ești?”, am întrebat. „ Aici, sunt cu tine”.
Pluteam. Nu eram îngeri, dar pluteam. În jurul nostru , ne întovărășeau Cyrano, Dali, Picasso, alți câțiva prieteni vechi. ”Și noi am orbit”, spuneau ei. Dar tu vedeai totul. O să fie bine, spuneai, fără lacrimi, fără reproșuri, fără prihană. Doar visul și uitarea. Soarele părea un tigru făcut ghem, un tigru blând. Am coborât și ne-am luat de mână. O mână e un suflet. Va veni și noaptea darurilor, ai spus. Am zâmbit. Brusc am început să văd totul cu o claritate uluitoare. Parcă aveam în ochi lunete de mare distanță. Erai la mii de kilometri și te vedeam. Aici am vrut să ajungem, mi-ai spus. De acum ne vom apropia treptat, zi cu zi, ceas de ceas, până ce ne vom contopi. Și atunci? Din noi se va naște o lume. Hai să pictăm cerul, marea, plaja, biserica, pe noi, doi, vom picta în oglindă.

Se făcuse noapte. Eram singur, ca luna, ca stelele. Nu eram orb, eram singur. Îți auzeam vocea, dar eram singur. Corăbii scufundate de sute de ani se clătinau în adâncul mării. Le simțeam mișcarea. Unde ești? Aici, mi-ai răspuns. Nu te vedeam. Nu eram orb, nu te vedeam. Atunci ți-am făcut portretul, pe nisip, apoi l-am udat cu lacrimi.
BORIS MARIAN

Mozaicul

Mozaicul fragmentat
MOTTO
”Toate –s vechi și nouă-s toate”, doar Poetul este-n drept să ne spună ce socoate, căci Poetul e Profet.

După câte îmi amintesc, dragostea mea a început în Grădinle Semiramidei. Venit după multe războaie, eram plin de răni. Coboram cu greutate fiecare treaptă, în ceața înmiresmată a grădinii. Iubita mă aștepta la malul mării. Rănile s-au vindecat pe loc. „Sunt vrăjitoare”, mi-a spus iubita, „ te voi face nemuritor”. Apoi a dispărut. Oare acesta să fie prețul iubirii?

Un cap de oaie, mâini, picioare, copacul crește dinspre cer, iar pe pământ ajung mioare, lapte și miere, fiere, fier. Încerc să-ți desenez azi chipul, iubita mea, de unde vii? Artistul e mereu ridicol, dar e artist din sute, mii. Tăceri solemne ne-nconjoară, noi ne iubim, coroane largi de ramuri ne scujnd dogoarea, ne despuiem, ne suntem dragi. Faci semne, scrii cu buze roșii pe trupul meu un alfabet, hieroglifele, strămoșii ceva știau, adânc secret.

Din jale s-a-ntrupat iubirea, era seara târziu, un crap plutea prin cameră, se auzea muzica de pe CD. Crapul purta pantaloni verzi, ochelari cu ramă metalică. Iubita dormea în camera de alături. Registrul de cheltuieli se deschidea singur la mijloc. Între foi erau striviți cărăbuși de aur. CD-ul reproducea imnul de stat al Bataviei. Crapul saluta și plutea mai departe. Au apărut trei surori, un birjar , un medic legist, tigrul de serviciu și prezentatorul. Iubita dormea în camera de alături. Se apropia miezul nopții. Din bordelul de vizavi se auzea Marșul lui Radetzky. Crapul se lăsă pe dușumea. Pământul părea nelocuit, dacă ignorăm prezența Clotildei și Florindei. Nu le cunoșteam. Iubita dormea în camera de alături. Crapul striga în somn ceva în limba peștilor. Birjarul îl lovi puternic în burtă pe crap. Era nevoie de o infirmieră. Cândva iubisem o infirmieră, dar ea nu mai trăia. Medicul legist constată moartea crapului. Bietul de el, era un crap bun. Iubita se trezește. Iadul se preface în Paradis. Numai Eu și Ea, în rest , liniște.

Omul este cules de ciorchinii din vie. Acum vinul e om și omul e vin. Căldura și lumina pătrund în organele omului. Se ajunge la un mare incendiu. Femeia e cauza, bărbatul – efectul. Iar dincolo – marea care așteaptă. Eu nu mă voi încarcera într-un mormânt. Voi alerga mereu spre mare, ca spre o iubită. Iubita este acum pe plajă, plaja sunt eu. Marea este iubita mea.

Pana aleargă pe hârtie, o ușoară preocupare umbrește fericirea celui ce caută. „ Cu cine vorbești?”, mă întreabă iubita. „Cu tine, numai cu tine”, răspund, dar știu că nu pot să mă fac înțeles. Iubita dă din cap. Aș vrea să o sărut, nu am brațe, nu am buze, sunt o simplă pană. „ Te voi întrupa”, spune iubita rostind un blestem în latină, „teribilis visu facies”. Pe loc devin ceea ce sunt. Așa spune legenda, dar nimeni nu m-a văzut coborând pe țărm. Înseamnă că aici m-am născut. Cad în genunchi și mulțumesc, dar cui? Iubita nu mai este nicăieri. Norii pluteau vineți ca niște morți. Un ochi de cer albastru se deschidea la orizont. „Acolo”, am spus, ecoul a revenit , „acolo nu e nimic”. Dar despre acel acolo misterios voi reveni cu o altă ocazie.
BORIS MARIAN

