O vacanţă cu Kafka
Mulţi ar dori să petreacă o vacanţă cu Kafka. Nu se poate. Nu ştiu, strigă el fără glas. Dacă nu vine nimeni? Nimeni îndeamnă pe Nimeni. Din partea opusă, un om trece în fugă. Este zdrenţuit. După el fuge altul, vrea să-i fure zdrenţele. Nu este Sancho Panza. Sancho Panza este un om cinstit. Are idei puţine, dar este un om cinstit. Don Quijote este marele revoluţionar. Asta Kafka nu a observat. El îl ştia doar pe Gregor Samsa. Ne-a înnebunit cu Samsa ăsta. Care se apucă de scris, la Samsa se gândeşte. De ce pe cântăreaţă o chema Josefina?
Nu ştie nimeni, cum nici Ionescu nu ştie de ce cântăreaţa lui era cheală. Oribilă imagine. Numai că Ionescu era chel şi el, dar nu era cântăreaţă. Râde chel de cheală. Ah, oftă şoarecele, lumea se face tot mai mică. Iar bunicul, repeta după el, viaţa este din ce în ce mai scurtă. În timpul lui Kafka, poate că nu ştiaţi, vulturii au degenerat, nu mai erau nici bicefali, iar creier nu mai aveau deloc. De aceea îi ciuguleau picioarele, Kafka fiind încă în viaţă. Dacă te uiţi într-o doară la fereastră, ai să zăreşti o zeiţă trecând, te uiţi mai atent , trece o purcică, mai atent, nu trece nimeni, poate un gândac de bucătărie, ei, aceasta este ultima impresie şi această impresie contează. Aşa scria bietul Kafka. Drumul adevărat trece peste o frânfgie, frânghia este formată din vene de om. Ne este lene să ne întoarcem în Rai, drumul este lung. În schimb, ne luptăm. Orice rău începe cu o luptă. Cum începi să afli ceva, te apropii de moarte. Oricare cuşcă aşteaptă un şoarece, o pasăre, dar niciodată un om. Atunci, de ce? Teme şi subiecte există, dar cine să le ia în seamă? Ezitarea face parte din existenţa noastră, de aceea nici nu ştim când murim. Nu există a avea, ci numai a fi. Nimeni nu are nimic. Cei care trăiesc fără întrebări îmi trezesc milă şi plictis. Cu cât cunoaştem mai mulţi oameni, cu atât ne cunoaştem pe noi înşine. În singurătate nu ne mai cunoaştem deloc.
Boris Marian
Leul şi linge-lătrăul
Leul şi linge-lătrăul
Era odată un leu zburlit care se evidenţia prin multiplele calităţi ale sale, printre care şi cântatul la flaut. Mulţi îl lăudau , dar cel mai fidel era un tip înalt, bine făcut, fără minte, care lingea ce putea şi lătra la cei care nu iubeau flautul. Nu aveai voie să spui nimic despre flaut, pentru că atingeai prestigiul leului. Leul avea uneori umor, mai glumea pe seama lătrăului, dar, de obicei îl mângâia, îl lăuda pentru hărnicia sa, pentru că hrana leului era asigurată. Restul vietăţilor din pădure aveau opinii diverse, dar cine stătea să le asculte?. La fiecare sesiune, evident, cel ales era leul, deşi, o dată, o singură dată, era să iasă ursul, însă numărătoarea s-a repetat şi leul a primit ...partea leului.
S-a întîmplat ca lătrăul să se îmbolnăvească – jale mare pe leu. Noroc că omul s-a înzdrăvenit. Am uitat să spun că lătrăul era om, nu prea aţi auzit ca un om să slujească unui leu. Uite că se nimereşte şi asemenea situaţie. De aceea eu, personal, m-am minunat câtâ admiraţie putea avea lătrăul-om faţă de o fiară care nici şcoală nu avea, nici din specia humanoidelor nu făcea parte. L-am întrebat cum vine chestiunea, mi-a răspuns- Are forţă? Are. Este autoritar? Este. Păzeşte pădurea? O păzeşte. Stai, stai, am întrebat, dar de cine o păzeşte? Ei, de duşmani, avem mulţi, iar calomniatori şi mai mulţi.
Avea o obsesie legată de calomnie. Îi dădeam dreptate. Calomnia este un rău şi nici nu pare prea necesar. Bine, dar e leu, nu e om. Cine ţi-a spus? Întrebă lătrăul. Am tăcut. Faţa lătrăului devenise rece, privirea de oţel. Aha, deci dumneata ai răspândit zvonul că leul nu este om. Da, dar are coamă, colţi, coadă, blană. Ce vorbeşti, dom”le. De unde ştii, eşti informat? M-a cam încurcat modul lui de a apăra cauza leului. M-am retras, nu înainte de a primi promisiunea lătrăului, că la prima adunare o să propună izgonirea mea din pădure. I-am spus doar atât- Păi, eu nici nu sunt din pădure, doar sunt om. Serios? Nu am observat, ham-ham, se minună lătrăul.
Boris Marian
Era odată un leu zburlit care se evidenţia prin multiplele calităţi ale sale, printre care şi cântatul la flaut. Mulţi îl lăudau , dar cel mai fidel era un tip înalt, bine făcut, fără minte, care lingea ce putea şi lătra la cei care nu iubeau flautul. Nu aveai voie să spui nimic despre flaut, pentru că atingeai prestigiul leului. Leul avea uneori umor, mai glumea pe seama lătrăului, dar, de obicei îl mângâia, îl lăuda pentru hărnicia sa, pentru că hrana leului era asigurată. Restul vietăţilor din pădure aveau opinii diverse, dar cine stătea să le asculte?. La fiecare sesiune, evident, cel ales era leul, deşi, o dată, o singură dată, era să iasă ursul, însă numărătoarea s-a repetat şi leul a primit ...partea leului.
S-a întîmplat ca lătrăul să se îmbolnăvească – jale mare pe leu. Noroc că omul s-a înzdrăvenit. Am uitat să spun că lătrăul era om, nu prea aţi auzit ca un om să slujească unui leu. Uite că se nimereşte şi asemenea situaţie. De aceea eu, personal, m-am minunat câtâ admiraţie putea avea lătrăul-om faţă de o fiară care nici şcoală nu avea, nici din specia humanoidelor nu făcea parte. L-am întrebat cum vine chestiunea, mi-a răspuns- Are forţă? Are. Este autoritar? Este. Păzeşte pădurea? O păzeşte. Stai, stai, am întrebat, dar de cine o păzeşte? Ei, de duşmani, avem mulţi, iar calomniatori şi mai mulţi.
Avea o obsesie legată de calomnie. Îi dădeam dreptate. Calomnia este un rău şi nici nu pare prea necesar. Bine, dar e leu, nu e om. Cine ţi-a spus? Întrebă lătrăul. Am tăcut. Faţa lătrăului devenise rece, privirea de oţel. Aha, deci dumneata ai răspândit zvonul că leul nu este om. Da, dar are coamă, colţi, coadă, blană. Ce vorbeşti, dom”le. De unde ştii, eşti informat? M-a cam încurcat modul lui de a apăra cauza leului. M-am retras, nu înainte de a primi promisiunea lătrăului, că la prima adunare o să propună izgonirea mea din pădure. I-am spus doar atât- Păi, eu nici nu sunt din pădure, doar sunt om. Serios? Nu am observat, ham-ham, se minună lătrăul.
Boris Marian
Falsă conferinţă
Falsă conferinţă despre un fals subiect- Ontologia
Ontologie finită. Fină? Finita e commedia? Fain. Zenon şi cu Arhimede ne dădură lapte, miere şi noţiunea – Infinit, că aşa ne-a trebuit. Dar, dar, stimabile Balthasar, ce facem cu atomii şi cu cuantele, care îşi dau cu coatele? Infinitul nu există. Nu-l vedem, nu există. În schimb continuuul analogic şi cel digital, oh, yes, of curse, of! Eu, de pildă, ca un conferenţiar cuminte, sunt nnebunit după metafizică. Atunci când aud de metafizică las lingura jos, las supa să se răcească şi fug să caut metafizica, până astăzi nu a trecut pe strada mea. Mai ştii? Odată vine şi mă găseşte nepregătit. Din şcoală nu am înţeles ce este cu operaţia asta- a extrage rădăcina din doi? Păi doi este doi, uneori mai vine şi un copil, atunci sunt trei, poftim, extrage rădăcina din trei. Mai uşor scoţi o rădăcină de mărăcine îndărătnic.