Destul Convoc tăcerea la un sfat de taină. Amurg. Care sunt bucuriile vieții? Ne înșelăm? Alunecăm în prăpastie? Faptele sunt mai de preț decât aurul. Gândirea trează poate naște monștri, ca și cea în adormire. Nu putem fi siguri pe nimic, banchiza se poate sfărâma oricând. Iubirea te ține treaz, dar încearcă să nu gândești. Iubirea distruge voința, dar și voința poate distruge iubirea. Când aud cuvântul iubire de oameni, în general, mă duc să mă culc.Nimeni nu se consideră rău, dar unii demonizează pe alții. Stereotipul – malefic este un fals. Avem nevoie de idoli și de diavoli? Ne pregătim pentru o altă viață? Stânci cenușii se prăvălesc în vis, cuțitele joacă un dans bizar. Mi se înfig în spinare. Ploi acide cad , casele se pleoștesc, parcă ar fi de mucava, șobolani multicolori aleargă prin oraș, cadavrul marelui oraș se prăbușește în gropi dinainte pregătite. Neînvinsul Puternicus vine dinspre mare, ca un rechin. Iar eu scriu și scriu, până când Îngerul va veni și-mi va spune – Destul. BORIS MARIAN

Calmul învinsului Cea mai benefică stare este cea a înfrângerii totale. Stai pe gânduri, nehotărât. Să trăiești, să mori? Să trăiești, de ce nu? Să nu faci un idol din propria imagine. Suma sentimentelor este omul însuși. Creația este o provocare. Mulți o ocolesc. Când totul tace în jur, tu începi să vorbești. Nu te teme. Suntem cu toții imperfecți. Fugi de generalizări ca de dracul. Hotărâtor este viitorul. Prin râs poți învinge și moartea. Nu-mi plac procesiunile funebre. Aflu cu bucurie că nu sunt singur. În timpul vacanțelor urcam, de obicei pe Everest. Lăsați Golemul să doarmă. Dați-mi o gâscă și răstorn Universul. Poetul păcălește melancolia. Lucilius rămâne un cactus. Cântecul pietrușelului, l-ați auzit? Stelele erau calde. Cred că oamenii nu-și merită condiția mizeră. Performanța cea mai strălucită este veghea. Maimuțele se trag din oameni. Peștii se trag din maimuțe. Dumnezeu se trage din Marele PEȘTE. Toți mirosim a pește. Nimeni nu mi-a cântat Carmagniola. Atlasul geografic, poemul cel fin, pătrunde cuvântul ca un delfin. Viața pe roți, sacadat, cu nepoți, Nessus ridică o sută de tone, saboții, saboții, saboții. Ragione, în seara de pomină steaua se nalță, rătăcitorul plângând se descalță. Eu mă calmez, îl iubesc zice șișul, eu mă descalț, arde tufișul, acolo e taina, aici sunt doar Tablele, noi le urmăm, calmele, calmele. Dificilă e dragostea, moartea-i ușoară, buzele par nesărutate, adoarmă dorința în noi, rotund este patul, totul se-nvârte, eu nu uit aluatul, pâinea ce bună și necesară. Prieteni, cu ce fericiri se măsoară? BORIS MARIAN

Îmi face bine durerea. Simt că trăiesc. Îmi este milă de cei care nu cunosc durerea și bucuria vieții. Nici moartea nu este de lepădat. O experiență, ca oricare alta. Eu cred nestrămutat în viața de apoi. Nu știu dacă mă voi vedea cu Dumnezeu, dar orice este posibil. De ce duci o viață anormală, mă întreabă proful de la școală. Mă pune să număr ferestrele de vizavi, trecătorii și câinii vagabonzi. Blonzi ca și mine. Omul are două nări, doi ochi, un buric și restul. Unii se remarcă, alții se descarcă. O vrabie mi-a lăsat o mizerie în palmă. Eu vin cu inima aici, cu creierul. Cine se teme de mine? Un barcagiu. Dar balenele trăiesc în Caraibe. Am cunoscut un brici minunat care călătorea. Iubesc briciul. Mă simt domn peste furnici. M-am trezit într-un vis în care toți mă iubeau. Citiți de la dreapta la stânga ce am scris aici. Aroganță. Cu prea multă aroganță, iarba nouă se înalță, clopotele bat în neant, am iubită, sunt amant. Să te minți, să fii tu însuți, să fii râs sau numai plânsu-ți, sânge cald îți dăruiesc, rafaelic și dantesc. Nu avem timp. Așa au spus vestitorii. Aur și mătase ne oferă viitorul.Soarele este bunul nostru comun.Iubito, simt tâmpla ta pe tâmpla mea,zvâcnetul tău pe zvâcnetul sângelui meu. Nu avem timp, gonacii morții vin din urmă, Am vorbit destul în lumină. Cu o sabie am despicat burta balaurului, nu puteam altfel.Tăunii abia așteptau. Și totul sub același soare.De aceea darul tău vine numai noaptea. Trupul tău, poemul meu într-o sfântă erecție. Nu lăudați soarele, el există și fără noi. Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat. Adevărul este iubire. Iubirile nu mor, se transformă. Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar fiecare le înțelege altfel.Nu există un labirint mai greu de străbătut decât sufletul femei, dar merită.Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la închisoare, pentru omor calificat.Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi, uneori.E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm la rece. Laudele pot fi letale pentru artiști. Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc. Fii circumspect față de anii ce vin.A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iar răspunsurile sunt nenumărate. Să fii cinstit și să te cheme Brutus?Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie pasiune.În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios, iar după moarte sunt uitați. Unii A greși este omenește, a nu regreta este iar omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu este omenește? Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga în patru labe. BORIS MARIAN

Toată lumea suferă

Toată lumea suferă



Toată lumea suferă, unii mai mult decât alţii. Mă dor oasele, mă enervează şeful, ca de obicei, mi-e dor de tinereţe. Am luat un pepene şi m-am liniştit....” A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, fără iubită şi glorie”, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc , se auziră în uşă două lovituri de copită jucăuşă, după zgomot se cunoştea că nu avea stil, nici inimă îndeajuns, uşa scârţâi retractil, intră o arătare, nici cal şi nici faun, cu copite pe pleoape, se aşeză pe scaun şi spuse: „ Destul aţi vorbit, e o ruşine, să trecem la fapte”, şi plânse cu lacrimi diamantine.....Pentru cine scriem, noi, aceşti chinuiţi de grafomanie? S-ar părea că exclusiv pentru critici. Aşa crede Alex. Un om pe care l-am simpatizat şi chiar după mulţi ani de când mă ignoră cu aerul unui baron, conte, viconte de Bragellone, îl citesc cu plăcere, omul are stil, dar nu are inimă îndeajuns. Frumoase sunt unele tinere. Dumnezeu ştie să facă fete frumoase...... Fă-mi , Doamne, rogu-Te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer o mie de biete cuvinte pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranţa, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, Doamne, şi mă petrece în raiul promis pentru poeţii ce-şi sfarmă frunţile de toţi pereţii.
Cea mai mare victorie a torţionarului, a călăului este ceea ce citeşte el în ochii victimei, victimelor – frica, spaima. Aşa reacţionează şi câinii – ei muşcă pe cel care se teme, pentru că transpiraţia izbucnită din frică are un miros specific. Mirosul fricii, ca şi al urinei......”Doamne , nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain?”, „E lângă tine, lîngă tine”, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării”. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge ori îşi tăinuieşte gândul? „O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremurile bune”. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.. Odiseu a trecut pe lângă ispita sirenelor, era un înţelept, iar sirenele sunt tot frumoase şi singure, adică visele noastre cu care adormim, ne trezim sau nu ne mai trezim. Einstein spunea că fără vise nu se poate trăi. Era violonistul ascuns în el, în acel bătrân ursuz, hâtru, răutăcios. Unii par buni şi sunt foarte răi, la fel şi reciproca, dar buni să pară buni este prea de tot. Suspect. Virusul nu se vede cu ochiul liber.Cineva m-a numit Satana.Cât aş vrea să fiu, o clipă cel puţin, un adevărat Satana, nemuritor, inteligent, egal cu Dumnezeu. Bat câmpii? Desigur.
Boris Marian

Am obiceiul

Am obiceiul să-mi inventez prieteni

Am obiceiul să-mi inventez prieteni,
Există persoane care mă neliniștesc,
Ați văzut o vrabie privind în jur?
Dar un vultur? Nu este nici o deosebire.
Trăim în spațiul gugumanilor Google,
Avem impresia că ne cunoaștem,
Se apropie timpul când vom discuta despre viață,
Morți fiind de sute de ani.
Străin în sinea mea, străin între străini,
Mă regăsesc pe-o biată coală de hârtie,
Mă împrejoară boarea spaimei,
Nici floarea nu se oglindește,
Trec nori bărboși, mult prea-ncruntați,
Iar vrabia cu care începusem dialogul,
Îmi spune, știi , am cunoscut o piatră înțeleaptă,
Cu tine îmi e frig, tu mă trădezi,
Dar nu ești iepure, dar nu ești colivie,
Mi se pare că ai o carapace,
n-oi fi cumva țestoasă?
Sunt un pic. Simt,
Merg pe-o șină veche, ruginită,
În urma mea un tren tăiat în două
Mă îmbie.

BORIS MARIAN

Povști cu somoni

Povești cu somoni și alți pești

Pe coridor am și eu niște plante amărâte. Le stropesc, ele se agață de viață, așa ar trebui să fac și eu.
În timpul prânzului, somonul din farfuria vecinei a sărit și na mușcat-o de nas. Un somon carnivore. S-a produs o oarecare tulburare. Un chirurg a refăcut organul olfatctiv, cum era el, frumos și mândru. Rău este că somonul a reușit să fugă . A fost văzut în parc, se hârjonea cu niște câini vagabonzi. Avea mișcări de focă, îi mușca, iar câinii lătrau fericiți că au un tovarăș de joacă nemaiîntâlnit. Cineva a propus ca somonul să fie trecut în cartea recordurilor. Dar pe numele cui.? Pe al meu, în niciun caz.Este și acum present în parc, autoritățile nu se interesează de el, au multe, alte probleme. Ce facem, mai cumpărăm somoni? Am citit că plantele și animalele ( somonul nu este animal, da?) au suferit mutări genetice . Eu, care nu sunt somon, am în ultimul timp niște vise caudate, mă dor ceafa, umerii, mușchii dorsali.
Medicul- șef al ospiciului a venit să-mi strângă mâna în somn. Apoi a scos un strigăt, de s-au dărâmat jumătate din clădirile din cartier. În alt vis, vorbeam cu mine la persoana a treia.
Într-o altă viață, somonul a fost profesor la Colegiul Frații Brown, din Lancashire. Am auzit că un domn, după moarte a ajuns ventilator. Bătea dintr-o pală ca o inimă.
Apoi a apărut o ființă cu contur incert și misiune ingrată. Trebuia să demonstreze că a fost somon la viața lui.
În acest timp, avioanele se uzează, cad în picaj, justiția, morala nu au nici un cuvânt de spus.
Eu am gustat din aura sfinților. Blocurile paralelipipedice tac. Aerul tace. Pământul mă apasă. Veșnicia pare un fluviu rece în care cresc somoni. Pereții rostesc poeme. Omul se chinuiește singur, se ghemuiește de durere. Râde. Iadul se holbează la noi. Secundele măsoară eternitatea. Peste tot sânge, din soare, stele, lună, florile câmpului sunt roșii, somonii sunt roșii. Basta cu sângele și cu această culoare roșie.

Boris Marian
.