Aţi auzit de megaera biotică? Nu? Vai, mai bine tac. Dar mă gândesc la Meghera, la Medeea, nevasta lui Iason, argonautul. Ştiaţi că vizualul poate fi coloristic, muscular, auditiv, da, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil, sigur, de ce s-ar mai spune, om trăi şi om vedea, când unii nu văd? Pe mine cel mai mult mă doare că pe Soare temperatura este de 5800 de grade Kelvin, plus şi minus 20. Este posibil? Odată mi-a intrat soarele în ochi şi am simţit, mă rog, era doar o parte din Soare. Pentru că vorbirăm de fizică mi-am adus aminte de profesorii mei de la liceu, de fizică. Unul era un tip prea nervos, avea o vorbă – Mă, zice, mergi afară ia o piatră, adu-o şi dă-mi-o să o arunc în capul celor care vorbesc în timpul lecţiei. Mă uitam pe fereastră, în curte erau multe pietre, dar ştiam noi ce piatră i-a fi plăcut profului de fizică, dar dacă nu o folosea, ce făceam cu ea? Omul a dispărut fără a-şi pune în practică ameninţarea, a venit una mică, ştearsă, cu un păr de lână galbenă, ochi de peşte marin prins cu o săptămână în urmă. Nu vorbea, ne-a spus odată că URSS era o ţară „împrăştiată” şi de aceea planul de electrificare nu era uşor de îndeplinit. Niciodată nu am înţeles ce voia de fapt să exprime – dragoste, dispreţ pentru „velikaia strana” ? După felul cum ne punea trei din oficiu, nu prea iubea profa pe nimeni. Fizica era prea frumoasă pentru ea. Dumnezeu să o aibă în paza LUI. O fi în Rai. la cinste noţiunea de fizică? De inferenţe ( sic!) imediate şi mediate finite, auzirăţi? No, doar nu suntem loaze, auzirăm, dar nu pricepurăm. Patratul lui Boethius. Ehei! Ceva cunoscut, am avut eu un coleg, ceva îmi aminteşte de el. Boetia, da, antichitate greacă, acolo nimfele umblau topless, o bucurie pentru tot omul. Puteai să priveşti şi levogir şi dextrogir, tot bucurie aveai. Acum, că v-am introdus niţel unde poate că altcineva nu ar fi putut, vă descurcaţi şi fără mine. Adio, şcoleri, taţi şi mame de şcoleri, netaţi şi nemame.
Boris Marian.
Ontologie finită. Fină? Finita e commedia? Fain. Zenon şi cu Arhimede ne dădură lapte, miere şi noţiunea – Infinit, că aşa ne-a trebuit. Dar, dar, stimabile Balthasar, ce facem cu atomii şi cu cuantele, care îşi dau cu coatele? Infinitul nu există. Nu-l vedem, nu există. În schimb continuuul analogic şi cel digital, oh, yes, of curse, of! Eu, de pildă, ca un conferenţiar cuminte, sunt nnebunit după metafizică. Atunci când aud de metafizică las lingura jos, las supa să se răcească şi fug să caut metafizica, până astăzi nu a trecut pe strada mea. Mai ştii? Odată vine şi mă găseşte nepregătit. Din şcoală nu am înţeles ce este cu operaţia asta- a extrage rădăcina din doi? Păi doi este doi, uneori mai vine şi un copil, atunci sunt trei, poftim, extrage rădăcina din trei. Mai uşor scoţi o rădăcină de mărăcine îndărătnic.
Aţi auzit de megaera biotică? Nu? Vai, mai bine tac. Dar mă gândesc la Meghera, la Medeea, nevasta lui Iason, argonautul. Ştiaţi că vizualul poate fi coloristic, muscular, auditiv, da, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil, sigur, de ce s-ar mai spune, om trăi şi om vedea, când unii nu văd? Pe mine cel mai mult mă doare că pe Soare temperatura este de 5800 de grade Kelvin, plus şi minus 20. Este posibil? Odată mi-a intrat soarele în ochi şi am simţit, mă rog, era doar o parte din Soare. Pentru că vorbirăm de fizică mi-am adus aminte de profesorii mei de la liceu, de fizică. Unul era un tip prea nervos, avea o vorbă – Mă, zice, mergi afară ia o piatră, adu-o şi dă-mi-o să o arunc în capul celor care vorbesc în timpul lecţiei. Mă uitam pe fereastră, în curte erau multe pietre, dar ştiam noi ce piatră i-a fi plăcut profului de fizică, dar dacă nu o folosea, ce făceam cu ea? Omul a dispărut fără a-şi pune în practică ameninţarea, a venit una mică, ştearsă, cu un păr de lână galbenă, ochi de peşte marin prins cu o săptămână în urmă. Nu vorbea, ne-a spus odată că URSS era o ţară „împrăştiată” şi de aceea planul de electrificare nu era uşor de îndeplinit. Niciodată nu am înţeles ce voia de fapt să exprime – dragoste, dispreţ pentru „velikaia strana” ? După felul cum ne punea trei din oficiu, nu prea iubea profa pe nimeni. Fizica era prea frumoasă pentru ea. Dumnezeu să o aibă în paza LUI. O fi în Rai. la cinste noţiunea de fizică? De inferenţe ( sic!) imediate şi mediate finite, auzirăţi? No, doar nu suntem loaze, auzirăm, dar nu pricepurăm. Patratul lui Boethius. Ehei! Ceva cunoscut, am avut eu un coleg, ceva îmi aminteşte de el. Boetia, da, antichitate greacă, acolo nimfele umblau topless, o bucurie pentru tot omul. Puteai să priveşti şi levogir şi dextrogir, tot bucurie aveai. Acum, că v-am introdus niţel unde poate că altcineva nu ar fi putut, vă descurcaţi şi fără mine. Adio, şcoleri, taţi şi mame de şcoleri, netaţi şi nemame.
Boris Marian.
Un bolnav
Un bolnav
Un bolnav este adus de urgență la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita și creștea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea crește vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, orașul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniștit pe masa de operație, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă și vrea să plece acasă, dar agitația este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână și îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situația. Intrebare – „Ce s-a întâmplat cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei.
Acum vin eu cu un mic test – ați citit teoria relativității lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă și de cea generalizată. Ați citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia ( ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alți doi-trei autori , la alegere? Este suficient. Nu mai citiți nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărți, dar pentru o conversație minim inteligentă ele sunt necesare.
Concurența dintre femei și bărbați este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurență, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat.
Pe unii admirația îi supără mai mult decât ura. Nici adorația nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăiește prost. Un poet trăiește cum vrea el. In ziua de azi proștii sunt destul de inteligenți. Imediat ce ai făcut o greșeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe( Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă și o faptă bună. Cimitirele sunt spații verzi, spre norocul ecologiștilor. BORIS MARIAN
Un bolnav este adus de urgență la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita și creștea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea crește vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, orașul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniștit pe masa de operație, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă și vrea să plece acasă, dar agitația este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână și îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situația. Intrebare – „Ce s-a întâmplat cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei.
Acum vin eu cu un mic test – ați citit teoria relativității lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă și de cea generalizată. Ați citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia ( ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alți doi-trei autori , la alegere? Este suficient. Nu mai citiți nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărți, dar pentru o conversație minim inteligentă ele sunt necesare.
Concurența dintre femei și bărbați este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurență, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat.