Între muzică și poezie, cu pumnul

Între muzică și poezie, cu pumnul

Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării.
Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor.
Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva.
Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte.
Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent.
Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.
BORIS MARIAN

Nu ne cunoaștem

Nu ne cunoaștem

Nu ne cunoaștem pentru că avem suflet. Fără el, ce rost ar avea cunoașterea? Poți fi inteligent, dar fără suflet. Ca invenția numită computer. Dar unde este sufletul? Peste tot, ca Dumnezeul lui Spinoza. O parte din suflet este iubirea de sine. Numai o parte. Restul este iubire de frumos. O, de ar fi așa. Nu încerc să definesc ceva, orice definiție limitează cunoașterea. Chiar aceasta este o definiție.
Suntem făcuți pentru nedefinit, pentru infinit, așa este, cititorule? Formele se schimbă, energia se păstrează. Iubirea este energie. Forma corpului nostru se schimbă. Uităm aceste amănunte.
Coranul spune să nu iei în seamă lucrurile care nu te privesc. Ușor de spus. Să-i dorești fratelui tău binele pe care ți-l dorești ție, dar cum o fi în realitate?
Să te miri „filosofic”? Excelent. În fața voastră vin, așa cum sunt, viu, inconstant, binevoitor. Șovăitori pe căi nebănuite, .sunteți frații mei.
Am citit multe basme, la diferite vârste, mai multe decât în copilărie, când îmi plăcea să le ascult citite de alții. Cele mai frumoase mi s-au părut cele germane. Acum, dacă incep să citesc un basm mă cuprinde o teamă, dacă rămân pe acel tărâm și nu reușesc să mă mai întorc? Aveți cuvântul meu de onoare, așa se întâmplă.
M-aș îngrozi să ascult ce spune un clovn în afara arenei de circ. Suntem niște prefăcuți.
Nu putem fi niciodată senini. Senili, poate. Nu putem rămâne indiferenți când este vorba de noi.
Vanitas vanitatum. Dar este bine să știi ce trebuie ignorat. Nietzsche spune că un măgar nu poate fi tragic. Eu sunt de părere contrară. Fiecare este puțin măgar și tragic

Boris Marian

Albele articulații

Albele articulațíi

Albele articulații ale mâinii, așa sunt genele noastre nevăzute, așa sunt durerile și bucuriile noastre, la microscop. Lumea se extinde în noi. Parchetul ne reflect înălțimea. Poate micimea. Scuze. Haideți la dans. Dansul înalță orice, pe oricine. În sinea noastră suntem niște miei. Alternăm – miei-lupi. Nu se știe după ce legi. În orice caz, nu moartea este legea. Ea este doar o întâmplare. Cum mă simt pe cine privește? Nici pe mine. Mă desprind de mine. Corpul astral? Nu mai contrazic pe nimeni, doar pe mine. Nebunii sunt cei mai sănătoși oameni. Uneori sunt periculos de sănătoși. Pot fi intim doar cu Dumnezeu. Trecutul este un perete. Stau cu spatele la perete.Frumusețea este în natură, noi suntem reflecarea acetei frumuseți. Dacă nu suntem opaci. Pune-ți mâna pe inimă. Ce simțiți? Aceasta nu este veșnicia. Este imperfecțiunea. Arhimede spunea – nu călca peste cercurile mele din nisip. Asta creem noi. Am putea afla ce ne îndepărtează unul de altul? Palida imagine a cuvintelor.
Admir gândirea nesângeroasă. Ghilotine pot fi unele cuvinte. Precum hainele unei femei, se despică uneori gândirea. Putem zări frumusețea sau opusul ei. Sunt prea sever? Scuze, aș putea fi chiar eu subiectul. Unii au mereu amorul propriu rănit. Nu mă aflu printre ei.
În culmea suferinței literatura nu mai poate juca nici un rol. Dizarmonia nu mai permite cuvintelor să devină elocvente.
Cineva scrie despre minciună. Dar câte adevăruri nu par minciuni și invers? Echilibrul dintre dăruire și independența gândirii, dintre amorul propriu și privirea obiectivă. Ne prefacem uneori că nu ne pasă de cineva, dar ce ne mai pasă! Singura fidelitate care merită atenție este fidelitatea față de tine însuți. În momentul când nu te mai respecți, nu mai poți respecta nimic.
Noi nu avem dreptul să negăm speranța nimănui. Fiecare are dreptul să spere, să-și facă iluzii, dacă aceste iluzii nu sunt toxice pentru celălalt.
Cu fiecare an mă apropii de p[riní. Cu fiecare secol, desigur, de străbuni, dar nu gândesc astfel decât în ultimul timp. Lumea nu se poate împărți în bună și rfea. Între lume și tine allege lumea. Așa spune și Talmudul. Pornirile reprimate devin vicii. De mult cuvântul virtute a devenit desuet, chiar ridicol. Asta o spune un om fără prejudecăți. Eu nu le am. Avem impresia că știm ce urmează. Nici vorbă.
Interesul meu pentru viața de apoi este o formă de dragoste pentru viață, în genere. Nu pot accepta dispariția unui dar atât de generos pe care ni l-a oferit Dumnezeu sau Natura, ceea ce este același lucru. Dumnezeu – lucru? Alt subiect.
Boris Marian

Stil, comunicare

Stil, comunicare, existență

Iubesc oamenii care nu încearcă să-mi comunice ceea ce nu mă interesează. Au stil. Dar există stilulul celui care are ceva de comunicat. De aici începe discuția. Trebuie să fii un psiholog. Chiar un psihiatru. Poate și nebun. De obicei nebunii sunt tragici. Marii scriitori sunt tragici. Păstrând proporțiile, eu uit instantaneu oricare anecdotă. În afară de cele clasice. În schimb iubesc ironia, aluzia subțire. Nu iubesc morala de nici un fel. Adică morala exprimată. Este perversiune în toată regula. Apropo de veselie, cele mai optimiste gânduri le conține gândirea științifică. Un om de știință poate să pară ursuz, dar el este optimist pentru că nu trăiește din speranțe, ci din certitudini verificabile. Profesorii ursuzi, care te pișcau și la note îmi trezeau mai mult mila, decât disprețul. Profesorul mei de istorie, din liceu era văduv sau divorțat, avea figură de birjar stilat, am aflat că avea și o fiică la care ținea mult, fiica a avut un accident, s-a scris și în ziare. La școală omul mă ciupea mereu la notă, până când l-am întrebat direct ce are cu mine. De atunci s-a mai îmbunat. I se părea că noi râdem de el , în clasă. Avea obiceiul să fluiere „zărzărea” pe coridor. Îi spuneam „zărzărică”, dar în clasă crea teroare. Te putea întreba orice, în ce an a avut loc … Cum îl chema pe generalul …De groază. Leneșii î ncercau să tragă de timp prin analize, așteptând să li se sufle, dar nota doi se afla deja în catalog. Având memorie, le cam învățasem, ca un calculator ambulant. Așa am scăpat de boala datelor. A murit, bietul de el, cred că în singurătate. Era îndrăgostit de profa de germană. Avea și de ce, dar cucoana folosea parfumuri de te înălțau la ceruri.
Acum să-mi spuneți voi, prieteni și neprieteni, ce este inspirația? Eu cred că orice alcoolic, narcoman, insomniac poate să răspundă. Ceilalți să tacă, nu au ce spune. Realitatea pentru un om normal este mai ceva ca orice inspirație artistică. Eu nu înțeleg de ce oamenii citesc roman de dragoste, când dragostea este peste tot. Istorice, da, politicer, nu prea. Deci ? Singurul subiect pasionant , cred, este viața după moarte. Cred neclintit în viața după moarte, dar nu cu stafii, voci, previziuni, este o lume despărțită de noi, absolut despărțită. Mai degrabă aș crede în avataruri, dar nu simple, adică animale, copaci, etc. Cred în transmutația sufletelor. Prea des am întâlnit oameni care îmi aminteau de cei morți.
Unii interlocutori dovedesc o profunzime în gândire pe care numai o viață anterioară o poate oferi. Ne aflăm de obicei „nicăieri, nicicând”. Noi nu știm acest simplu fapt. Timpul merge în urma noastră și înaintea noastră, niciodată cu noi, noi suntem atemporali, deși avem ceasuri și calendare.

Îmi sunt tată .si mamă

Îmi sunt tată și mamă. Neutralitate? De aceea nu îmbătrânesc. Ascensiune? Decădere? Învățător îmi sunt par excellence. Destinați trecerii suntem. M-am născut ca un călător. Fără umbră. Dialectica, logica – refugii pentru lași. Nu căuta logica. Ea te va găsi.

Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privy în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.




Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos.Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată?
Ce este liniștea? Un procent din moarte.Lagune, lacune. Normalitate. Provocări. Viață scurtă. Durerea fizică ye umilește, cea sufletească te înalță. Nu mă las nemărturisit. Spune undeva Nietzsche. Nu mă luați drept altul. Nu sunt nici virtuos, nici monstruos. Nici înger, nici satir. Nu încerc să îndrept omenirea. Îl iubesc pe Dionis, îl admir pe Apolo. Oricare idol are picioare de lut. Din fericire, nimic nu este ideal. Adevărul este mereu interzis. Realitatea și-a pierdut sensul. Aici nu se cere credință. Singurătatea nu este un noroc pentru nimeni.



Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.O lulină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. NUputem lăsa mizeria spă ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență.


NU am resentimente. Lupta nu te poaste lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți.Resentimentul este un semn al înfrângerii.


Mă risipesc, spun cam ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.

Banking, jogging,fucking

Banking. Jogging, fucking

Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.

Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?

Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.

Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.

Boris Marian

Geamănul

Gemenii


Erau pe lume doi gemeni. Precizez- doi, precum turnurile nefericite de la New York. Acești gemeni erau oameni și trăiau într-un sat. Au crescut, s-a însurat, au făcut copii, copiii au crescut. Toți semănau între ei. Se pare că și mamele copiilor erau gemene. Nu știu ce l-a apucat pe unul dintre gemeni, să-i spunem A. să se uite mai atent la gemenul B. și să înceapă a râde. B. s-a uitat nedumerit și l-a întrebat ce l-a apucat. A nu a găsit un răspuns, dar a început să râdă și mai tare. Îmi este milă, spunea el, dar îmi vine să râd ce urât ești. B. s-a înfuriat și l-a lovit pe A. Au sărit copiii, deja mari și s-a încins o bătaie care s-a încheiat cu moartea a cel puțin unei jumătăți din ambele familii. A fost mare jale în sat. A., cel care începuse toată dandanaua era teafăr și s-a dus la înmormântări. La un moment dat a început să râdă. Preotul s-a întrerupt din slujbă și l-a întrebat ce l-a apucat. Dar ce, sfinția ta, ai vrea să plâng? Mie mi-a spus un bunic, geamăn cu un alt bunic, că în viață râsul le vindecă pe toate. Și ? Păi cum și? Bunicul a ajuns la o sută cincizeci de ani. Dar acum unde este? Uite-l acolo, pe o buturugă. Într-adevăr, pe o buturugă stătea o mândrețe de moșneag, cu barba și mustățile albe, se uita la ei. Și geamănul lui unde este? S-au bătut și geamănul lui a murit. Bine, dar nu este de râs, a ripostat preotul. Dar ce, eu am spus că este de râs? Recunoaște, totuși, că am dreptate, râsul este mai bun decât plânsul. Un hohot se înălță deasupra satului. Era de râs, era de plâns? Nu se știe.