Pe unii admirația îi supără mai mult decât ura. Nici adorația nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăiește prost. Un poet trăiește cum vrea el. In ziua de azi proștii sunt destul de inteligenți. Imediat ce ai făcut o greșeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe( Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă și o faptă bună. Cimitirele sunt spații verzi, spre norocul ecologiștilor. BORIS MARIAN
Să nu ucizi
Să nu ucizi o pasăre cântătoare (film)
Poetul este acea pasăre, se poate numi Shakespeare, Puşkin,Eminescu, să fim mândri că am trăit în contemporaneitate cu ei... Striveşte-mi versurile sub picioare şi pălmuieşte-mi sângele, pe cea mai de prisos spânzurătoare petrece-mi ştreangul nopţii după gât, dar tot va mai rămâne o jumătate înlăuntrul meu, să-şi alungească umbra peste toate, iubind mereu, pierzându-te mereu.Liniştit, delicat, sentimental, afectuos, pasionat, abonat la gliptoteca din Wupperthal, era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minsucule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, un calmar. Caritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice calitate umană, alter ego era subsemnatului, William Shakespeare.Vorbesc cu durerea iubirii, curios, cât de uşor se risipeşte celălalt chip şi ides în faţa oamenilor sub o nouă înfăţişare...Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luaţi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi, de pildă, la Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi de Ziua Victoriei ănseamnă să ierţi toater erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi iese din şcoală într-o ambulanţă... Urca coama dealului, o piatră stă sinhhuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alfabet, de fel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele. Poate El le-a scris cu-o mână nevăzută, să le-nţeleagă cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi. Încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, o piatră scrisă-mi ţine calea, neocolită de Cuvânt.
BORIS MARIAN
Poetul este acea pasăre, se poate numi Shakespeare, Puşkin,Eminescu, să fim mândri că am trăit în contemporaneitate cu ei... Striveşte-mi versurile sub picioare şi pălmuieşte-mi sângele, pe cea mai de prisos spânzurătoare petrece-mi ştreangul nopţii după gât, dar tot va mai rămâne o jumătate înlăuntrul meu, să-şi alungească umbra peste toate, iubind mereu, pierzându-te mereu.Liniştit, delicat, sentimental, afectuos, pasionat, abonat la gliptoteca din Wupperthal, era zvelt şi foarte stilat. Scria cu majuscule numele mici, cu minsucule numele mari, era sucit şi avea trei pisici, o ţestoasă, un cal, un calmar. Caritate, blândeţe, iubire, ştia să pună-n valoare orice calitate umană, alter ego era subsemnatului, William Shakespeare.Vorbesc cu durerea iubirii, curios, cât de uşor se risipeşte celălalt chip şi ides în faţa oamenilor sub o nouă înfăţişare...Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luaţi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi, de pildă, la Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi de Ziua Victoriei ănseamnă să ierţi toater erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi iese din şcoală într-o ambulanţă... Urca coama dealului, o piatră stă sinhhuratică-n văzduh, parcă pluteşte ca o vatră, parcă în ea trăieşte-un duh, pe piatră-s litere ciudate, din nici un alfabet, de fel nu pot să le-nţeleg, furate sunt literele. Poate El le-a scris cu-o mână nevăzută, să le-nţeleagă cei ce cred, încerc, o ignoranţă crudă mă trage înapoi. Încerc să las în urmă oboseala şi tot ce ţine de pământ, o piatră scrisă-mi ţine calea, neocolită de Cuvânt.
BORIS MARIAN
Profesorul şi diavolul
Profesorul şi diavolul
Bătrânii nu dau lecții de bătrânețe, copiii nu dau lecții de nici un fel, vârstele se amestecă-n cețuri, pierzi din statură, nici copil, nici bătrânel, numai eu, neclintit la masa de lucru, nu-mbătrânesc, ca un obiect expus la Luvru.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește.... Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
Boris Marian
Bătrânii nu dau lecții de bătrânețe, copiii nu dau lecții de nici un fel, vârstele se amestecă-n cețuri, pierzi din statură, nici copil, nici bătrânel, numai eu, neclintit la masa de lucru, nu-mbătrânesc, ca un obiect expus la Luvru.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește.... Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
Boris Marian
Exodul (criptopoem)
Exodul ( criptopoem)
Se dedică anilor 60-70, când Isadora nu se născuse
I.
Am vrut să fim un trup, dar suntem două lumi, cine din noi e lup şi cine-i mielul bun? Cât ne.am iubit a fost o clipă ori un veac, acum fără de rost buzele noastre tac. Dar undeva-n adânc, izvorul ne-a secat, vieţile ne plâng, tot ele ne despart? ... După miezul nopţii, inima, hoţeşte, cântă fericită, cine te iubeşte? Cine are gânduri, cine înţelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea... Ati, noapte, am văzut un curcubeu, spune profesorul, mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit,avea doar sunte, nici un colorut, cânta precum o orgă sus, în ceruri, în clasă s-a făcut tăcere, elevii se uitau şi ei, uimiţi, unul şopti, şi-o fi ieşit din minţi, de poate să ne mintă-n acest fel, dar, iată, norul plânse ca un miel,arce concentrice, albastre, galbene, roşii se desfăceau, iar soarele cocoş pătrunse-n încăpere anunţând, că profesorul este om şi-i de cuvânt, atâta doar, că uneori visează, fie cp-i noapte, fie că-i amiază...Cât de greau este să iertţi, îmi spune uneori, la ureche, Ingeborg Bachmann, o muncă înceată, obositoare, ura ne-a îmbolnăvit pe toţi? Unii îşi ascund pungile cu puroi, nu şi le tratează, alţii ascund pungile cu aur, ce deosebire? Ea se teme de iubirea insuflată, îmi spune Ingeborg, lucrurile merg la coş, tabla înmulţirii a fost spartă ieri de doi beţivi, cine mai dă mâna cu ei? Dar Parada Crăciunului se apropia, Ingeborg ofta, Paul Celan de mult nu mai era,
Murind, au rămas nedespărţiţi... Există, oare, moarte fără de iubire? Iubim femeile Walkire , dacă mă pierd, te pierd pe tine, dacă-ţi vorbesc, doar alcaline cuvinte se preling şi pier, precum amicii lui Robespierre.... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii dintr-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, se spune c.ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura,mă întrebau cei din urba mea. Când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi, nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... Făgăduielile nu sunt nicicând morminte, se schimbă lumea prin cuvinte, azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru, astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru, cu mine visele le pierzi? Iubitele mă-ntreabă, cu ochi verzi, de înţeles, de nepătruns, dar cineva plânge pe-ascuns.
II.
Undeva, o poetă scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs,mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? ...sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine... sufletele sfioase nu se risipesc... întinde mâna şi înhaţă un suflet...liniştea este un viciu comod...voi afla mai târziu despre cine nu sunt... trupul , un pământ nechibzuit...DIAMANTE.
Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livrescă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii.Persoana. atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie ea îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.
Am avut un coşmar, se făcea că o fiinţă slabă, provenită din lagăr, o fiinţă cu oase gelatinoase şi transparent se zbătea în convulsii, gemea şi n-o puteam ajuta. M-am trezit, deasupra patului, luna palidă şi holbată îmi cerea ajutor. In casă dormeau ai mei, fără griji, m-am întors la fiinţa străvezie din vis şi ceva din dragostea pentru ai mei se revărsa şi asupra ei. La temelia unor case se zbate un spectru fără oase.
.... Aţi auzit de un şoarece răcnind? Am citit în titlul unui roman despre acest răcnet. Mi se pare foarte expresiv şi ... suprarealist.
Papini – Chiar în inima unui oraş trufaş şi multicolor mi-am putut permite ceea ce constituie pentru omul modern vetritabilul şi cel mai costisitor lux- izolarea şi tăcerea.... Husserl – Fiecare viaţă omenească este un drum care duce la Dumnezeu ( aş semna cu două mâini asemenea propoziţie generoasă)... Ce pacoste pe capul nostru – nu există nici un diavol, spunea Bulgakov, aş spune şi eu. Eugen Ionescu – medicii şi bolnavii sunt nişte şarlatani.? Nu dai nimic când te dăruieşti pe tine, Voltaire avea dreptate, somnul este pe aceeaşi treaptă cu speranţa(Axel Munthe).
BORIS MARIAN
Se dedică anilor 60-70, când Isadora nu se născuse
I.