Boris Marian

Experiment

Experiment poematic

Preambul


Scriitorii se împart ( scuze, se spune că oamenii nu se împart la nimic, am o admirație infinită pentru oricare scriitor, iar noțiunea de mic sau mare mă oripilează) formal în manieriști, clasicizanți, experimentaliști, etc. Mă consider un experimentalist fără a mă pretinde adept al unui curent modenist, care devine, cu timpul, manieră.


Simți tu mirosul arămiu
Torsul femeii, sfârcul viu,
O capodoperă de-a ta,
Ca mohairul din flanea?.
Nimfe, sirene, nimănui
Nu-i pasă de cui, de cucui,
Iar pentru creier nu-i destul
Un greier vajnic și fudul,
O, Flandră din subconștient,
Nu te cunosc, nu-ți sunt client


Mă strecot printre crăpăturile zidurilor,
Am uitat care este casa mea,
Glonțul și frânghia nu mă vor,
Eu nu sunt ceea ce sunt,
Zâmbetul poate fi un zid.
Trupul meu se destramă
și se reconstruiește, devenind casa mea.
Morții fug din cimitire.
Povestea cu Nasul este valabilă pentru oricine.
Dacă reușești să inventezi un copac,
Ești mai mult decât un scriitor.


1945. Rădăuți. Cocoșul, urcat pe o stivă de lemne,
Se uită la mine furios, îi spun - bună dimineața,
El se aruncă în chica mea blondă.
Scap pentru că strig cu disperare.
O rubedenie de a mea,
O verișoară de gradul cinci,
Mă lasă singur în cameră,
Eu mă prefac că dorm,
Ea vine și se dezbracă în fața oglinzii.
Încep să tremur de emoție,
Nu știu de ce.


Bunicul, om cu avere înainte de război,
Mă ia pe genunchi, mă întreabă –
Ce mai face tovarășul Stalin?.
Eu răspund ferm –
Stalin lucrează.
Eram venit de peste Prut.


1946. București, praf, țigani, polițai,
Garda regală în Piața
unde este statuia lui Carol I.
Cavaleriștii poartă căști înalte,
cu un smoc de păr alb, de cal.
Îi admir, vreau să fiu ca ei.
Pe afișe, niște buruieni verzi,
Scrie - Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
O mână de muncitor rupe buruienile.


1947. Tito vine în vizită,
În mașina cu capota deschisă
Se află Regele și Tito,
Au costume albe, militare,
Par doi regi. Lumea aplaudă.

1948 Intru în clasa a-ntâi,
școala este pe strada Veronica Micle,
se numește Ciovică. Invățătorul
îmi trage zece linii la palmă.
Mama reclamă, învățătorul vine supărat
De la cancelarie, spune, copii,
Nu vă jucați cu Boris că e de sticlă și se sparge.
Copiii mă izolează. Mă bat cu unul, nu mă sparg.
Situația revine la normal.


1949-1954. Învăț la altă școală.
Pe strada Antim, în capăt este Mănăstirea.
Școala este într-o sinagogă,
evreii nu au vrut să renunțe
la lăcașul de rugăciune,
dar noi, copiii, năvălim
în timpul slujbei, trântim băncile,
evlavioșii se uită la noi, unii mai urât,
eu nu simt că sunt de al lor.
De altfel îl bat pe unul care a venit
În cămașă albă să facă bar-mițva.
Adică o confirmare
că este membru al comunității,
la 13 ani. Sunt un huligan antisemit?
Nu, sunt un idiot de comunist.

Invățătoarea este gravidă,
A părăsit-o bărbatul.
Ne citește nuvele sovietice
Despre război. Un elev adoarme.
Învățătoatrea îl trezește în pumni.
Îi cad ochelarii pe jos. Plânge
și ea, plânge și elevul.
Intră directorul, nu mai plânge nimeni.
Arde școala. Cineva i-a dat foc.
Directorul, cu părul pârlit,
Iese cu un teanc gros de cataloage.
Ne mutăm pe strada Justiției.
Alături este o școală veterinară.
În curte , pe mese, mari de lemn
Cadavre disecate de cai, câini,
li se văd mațele atârnând.
Sigur nu mă fac medic.


Merg în tabăra de pioneri.
Vine în vizită Teohari Georgescu.
Este mic de statură, pistruiat,
Dă mâna cu noi, fără o vorbă,
Dar zâmbește amabil.
Ulterior s-a spus că a fost evreu.
Nici vorbă. Mama l-a cunoscut
Înainte de război. Era român, tipograf.
S-a căsătorit cu o evreică, am cunoscut-o,
O femeie înaltă și antipatică.
Teohari a luat-o apoi de nevastă
Pe o altă femeie, frumoasă, fosta nevastă
a lui Grigore Geamănu,
care avea să fie ani de zile
secretarul Consiliului de Stat,
sub Ceaușescu. Teohari murise
dizgrațiat că nu a vrut să-l împuște
pe Pătrășcanu.


Moare bunicul. Sărac, necăjit.
Pierduse orice încredere în noul regim.
Încep să învăț limba rusă.
Ne predă un țigan basarabean
Foarte simpatic, ne întreabă
dacă ne-a crescut păr pe puță.
Ne uităm la el uimiți.
Unul zice tare – da.

Moare Stalin.
Profesoara de română
plânge în hohote. Este fiica
unui moșier aflat la pușcărie.
Acum cred că plângea de bucurie.
Cu profesoara de botanică
Pregătim o piesă pe tema
Domnul Goe. Doamna este interpretată
De un coleg al meu, durduliu,
Elev eminent, nepotul unui Mitropolit.

Începem să studiem Istoria RPR
Avem un manual de o mie de pagini.
Mai târziu am observat că autorul este
Mihail Roller. L-am cunoscut peste ani,
i-a murit o fată, s-a încecat în bazinul
din curtea unui spital, unde se juca.
Roller s-a sinucis sau a fost ajutat.
Acum este înjurat cam ca poetul
A. Toma, despre care scrisese
și G. Călinescu, în istoria sa.
Aș fi un mincinos dacă aș spune
că nu mi-a plăcut istoria , ca și
„ Silvester Andrei salvează abatajul” a lui Toma..
Eram un comunist idiot. Roller a lăudat
Rolul slavilor, apoi al rușilor, apoi
Al sovieticilor. A mințit cam 50%.
Despre unii domnitori a scris bine.
Despre răscoalele lui Doja, Horia,
Vladimirescu – discutabil.
Regret că nu mai am cartea,
Dar am studiat-o în vreo două sau trei clase,
s-a făcut varză. Pe mine Roller
nu m-a mutilat. Poate că a vrut să mă mutileze,
Nu a reușit.

Locuiam vizavi de Miliția Capitalei.
Am văzut oameni bătuți în plină stradă
Fie în curtea Miliției. Unul striga –
Trăiască Regele. Erau și mulți țigani
Făceau scandal și li se dădea drumul.
Cine știe câți arestați or fi murit
în subsoluri sau la Malmaison,
devenit ulterior sediul
Institutului de Priectări Chimice.


1954-1959. Mă mut la liceul „ Nicolae Bălcescu”.
Acum a căpătat vechea denumire- Sf. Sava.
Am avut colegi, unii audevenit persoane
Cunoscute.
Doi profesori m-au bătut în curte,
Într-o seară, pentru că i-am lovit cu mingea
De fotbal. M-au umplut de sânge.
S-a făcut anchetă. A durat două luni,
Eu eram „bătutul”, am scris
Vreo zece declarații, doar
Schimb ceva, dar memoria
Îmi funcționa. Profesorii au fost
Eliminați din învățământ.
Eram îndrăgostit de profesoara de limba germană. .
O dragoste pe care profesoara a sesizat-o,
Mă exploata scoțându-mă la tablă
Să scriu cuvinte noi. Eu le învățam dinainte,
. Le știam, colegii mă urau că scriam repede
și ștergeam. Fiind mic de statură, la vremea aceea,
Mă răzbunam pentru umilințele de la ora de sport,
Unde cei mai buni erau ,leneșii clasei.
În liceu îmi plăceau Eminescu, Bacovia, Arghezi,
Beniuc, dar „ Mărul de lângă drum” mi-a inspirat
O parodie răutăcioasă. I-am trmis-o, evident
Nu mi-a răspuns. I-am scris și lui Petru Dumitriu,
Nu a trecut mult și omul a „fugit”.
Ai avut mână bună, mi-a spus un coleg.
Despre Blaga, Ion Barbu, nici un cuvânt.
Trimiterile profesorului de română la articolele
Din „Contemporanul”, „Gazeta literară” erau
O corvoadă. Dar îmi plcea ce scriau G. Călinescu,
Tudor Vianu, ș.a.


1960. A murit tata. Nu am plâns,
dar nu l-am uitat. A fost unul dintre
oamenii căruia nu am să-i reproșez
niciodată ideile comuniste, deși era fiu de negustor.


1961- Plec la Moscova ca student bursier.
La ministerul lor de învățământ mă întreabă
De ce am venit și unde vreau să studiez.
Puteam să spun – la literatură, dar mi-a fost teamă,
eram trimis de Politehnica din București.

Stalin este scos din Mauzoleu.
Rușii sunt supărați. dar Hrușciov
Este încă popular.
Am călătorit mult, desigur,
cu aprobarea Oficiului pentru străini.
Nordul cu nopțile albe,
sudul cu munții Caucaz, Crimeea.
O dată ne-am abătut de la traseul aprobat
( eram cu un coleg din Ungaria)
și ne-au umflat, adică ne-au luat pe sus
doi băieți de la KGB. În civil.
Ne-au pus să scriem câte o declarație,
Ne-au dat țigări proaste și ne-au spus
Să ne întoarcem în patriile noastre.


1964. Adunare cu studenții români
Din diverse țări. Vorbesc Iliescu, Patilineț.
Împotriva sovieticilor. Mă trezesc și spun
Că m-a persecutat KGB-ul.
Mi se face rușine, abia după aceea.


1965. Revin în țară. Sunt inginer.
Vai de capul meu.

... va urma ...


Boris Marian

nepotul de soră sau binele venit din senin

Nepotul de soră sau binele venit din senin


Am rude în multe țări. În China este Mao Tze Stein, în Rusia Iosif Stein, în Franța Charles de Stein, în SUA Abraham Stein, dar nu știam că am o soră în Argentina, care are un fiu, Jorge Stein. În urmă cu vreo doi ani, primesc o scrisoare care m-a bucurat. Nepot de soră, nici nu puteam să primesc o veste mai bună. Omul scria minunat în română. Ciudat lucru. I-am trimis niște versuri, articole, i-au plăcut foarte și mi le-a tradus în spaniolă. Am primit prin poștă o mare sumă de pesos. Uite de unde vine binele. Dar de la suma aceasta mi s-au tras multe necazuri. Hoții mi-au spart casa, nu au găsit nimic de valoare, dar mi-au distrus computerul și mi-au lăsat un bilet plin de injurii pe masa de birou. M-am dus la poliție să reclam. Nu știu ce s-a întâmplat,
dar am luat o mamă de bătaie de o mai țin minte și acum.
Nepotul nu s-a potolit. A început să-mi scrie zilnic, mă lăuda în fel și chip. I-am trimis aur, argint, platină din moștenirea familiei, nimic. Scrisorile veneau cu regularitate și mă scoteau din sărite. Firea omului nu poate fi schimbată, asta am învățat de-a lungul vieții. Omul are mai multe firi, încerci să i le schimbi, el vine cu altceva. Ce puteam să fac? L-am invitat în România, dar nu știa unde vine, m-a refuzat. I-am spus că îl consider prieten, nici vorbă. Mă admira fără limită, nici nu putea să accepte prietenia cu un maestru ca mine. M-a întrebat câți ani am, ce limbi vorbesc, unde m-am născut, de ce m-am născut, etc. Ceva nu era în regulă. Să reclam la ambasada noastră din Buenos Aires ar fi fost inutil, plus că mai puteam lua o bătaie pe chestia asta. Atunci am scris tuturor Steinilor din lume să trimită fiecare pe adresa nepotului de soră câte un milion de dolari. Scris și făcut. Brusc corespondența s-a oprit. Am auzit că a deschis un magazin de dulciuri și o fabrică alături. Apoi am aflat la o emisiune de știri că în Argentina a apărut o ciudată formă de diabet viral, care s-a răspândit cu viteza și eficiența unei ciume. Chiar și Europa era în pericol. Uite cum de la bine la rău este suficient un pas. Vă rog să mă credeți.