Am vrut să fim un trup, dar suntem două lumi, cine din noi e lup şi cine-i mielul bun? Cât ne.am iubit a fost o clipă ori un veac, acum fără de rost buzele noastre tac. Dar undeva-n adânc, izvorul ne-a secat, vieţile ne plâng, tot ele ne despart? ... După miezul nopţii, inima, hoţeşte, cântă fericită, cine te iubeşte? Cine are gânduri, cine înţelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea... Ati, noapte, am văzut un curcubeu, spune profesorul, mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit,avea doar sunte, nici un colorut, cânta precum o orgă sus, în ceruri, în clasă s-a făcut tăcere, elevii se uitau şi ei, uimiţi, unul şopti, şi-o fi ieşit din minţi, de poate să ne mintă-n acest fel, dar, iată, norul plânse ca un miel,arce concentrice, albastre, galbene, roşii se desfăceau, iar soarele cocoş pătrunse-n încăpere anunţând, că profesorul este om şi-i de cuvânt, atâta doar, că uneori visează, fie cp-i noapte, fie că-i amiază...Cât de greau este să iertţi, îmi spune uneori, la ureche, Ingeborg Bachmann, o muncă înceată, obositoare, ura ne-a îmbolnăvit pe toţi? Unii îşi ascund pungile cu puroi, nu şi le tratează, alţii ascund pungile cu aur, ce deosebire? Ea se teme de iubirea insuflată, îmi spune Ingeborg, lucrurile merg la coş, tabla înmulţirii a fost spartă ieri de doi beţivi, cine mai dă mâna cu ei? Dar Parada Crăciunului se apropia, Ingeborg ofta, Paul Celan de mult nu mai era,
Murind, au rămas nedespărţiţi... Există, oare, moarte fără de iubire? Iubim femeile Walkire , dacă mă pierd, te pierd pe tine, dacă-ţi vorbesc, doar alcaline cuvinte se preling şi pier, precum amicii lui Robespierre.... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii dintr-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, se spune c.ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura,mă întrebau cei din urba mea. Când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi, nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... Făgăduielile nu sunt nicicând morminte, se schimbă lumea prin cuvinte, azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru, astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru, cu mine visele le pierzi? Iubitele mă-ntreabă, cu ochi verzi, de înţeles, de nepătruns, dar cineva plânge pe-ascuns.
II.
Undeva, o poetă scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs,mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? ...sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine... sufletele sfioase nu se risipesc... întinde mâna şi înhaţă un suflet...liniştea este un viciu comod...voi afla mai târziu despre cine nu sunt... trupul , un pământ nechibzuit...DIAMANTE.
Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livrescă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii.Persoana. atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie ea îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.
Am avut un coşmar, se făcea că o fiinţă slabă, provenită din lagăr, o fiinţă cu oase gelatinoase şi transparent se zbătea în convulsii, gemea şi n-o puteam ajuta. M-am trezit, deasupra patului, luna palidă şi holbată îmi cerea ajutor. In casă dormeau ai mei, fără griji, m-am întors la fiinţa străvezie din vis şi ceva din dragostea pentru ai mei se revărsa şi asupra ei. La temelia unor case se zbate un spectru fără oase.
.... Aţi auzit de un şoarece răcnind? Am citit în titlul unui roman despre acest răcnet. Mi se pare foarte expresiv şi ... suprarealist.
Papini – Chiar în inima unui oraş trufaş şi multicolor mi-am putut permite ceea ce constituie pentru omul modern vetritabilul şi cel mai costisitor lux- izolarea şi tăcerea.... Husserl – Fiecare viaţă omenească este un drum care duce la Dumnezeu ( aş semna cu două mâini asemenea propoziţie generoasă)... Ce pacoste pe capul nostru – nu există nici un diavol, spunea Bulgakov, aş spune şi eu. Eugen Ionescu – medicii şi bolnavii sunt nişte şarlatani.? Nu dai nimic când te dăruieşti pe tine, Voltaire avea dreptate, somnul este pe aceeaşi treaptă cu speranţa(Axel Munthe).
BORIS MARIAN
Viaţa este un criptopoem
Viaţa este un criptopoem
Viaţa noastră este un criptopoem. Vrem să părem rezistenţi, chiar duri, dar în noi se desfăşoară un poem tânguitor, nu există om să nu se jelească faţă de sine însuşi că soarta îi este potrivnică. Chiar în culmea succesului, omul este neliniştit, nemulţumit. De aceea, la ora actuală genurile clasice de literatură, poezia, proza, nu au audienţa necesară. Cea mai în suferinţă este poezia, este o inflaţie de poezie, unele poeme sunt extraordinare, dar oamenii nu le citesc. Dramaturgia, datorită teatrelor, regizorului, actorilor mai rezistă, cu condiţia să ajungă pe scenă. Poezia zace în depozite, în librării, oamenii preferă jurnale intime, romane de dragoste, de acţiune. Proza s-a degradat, în sensul că fie este filosofardă , fie vulgară, fie de ambigen, iar proza bună, chiar premiată cu Nobel se citeşte cu neîncredere. Cine ştie ce au scris ultimii cinci laureaţi cu Nobel pentru literatură ? Nu mă refer aici la elita intelectuală. Ea nu mă interesează aici. Consumatorii au cuvântul. Nu dispreţuiesc elita, dar ea trăieşte despărţită de ... vulg. Scriitorii nu prea sunt solidari, fiecare caută căile proprii spre succes de public, succes material. Revin, criptopoemul este un gen nou, propus de subsemnatul, adică notaţia fulgurantă, alături de informaţia culturală, citate din oameni inteligenţi, aforisme, toate într-un creuzet, bine amestecat şi servit ...cald. Acesta este un ... manifest? Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții
cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric .Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale.Pe lângă legea lui Ohm, din fizică , să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura , înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria , aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi.„Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” ( Moshe Nadir).Pleşu avea curajul în 1988 să scrie în MINIMA MORALIA ceea ce la minţile ceauşeştilor nici nu putea să ajungă. Ordinea adevărată este tolerantă, cea dictatorială este şubredă, se prăbuşeşte la un simplu act de indisciplină. Liberatea este dreptul peştelui de a ieşi pe uscat. Genial.Pe cât par eu de independent, pe atât mă simt mai singur. Cineva îmi citeşte BAZARUL. Etica nu anulează lumea, ea îi dă o şansă.Demonul trebuie domesticit şi asimilat. Clipa ca ... soluţie a timpului. Pleşu inventează noţiunea de ... talent moral. Există o etică a lui Robinson? Bună întrebare.
Ne prefacem că dăruim, când în realitate furăm ...Eu cred că nimeni nu are dreptate, numai putere... Iubesec oamenii în măsura în care semănă cu câinii, florile, pietrele...Furia mea nu poaze rezista în faţa unui surââ, fie fals, al duşmanului... Stau departe de gloata care urlă ...Poezia este o cenuşăreasă din cauza inflaţiei de versuri...Bunăvoinţa poate fi interesată, răutatea este absolut gratuită...Bunătatea disperată devine răutate...Morala mea este mai inteligentă decâtr cea divină...Posteritatea nu poate fi dreaptă pentru că este a celor mulţi...Ceritudinea semănă cu moartea ...Am oroare de înţelepţi şi de moralişti...Nu iubesc realul, numai mirajul....Stabileşte diferenţa şi punţile dintre râs şi plâns...Mai bine sfinţesc fleacurile, decât să compromit sfinţii...Bunul Eugen Ionescu.
Boris Marian
.
Viaţa noastră este un criptopoem. Vrem să părem rezistenţi, chiar duri, dar în noi se desfăşoară un poem tânguitor, nu există om să nu se jelească faţă de sine însuşi că soarta îi este potrivnică. Chiar în culmea succesului, omul este neliniştit, nemulţumit. De aceea, la ora actuală genurile clasice de literatură, poezia, proza, nu au audienţa necesară. Cea mai în suferinţă este poezia, este o inflaţie de poezie, unele poeme sunt extraordinare, dar oamenii nu le citesc. Dramaturgia, datorită teatrelor, regizorului, actorilor mai rezistă, cu condiţia să ajungă pe scenă. Poezia zace în depozite, în librării, oamenii preferă jurnale intime, romane de dragoste, de acţiune. Proza s-a degradat, în sensul că fie este filosofardă , fie vulgară, fie de ambigen, iar proza bună, chiar premiată cu Nobel se citeşte cu neîncredere. Cine ştie ce au scris ultimii cinci laureaţi cu Nobel pentru literatură ? Nu mă refer aici la elita intelectuală. Ea nu mă interesează aici. Consumatorii au cuvântul. Nu dispreţuiesc elita, dar ea trăieşte despărţită de ... vulg. Scriitorii nu prea sunt solidari, fiecare caută căile proprii spre succes de public, succes material. Revin, criptopoemul este un gen nou, propus de subsemnatul, adică notaţia fulgurantă, alături de informaţia culturală, citate din oameni inteligenţi, aforisme, toate într-un creuzet, bine amestecat şi servit ...cald. Acesta este un ... manifest? Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții
cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric .Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale.Pe lângă legea lui Ohm, din fizică , să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura , înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria , aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi.„Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” ( Moshe Nadir).Pleşu avea curajul în 1988 să scrie în MINIMA MORALIA ceea ce la minţile ceauşeştilor nici nu putea să ajungă. Ordinea adevărată este tolerantă, cea dictatorială este şubredă, se prăbuşeşte la un simplu act de indisciplină. Liberatea este dreptul peştelui de a ieşi pe uscat. Genial.Pe cât par eu de independent, pe atât mă simt mai singur. Cineva îmi citeşte BAZARUL. Etica nu anulează lumea, ea îi dă o şansă.Demonul trebuie domesticit şi asimilat. Clipa ca ... soluţie a timpului. Pleşu inventează noţiunea de ... talent moral. Există o etică a lui Robinson? Bună întrebare.