Boris Marian

Amintirea unui sâmbure

Amintirea unui sâmbure


Ce poate gândi un sâmbure? Ce amintiri să aibă? Suntem noi sâmburi? Dacă am crede în viața de apoi, atunci am fi sâmburi. Eu cred. Trăim o permanentă stare de alarmă. Ba vrem un pahar cu apă, ba un pachet de țigări, avem nevoie de salvare, de gropari. Vai de zilele noastre. Vine poștașul, îți dă, îi dai. Cumpărături, De ce mâncăm? Crime la Tv de nu-ți mai trebuie nimic. Aștepți o nouă revoluție? Până când? Panică și entuziasm ? Nici una, nici alta. Un necunoscut te ține de vorbă. Apoi devine un cunoscut care te ți ne de vorbă. Cine a inventat vorbele? În șifonier zac haine nefolosite. Ca un om care nu spune nimic, niciodată. Îmi plac vânzătorii, sunt deștepți,. te păcălesc când nu te aștepți. Ca și unele foste iubite. Am spus unele. Eu am un cult pentru Venus din Milo. Nu avea brațe și se pare nici limbă. Nimeni nu știe ce vorbea. Consoarta îți spune ce nu ai făcut, ce ai făcut prost, tu începi să te enervezi, ea plânge. Apoi se rezolvă. Dragostea învinge. Moartea este și mai succsesfull. Am văzut morți care au rezolvat multe situații. De pildă nasturii lăsați pe hai nele u nui mort sumnt adesea atrăgători. O știu din copilărie. Mai am o lipsă – nu-mi plac banii. Nu-mi place nici lipsa lor. Sună banal, dar este adevărat. Pe stradă studiez fizionomia oamenilor. Unii sunt expresivi, alții apatici. În realitate se poate să fie pe dos. Unii ascund taine de mare interes. Sub acest aspect, sunt meserii care îți poferă multe – medic, jurist, polițist. Dar să fie buni, pasionați de ceea ce se ocupă.
Or fi și scriitorii interesanți? Nu toți. Cei mânați de gloria iluzorie nu sunt interesanți. Balzac a scris de nevoie. Gogol din cauza acidității de care suferea. De poeți ce să spun? Prea mult îi bântuie gândul morții și îi preocupă sexul. Ceea cu nu înseamnă că toți sunt poeți. Cred că trebuie să ai o bunătate esențială, ca să scrii poeme. Ca și o proză bună. Simt cum în mine crește sâmburele. Să-l las să crească.

Boris Marian

Adio sau la revedere

Adio sau la revedere


- Un om poate strica o colectivitate. La fel și reversibila. Suntem slabi de înger?

- Un colectiv nu poate influența un idiot, iar idiot poate să fie fiecare

- Încerc să vă spun adevărul, nu mă credeți, încerc să mint, am șanse să fiu crezut

- Cine a citit „Jucătorul de șah” de Zweig poate înțelege cât de complexă este structura umană. Există oameni dăruiți de natură, de strămoși, de Dumnezeu , care pot scoate capodopere din arta , din meșteșugul lor. Dar caracterul lor te îngheață sau îți trezesc o silă profundă. Atunci din sufletul lor se poate înălța Pasărea Măiastră, vulturi hulpavi, mirosuri pestilențiale.

- Se spune cvă oamenii de valoare sunt dificili. Dar nu pot fi răi. Talentul și caracterul ar trebui să se susțină reciproc. Nu este așa. Bunătatea nu naște capodopere, dar fără iubire, bunătate ne-am sfâșia până la unul.

Voi reveni, BMM

Disperarea

Disperarea


Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.


În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam...Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus... în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei... În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini... numelui dragostei tale i se adaugă silabe...Amândouă porţile lumii stau deschise... în noaptea scindată... purtând nesigurul verde în al tău mereu...Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit... Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii... Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra... Un cuvânt, tu ştii, un cadavru... Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.

Negura se culcă cu tine, somn şi hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene? Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă. Nu risipesc un strop, cana este plină, mă alină dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul . Aşa cred, sunt hrănit cu erezii ştiinţifice. Dar iubirea în ce domeniu al ştiinţei încape?

Boli și boli, dureri pierdute, greșeala este o sincopă, un stop cardiac, ajungem la parter, coborâm mai jos, la cuptorul ce ne va ridica la ceruri. Bucuria de a te sprijini pe mila altora? Doamne, nu cred. Ați văzut un om beat câzând de pe un escalator în mers? Așa vom cădea pe rând. Adevărul a murit cam cu 5000 de ani în urmă. I-au fost descoperite oasele, dinții.
Boris Marian