Ne prefacem că dăruim, când în realitate furăm ...Eu cred că nimeni nu are dreptate, numai putere... Iubesec oamenii în măsura în care semănă cu câinii, florile, pietrele...Furia mea nu poaze rezista în faţa unui surââ, fie fals, al duşmanului... Stau departe de gloata care urlă ...Poezia este o cenuşăreasă din cauza inflaţiei de versuri...Bunăvoinţa poate fi interesată, răutatea este absolut gratuită...Bunătatea disperată devine răutate...Morala mea este mai inteligentă decâtr cea divină...Posteritatea nu poate fi dreaptă pentru că este a celor mulţi...Ceritudinea semănă cu moartea ...Am oroare de înţelepţi şi de moralişti...Nu iubesc realul, numai mirajul....Stabileşte diferenţa şi punţile dintre râs şi plâns...Mai bine sfinţesc fleacurile, decât să compromit sfinţii...Bunul Eugen Ionescu.
Boris Marian
.
Caietul vechi
Caietul vechi de poeme
Malraux spunea că un om este suma actelor sale. Nu este așa. Este suma intențiilor sale, chiar nerealizate.De obicei oamenii își ascund intențiile, ar fi prea simplu ca suma actelor să rezume ce este un om. Nu ar mai fi nevoie de psihologie, psihanaliză, totul ar fi limpede ca la tribunal, după un proces corect. Dar nu este așa. Intenția este uneori mai importantă decât realizarea ei. Dacă „nasul Cleopatrei”, dacă înălțimea lui Charlot erau mai mari, etc. Cum am putut fi atât de naiv... Se ascund în rămurele, moarte bună... Iartă-mă poete, moartea nu e bună, viața este blondă, fiindcă o Giocondă, fiindcă o Giocondă merită oricare –n clipa care moare. Lasă-mi moștenire ultima iubire, ultima iubire, lasă-mi moștenire. Si s-au dus desculți, ciungi și orbi și sluți până-n Rădăuți, până-n Rădăuți. Ăsta-i blues-ul... am să-l cânt mereu, până într-o zi când nu voi mai fi. Edgar Master Lee.......Am să-mi schimb sufletul, în timp, cum îmi cade unghia, cum mă duc la Umbria, privirile voastre sunt pietre aruncate-n fereastră, atunci, alergând după autobus. Confuz, am să spun-Domnule Mofluz, ce mai face femeia pierdută acum câțiva ani, lângă poarta mânjită cu catran?... Am auzit că nici una dintre fostele mele nu mai trăiește, dar nici una, au fost înțepate de un paianjen mare, negru, cu venin greu, eu încercam să le salvez, ele, nu, țipau isteric, filmul s-a rupt, eram într-o sală de cinema mirosind a transpirație. Un boschetar dormea. Închis este aerul sub grilaj de stea. Voronca se plimba cu o îngerea. Pune-mi degetul pe buze, iubita mea, să tac, să nu mai spun nimic care să te rănească, tăcerea este darul zeilor. Toate plantele ştiu să tacă, numai noi fluierăm şi mormăim. Sena poate fi râul vieţii şi al morţii, dar râul nostru este bunul nostru, proprietatea noastră, cu bărcuţe de hârtie, din caietul vechi de poeme. BORIS MARIAN
Malraux spunea că un om este suma actelor sale. Nu este așa. Este suma intențiilor sale, chiar nerealizate.De obicei oamenii își ascund intențiile, ar fi prea simplu ca suma actelor să rezume ce este un om. Nu ar mai fi nevoie de psihologie, psihanaliză, totul ar fi limpede ca la tribunal, după un proces corect. Dar nu este așa. Intenția este uneori mai importantă decât realizarea ei. Dacă „nasul Cleopatrei”, dacă înălțimea lui Charlot erau mai mari, etc. Cum am putut fi atât de naiv... Se ascund în rămurele, moarte bună... Iartă-mă poete, moartea nu e bună, viața este blondă, fiindcă o Giocondă, fiindcă o Giocondă merită oricare –n clipa care moare. Lasă-mi moștenire ultima iubire, ultima iubire, lasă-mi moștenire. Si s-au dus desculți, ciungi și orbi și sluți până-n Rădăuți, până-n Rădăuți. Ăsta-i blues-ul... am să-l cânt mereu, până într-o zi când nu voi mai fi. Edgar Master Lee.......Am să-mi schimb sufletul, în timp, cum îmi cade unghia, cum mă duc la Umbria, privirile voastre sunt pietre aruncate-n fereastră, atunci, alergând după autobus. Confuz, am să spun-Domnule Mofluz, ce mai face femeia pierdută acum câțiva ani, lângă poarta mânjită cu catran?... Am auzit că nici una dintre fostele mele nu mai trăiește, dar nici una, au fost înțepate de un paianjen mare, negru, cu venin greu, eu încercam să le salvez, ele, nu, țipau isteric, filmul s-a rupt, eram într-o sală de cinema mirosind a transpirație. Un boschetar dormea. Închis este aerul sub grilaj de stea. Voronca se plimba cu o îngerea. Pune-mi degetul pe buze, iubita mea, să tac, să nu mai spun nimic care să te rănească, tăcerea este darul zeilor. Toate plantele ştiu să tacă, numai noi fluierăm şi mormăim. Sena poate fi râul vieţii şi al morţii, dar râul nostru este bunul nostru, proprietatea noastră, cu bărcuţe de hârtie, din caietul vechi de poeme. BORIS MARIAN
Lupul de stepă
Fereşte-mă, doamne, de dezamăgiri. Se spune că ne supără cel mai mult cei care se plictisesc de noi. Adică preferăm o adversitate activă, faţă de indiferenţă. Mai este şi nivelul pretenţiilor. Nu sunt atras de multitudinea de informaţii de pe Internet, numai anumite aspecte literare, istorice, muzică , nu oricare. In schimb , ma lointaine R. se distrează cu diversitatea Internetului ca un copil. Chiar o invidiez. Nici nu este a mea. Evident, murim încet. Balzac sau altcineva are o pevestire, mi se pare Wilde, în care pictorul reuşeşte să facă un portret după modelul iubitei sale pe care o obligă să-i pozeze, dar ea îmbătrâneşte fără ca el să observe. Când portretul este gata, lumea vine şi îl admiră, iar iubita lui era de mult îngropată. Povestirea m-a impresionat. In general, tot ce este legat de călătoria în timp mă fascinează. Dacă nu aş fi avut necazurile cu sănătatea, cred că aş fi trăit o mie de ani. Aşa, simt că mă apropii tot mai mult de poarta cea mare, desigur, nimic iminent. Dar nici nu mă mai sperie ca înainte. Când nu te mai sperie moartea, înseamnă că eşti bătrân. Ceea ce unii nu înţeleg este că viaţa poate fi foarte banală şi poate fi foarte interesantă. Talentul este capacitatea de a transmite ceva deosebit de banalitate. Nu toţi au talent. Poţi fi foarte inteligent, dar netalentat. Sunt două calităţi care nu se confundă, dar se pot completa. Nu poţi fi idiot şi talentat. De câteva luni corespondez cu acidor şi nu ştiu aproape nimic despre ea, in afara unor efuziuni şi acelea repede trecătoare. Nu cred că a îmbătrânit. Cred că speră încă să facă o ... partidă plăcută, nu găseşte, nu m-ar deranja, dar mi-ar plăcea să ştiu. Cu mine are şansa de a se certa, deşi eu nu am asemenea dorinţe. Trecutul este mic şi sărac, până şi o poză unică s-a pierdut. Am şi eu o poză antică, nici nu o caut , o am în minte. Prezentul este mai puternic. Mă intrigă „tataie” cu care mi se adresează unii. O fi exteriorul meu astfel. In ce mă priveşte renasc şi mă înving zilnic. Este adevărat că sunt un ... lup de stepă
OM
Între a fi om şi a fi om de cultură prefer OMUL
Un schimb prostesc de replici cu un anonim m-a făcut să scriu acest titlu care nu ar avea nici o logică dacă, ideal vorbind, cultura, ştiinţa, talentul ne-ar asigura şi calitatea de om, dar nu se întâmplă chiar aşa. Altfel nu ar fi existat un Goebbels, Rosenberg, ideologul nazist, Mengele, Lenin, ş.a. Nu am numit pe semidocţii Hitler, Stalin, ş.a.Nici Wagner nu era chiar dăruit cu multă omenie, dacă s-a înverşunat să urască rasa semită. Eu nu ştiu ce-i în cer, dar avem loc, noi, pe pământ? Stropi de fiere şi de jale, răni cumplite ce se-ascund... Peste munţi de suferinţă şi oceane de nevoi, scria un poet puţin cunoscut, H.N. Bialik. Când soarele-n arbori se stinge treptat, veniţi s-o primim pe regina Şabat, priviţi-o cum, sfântă, coboară...O ramură căzută pe gard a adormit şi astfel dorm şi eu, fructul căzut, ce-mi pasă de trunchi? Traducerea aparţine lui Fundoianu. Fă-mi stâncă loc, spre ţărmul colţuros se-aruncă-n clocot negrul val spumos... El a intrat în grădina secretă a înţelepciunii, cu torţa ridicată... Iar ca să uit cu totul de bietul anonim cu veninul său, voi scrie ceva din sufletul meu – Ia-mi totul, anii, banii, duhul, i-am inima, prefă-mă-n animal, sunt otrăvit de soare ca şi stuful, iar soarele e trupul tău regal, nu sunt gelos, ba sunt, pot chiar ucide din dragoste, din ură, din coşmar, eu pot privi cum floarea se deschide, în timp ce tu treci albă, un gheţar. Un poem scris prin 2009, publicat într-o plachetă care a trecut ca o frunză, toamna, fiecare carte cu soarta ei, spuneau latinii, dar nu ştiau că fiecare carte este şi un om. Aici cultura se identifică, aşa sper, cu omul, în carte, iubiţi cititori, citioare, iubită Isadora, regina mea, dintotdeauna. BORIS MARIAN MEHR
.
Un schimb prostesc de replici cu un anonim m-a făcut să scriu acest titlu care nu ar avea nici o logică dacă, ideal vorbind, cultura, ştiinţa, talentul ne-ar asigura şi calitatea de om, dar nu se întâmplă chiar aşa. Altfel nu ar fi existat un Goebbels, Rosenberg, ideologul nazist, Mengele, Lenin, ş.a. Nu am numit pe semidocţii Hitler, Stalin, ş.a.Nici Wagner nu era chiar dăruit cu multă omenie, dacă s-a înverşunat să urască rasa semită. Eu nu ştiu ce-i în cer, dar avem loc, noi, pe pământ? Stropi de fiere şi de jale, răni cumplite ce se-ascund... Peste munţi de suferinţă şi oceane de nevoi, scria un poet puţin cunoscut, H.N. Bialik. Când soarele-n arbori se stinge treptat, veniţi s-o primim pe regina Şabat, priviţi-o cum, sfântă, coboară...O ramură căzută pe gard a adormit şi astfel dorm şi eu, fructul căzut, ce-mi pasă de trunchi? Traducerea aparţine lui Fundoianu. Fă-mi stâncă loc, spre ţărmul colţuros se-aruncă-n clocot negrul val spumos... El a intrat în grădina secretă a înţelepciunii, cu torţa ridicată... Iar ca să uit cu totul de bietul anonim cu veninul său, voi scrie ceva din sufletul meu – Ia-mi totul, anii, banii, duhul, i-am inima, prefă-mă-n animal, sunt otrăvit de soare ca şi stuful, iar soarele e trupul tău regal, nu sunt gelos, ba sunt, pot chiar ucide din dragoste, din ură, din coşmar, eu pot privi cum floarea se deschide, în timp ce tu treci albă, un gheţar. Un poem scris prin 2009, publicat într-o plachetă care a trecut ca o frunză, toamna, fiecare carte cu soarta ei, spuneau latinii, dar nu ştiau că fiecare carte este şi un om. Aici cultura se identifică, aşa sper, cu omul, în carte, iubiţi cititori, citioare, iubită Isadora, regina mea, dintotdeauna. BORIS MARIAN MEHR
.
Condamnarea la moarte
Condamnarea la moarte
Prin anii 60, am văzut piesa lui Mirodan, „Celebrul 702”, una dintre cele mai reuşite din dramaturgia postbelică. A fost jucată şi în alte ţări, s-a realizat şi un film, unii spuneau că subiectul ar fi fost împrumutat de la americani, etc. Este vorba de un condmanat la moarte prin electrocutare, iar omul se apucă să-şi scrie memoriile. Nici „Regele moare” de Eugen Ionescu, văzută cam prin 1970 nu m-a impresionat atât ca piesa lui Mirodan. După un timp, am citit „Cu sânge rece” de Truman Capote, o variantă bine tradusă, în română. Autorul a luat interviuri de la doi condamnaţi la moarte care au ucis o familie de fermiei sau cam aşa ceva. Condmanaţii nu erau foarte speriaţi. Mulţi ştiu că Dostoievski a fost şi el condamnat la moarte prin anii 40 ai secolului XIX, iar ţarul l-a graţiat în timp ce plutonul de execuţie se pregătea să ţintească spre condmanaţii la moarte, printre care se afla şi tânărul Fiodor Mihailovici. Pedeapsa a fost comutată în ani de ocnă, Dostoievski a scris „Amintiri din casa morţii”. Descrierea ocnei ţariste este aproape floare la ureche faţă de „Arhipelagul GULAG” al lui Soljeniţân. Dipă eliberare, Dostoievski a devenit din antiţarist un vehement antisocialist, iar romanul „Demonii” se referă la aceşti socialişti, pe care îi ura din tot sufletul. Nu demult am cunoscut un om care a fost condamnat la moarte de regimul lui ceaşcă. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit mult. Nehotărât, oportunist în relaţiile personale, supus influenţei unui scandalagiu care se bate cu cărămida în piept că este anticomunist, dar eu nu am auzit despre el niciodată înainte. Fostul condamnat la moarte a pierdut, dacă a avut vreodată, tot curajul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Partenerul său insultă „într-o veselie” ( ce-mi place expresia!) pe orice interlocutor care nu se exprimă cum i-ar conveni dumnealui, iar omul meu, eroul acelei condamnări parcă este hipnotizat. Ceva s-a petrecut cu el, o reacţie inversă faţă de transformarea lui Dotoievski sau Soljeniţân, pe care experienţa salvării din ghearele morţii i-a îmbogăţit cumva, moral.
Personal am trecut de două ori prin perioade de cumpănă, în privinţa sănătăţii, iar experienţa de la cutremurul din martie 1977 nu o mai pun la socoteală. Mă simt, acum, mai putrernic, mai fericit chiar, viaţa este preţuită mai mult după ce treci prin pericolul suprem..dar nu toţi apreciază acest dar. Cititorule, bucură-te că respiri, că vezi culoarea cerului sau cel puţin a mobilei din casă. Că auzi cum se trânteşte o uşă, că undeva este cineva care cântă de tristeţe sau în aşteptarea iubitului/ iubitei.
Boris Marian
Prin anii 60, am văzut piesa lui Mirodan, „Celebrul 702”, una dintre cele mai reuşite din dramaturgia postbelică. A fost jucată şi în alte ţări, s-a realizat şi un film, unii spuneau că subiectul ar fi fost împrumutat de la americani, etc. Este vorba de un condmanat la moarte prin electrocutare, iar omul se apucă să-şi scrie memoriile. Nici „Regele moare” de Eugen Ionescu, văzută cam prin 1970 nu m-a impresionat atât ca piesa lui Mirodan. După un timp, am citit „Cu sânge rece” de Truman Capote, o variantă bine tradusă, în română. Autorul a luat interviuri de la doi condamnaţi la moarte care au ucis o familie de fermiei sau cam aşa ceva. Condmanaţii nu erau foarte speriaţi. Mulţi ştiu că Dostoievski a fost şi el condamnat la moarte prin anii 40 ai secolului XIX, iar ţarul l-a graţiat în timp ce plutonul de execuţie se pregătea să ţintească spre condmanaţii la moarte, printre care se afla şi tânărul Fiodor Mihailovici. Pedeapsa a fost comutată în ani de ocnă, Dostoievski a scris „Amintiri din casa morţii”. Descrierea ocnei ţariste este aproape floare la ureche faţă de „Arhipelagul GULAG” al lui Soljeniţân. Dipă eliberare, Dostoievski a devenit din antiţarist un vehement antisocialist, iar romanul „Demonii” se referă la aceşti socialişti, pe care îi ura din tot sufletul. Nu demult am cunoscut un om care a fost condamnat la moarte de regimul lui ceaşcă. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit mult. Nehotărât, oportunist în relaţiile personale, supus influenţei unui scandalagiu care se bate cu cărămida în piept că este anticomunist, dar eu nu am auzit despre el niciodată înainte. Fostul condamnat la moarte a pierdut, dacă a avut vreodată, tot curajul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Partenerul său insultă „într-o veselie” ( ce-mi place expresia!) pe orice interlocutor care nu se exprimă cum i-ar conveni dumnealui, iar omul meu, eroul acelei condamnări parcă este hipnotizat. Ceva s-a petrecut cu el, o reacţie inversă faţă de transformarea lui Dotoievski sau Soljeniţân, pe care experienţa salvării din ghearele morţii i-a îmbogăţit cumva, moral.
Personal am trecut de două ori prin perioade de cumpănă, în privinţa sănătăţii, iar experienţa de la cutremurul din martie 1977 nu o mai pun la socoteală. Mă simt, acum, mai putrernic, mai fericit chiar, viaţa este preţuită mai mult după ce treci prin pericolul suprem..dar nu toţi apreciază acest dar. Cititorule, bucură-te că respiri, că vezi culoarea cerului sau cel puţin a mobilei din casă. Că auzi cum se trânteşte o uşă, că undeva este cineva care cântă de tristeţe sau în aşteptarea iubitului/ iubitei.
Boris Marian
Democratul autocrat
Democratul autocrat
Cel mai rău autocrat este fanaticul democrat care delară că nu are nici mamă, nici tată de dragul democraţiei. Canetti spunea că lupta de idei se termină întotdeauna cu sânge nevinovat. Nu neapărat cu sânge, aş zice eu, dar cu un preinfarct, un infarct, o depresie, poate ceva mai grav, oricum, orice fanatism trebuie respins din prima reacţie. Un fost prieten îmi spune că mie îmi trebuiesc 20 de ani ca să înţeleg democraţia, cum o înţelege el. Brucan ştia el ceva, că a murit înainte de termen. Dumnezeu să-l odihnească. Nici eu nu cred că mai apuc 20 de ani, deci democraţia pentru mine este un bun pierdut. Dar fostul meu prieten înoată deja în bazinul democraţiei, înoată şi pe faţă şi pe spate. Ferească Dumnezeu să-l contrazici cu ceva. Te umpli de invective de la retardat la bolşevic nenorocit. El recomandă cetăţenilor patriei să plece fiecare unde poate. Ne putem aştepta ca peste 20 de ani să rămână aici numai cei care nu mai pot circula. Cum o fi în alte ţări? Am vizitat câteva, dar una este să fii turist şi alta să trăieşti în acea ţară. Numai la noi turistul vede dintr-un foc cum stăm, situaţia este clară. Murdăria este la vedere, sărăcia la fel, violenţa şi cuvintele porcoase circulă în toată libertatea lor, că doar de ce l-am mai împuşcat grabnic pe nefericitul ceaşcă? Nu vorbesc aici de îmbogăţiţi prin furt, că toată lumea vorbeşte, inclusiv cei care fură. „Prinde hoţul”, strigă şi hoţul. Dacă dictatura nu dă chix niciodată, decât la momentul năruirii fulgerătoare, democraţia noastră a dat chix ceas de ceas şi an de an. Cacealmaua loviluţiei a continuat cu aceea a multipartitismului, apoi a justiţiei mereu reformate şi deformate, apoi a sistemului sanitar şi educaţional într-o continuă subnutriţie bugetară. De aceea fostul meu prieten are dreptate – mi îmi trebuie nu 20 de ani, ci două secole ca să înţeleg democraţia. Dar fiind eu încredinţat că există avatarul ca formă de perpetuare a vieţii, poate voi fi un copac, vai de capul meu.
Boris Marian
Cel mai rău autocrat este fanaticul democrat care delară că nu are nici mamă, nici tată de dragul democraţiei. Canetti spunea că lupta de idei se termină întotdeauna cu sânge nevinovat. Nu neapărat cu sânge, aş zice eu, dar cu un preinfarct, un infarct, o depresie, poate ceva mai grav, oricum, orice fanatism trebuie respins din prima reacţie. Un fost prieten îmi spune că mie îmi trebuiesc 20 de ani ca să înţeleg democraţia, cum o înţelege el. Brucan ştia el ceva, că a murit înainte de termen. Dumnezeu să-l odihnească. Nici eu nu cred că mai apuc 20 de ani, deci democraţia pentru mine este un bun pierdut. Dar fostul meu prieten înoată deja în bazinul democraţiei, înoată şi pe faţă şi pe spate. Ferească Dumnezeu să-l contrazici cu ceva. Te umpli de invective de la retardat la bolşevic nenorocit. El recomandă cetăţenilor patriei să plece fiecare unde poate. Ne putem aştepta ca peste 20 de ani să rămână aici numai cei care nu mai pot circula. Cum o fi în alte ţări? Am vizitat câteva, dar una este să fii turist şi alta să trăieşti în acea ţară. Numai la noi turistul vede dintr-un foc cum stăm, situaţia este clară. Murdăria este la vedere, sărăcia la fel, violenţa şi cuvintele porcoase circulă în toată libertatea lor, că doar de ce l-am mai împuşcat grabnic pe nefericitul ceaşcă? Nu vorbesc aici de îmbogăţiţi prin furt, că toată lumea vorbeşte, inclusiv cei care fură. „Prinde hoţul”, strigă şi hoţul. Dacă dictatura nu dă chix niciodată, decât la momentul năruirii fulgerătoare, democraţia noastră a dat chix ceas de ceas şi an de an. Cacealmaua loviluţiei a continuat cu aceea a multipartitismului, apoi a justiţiei mereu reformate şi deformate, apoi a sistemului sanitar şi educaţional într-o continuă subnutriţie bugetară. De aceea fostul meu prieten are dreptate – mi îmi trebuie nu 20 de ani, ci două secole ca să înţeleg democraţia. Dar fiind eu încredinţat că există avatarul ca formă de perpetuare a vieţii, poate voi fi un copac, vai de capul meu.
Boris Marian
Doi căţei
Doi căţei
În onoarea lui S.M. şi P.C.
Au fost odată doi căţei. Unul se trăgea din tată lup şi mamă dog, altul din tată dog şi mamă lupoaică.Ar trebui să spunem mamă dogă, dar nu merge. Cei doi căţei lătrau toată ziua, în special unul dintre ei, al cărui timbru speria trecătorii, El de fapt voia să spună ceva despre democraţie, dar devenise periculos şi muşca la oricare ocazie, doar să fie cineva în apropiere, chiar dacă respectiva persoană ar fi vrut să-l mângăie. Acesta era P. Celălat căţel, mai modest, să-i spunem S. încerca fără succes să-l potolească. Au crescut ei mai măricei, P. s-a făcut paznic, ia S. ţinea socotelile. Nu exista zi să nu fie cineva atacat de câinele P. Azi aşa, a doua zi la fel. Au început să curgă plângeri la şeriful oraşului. A venit şeriful a cercetat cazul şi a hotărât că P. trebuie îndepărtat din oraş. Dar ce se făcea S. fără P.? Să plece amândoi, au hotărât localnicii. Nu era bine, s-ar fi supărat toţi câinii din zonă. Şerifului i-a venit o idee. Pe câinele P. l-a făcut jurnalist, iar pe S. om de afaceri. Câine şi om de afaceri? Aici este toată socoteala. Am uitat să vă spun că cei doi câini se trăgeau din oameni, dar într-o noapte tulbure, când acoperişul casei s-a prăbuşit peste stăpâni, de frică, prichindeii s-au prefăcut în câini şi au scăpat cu viaţa. Mă credeţi, bine , nu mă credeţi şi mai bine, dar eu vă spun că totul este exact cum v-am spus.
BORIS MARIAN
În onoarea lui S.M. şi P.C.
Au fost odată doi căţei. Unul se trăgea din tată lup şi mamă dog, altul din tată dog şi mamă lupoaică.Ar trebui să spunem mamă dogă, dar nu merge. Cei doi căţei lătrau toată ziua, în special unul dintre ei, al cărui timbru speria trecătorii, El de fapt voia să spună ceva despre democraţie, dar devenise periculos şi muşca la oricare ocazie, doar să fie cineva în apropiere, chiar dacă respectiva persoană ar fi vrut să-l mângăie. Acesta era P. Celălat căţel, mai modest, să-i spunem S. încerca fără succes să-l potolească. Au crescut ei mai măricei, P. s-a făcut paznic, ia S. ţinea socotelile. Nu exista zi să nu fie cineva atacat de câinele P. Azi aşa, a doua zi la fel. Au început să curgă plângeri la şeriful oraşului. A venit şeriful a cercetat cazul şi a hotărât că P. trebuie îndepărtat din oraş. Dar ce se făcea S. fără P.? Să plece amândoi, au hotărât localnicii. Nu era bine, s-ar fi supărat toţi câinii din zonă. Şerifului i-a venit o idee. Pe câinele P. l-a făcut jurnalist, iar pe S. om de afaceri. Câine şi om de afaceri? Aici este toată socoteala. Am uitat să vă spun că cei doi câini se trăgeau din oameni, dar într-o noapte tulbure, când acoperişul casei s-a prăbuşit peste stăpâni, de frică, prichindeii s-au prefăcut în câini şi au scăpat cu viaţa. Mă credeţi, bine , nu mă credeţi şi mai bine, dar eu vă spun că totul este exact cum v-am spus.
BORIS MARIAN
Transplantul
Transplantul
Un om şi-a pierdut mâna dreaptă, piciorul stâng, organele interne şi alte piese mai puţin importante într-un accident nenorocit. A fost dus la spital, deşi omul nici nu părea să respire. L-au aşezat într-un incubator, cam cum se face cu un bebeluş, medicii s-au pus pe aşteptat, s-au dat anunţuri în ziar. Un miliardar a promis o sumă mare fiecărui donator care se va oferi să contribuie la „repararea” pacientului. După un an şi jumătate, pacientul a ieşit ca şi nou pe poarta spitalului. Nu mai avea servici, dar a simţit furnicături în mâna dreaptă. A început să fure tot ce se nimerea pe partea acestei mâini. Un antrenor a observat că piciorul stâng este foarte bine dezvoltat. L-a propus atacant într-o echipă de fotbal, de club. A devenit omul o celebritate. S-a lăsat de furat. De băut, bea de stingea, ficatul fiind obişnuit cu aşa ceva, de la un donator necunoscut. Mă rog, avea toate calităţile şi metehnele donatorilor. Un singur obicei nu i s-a modificat. Minţea cu un talent nemaipomenit. Astfel am aflat că nu suferise nici un accident. Omul era scriitor.
Boris Marian
Un om şi-a pierdut mâna dreaptă, piciorul stâng, organele interne şi alte piese mai puţin importante într-un accident nenorocit. A fost dus la spital, deşi omul nici nu părea să respire. L-au aşezat într-un incubator, cam cum se face cu un bebeluş, medicii s-au pus pe aşteptat, s-au dat anunţuri în ziar. Un miliardar a promis o sumă mare fiecărui donator care se va oferi să contribuie la „repararea” pacientului. După un an şi jumătate, pacientul a ieşit ca şi nou pe poarta spitalului. Nu mai avea servici, dar a simţit furnicături în mâna dreaptă. A început să fure tot ce se nimerea pe partea acestei mâini. Un antrenor a observat că piciorul stâng este foarte bine dezvoltat. L-a propus atacant într-o echipă de fotbal, de club. A devenit omul o celebritate. S-a lăsat de furat. De băut, bea de stingea, ficatul fiind obişnuit cu aşa ceva, de la un donator necunoscut. Mă rog, avea toate calităţile şi metehnele donatorilor. Un singur obicei nu i s-a modificat. Minţea cu un talent nemaipomenit. Astfel am aflat că nu suferise nici un accident. Omul era scriitor.
Boris Marian
Unghiul obtuz
Unghiul obtuz
Voi relata două întâmplări care se leagă numai în capul meu. Din şcoală nu mi-au plăcut paralelogramul şi unghiul obtuz.Prima întâmplare are o durată de 50 de ani. Cam mult. Eram un flăcăiaş aflat pe pământ de nici două decenii. Mulţi amici ai mei se lăudau că au cunoscut FEMEIA. Pentru mine era încă o enigmă. Eram prieten cu o fată foarte drăguţă, o minionă,o răsfăţată, dar nevinovată ca şi mine. Am mers împreună la Predeal, am luta o sticlă de vin şi ne-am retras în camera pe care o închiriasem special. Ne-am dezbrăcat ... total, dar la fel de total a fost şi eşecul. Fata m-a mângâiat pe frunte şi mi-a spus că nu este nici o nenorocire. Eram disperat. M-am dus la un medic urolog să mă cerceteze, omul mi-a luat banii şi m-a expediat râzând. Am făcut şi nişte injecţii, nu ştiu ce efect trebuiau să aibă, mie mi-au provocat pofta de mâncare. Timpul a trecut, fata , din diverse motive m-a părăsit, nu ştiu din ce cauză, poate chiar aceea pe care o bănuiam atunci, dar nu sunt sigur. Au mai trecut ceva ani, am revăzut-o cu un tip pe care îl cunoşteam, ea era ceva mai plinuţă. El era un băiat drăguţ, dar a murit de tânăr, nu ştiu de ce. Eu eram însurat, aveam un băiat şi aş fi vrut să am mai mulţi. Au mai trecut anii, în tot acest timp m-am gândit la miniona mea, ea îmi spunea, telepatic, că mă iubeşte. După decenii ne-am revăzut, se împlinise şi mai mult, avea şi ea o fetiţă, divorţase, apoi a plecat în altă ţară. I-am scris. Scriam ca un îndrăgostit gelos, ştiind că a avut ceva prieteni la viaţa ei. Tonul scrisorilor devenea tot mai acru, ea era enervată de singurătatea în care trăia, fiica plecase şi ea în altă ţară, era independentă. Eu, la fel de însurat, băiatul meu plecase şi el. Mă gândeam – ce ar fi, dacă, mai ştii, copiii noştri s-ar însoţi. Desigur era o aiureală. Corespondenţa cu fosta mea iubită s-a împotmolit. Dacă eram singur, poate, poate, ar fi fost în faţa noastră şansa de a ne reuni destinele. Un singur lucru m-a întristat cel mai mult – nu comunicam nicicum, scriam , scriam, dar monologam fiecare. Am aflat astfel că oamenii nu pot comunica nici atunci când a existat un sentiment între ei. Mă uit la câinii din parc, se împrietenesc, se latră, niciodată un câine nu este nepăsător faţă de semenul său. La oameni, instinctul de apărare se manifestă prin necomunicare.
A doua întâmplare este legată de un individ pe care nu l-am văzut în viaţa mea. Redactor la o revistă oarecare, omul nu scria rău. I-am trimis ceva articole, m-a publicat. Apoi au apărut divergenţele. Revista fiind online, pe forum au sosit diverse ecouri . Redactorul meu nu a stat deoparte, m-a învinuit că sunt bolşevic. Tam-nisam. Este drept că în copilărie citisem multe romane despre războiul civil, despre Marele Război de Apărare a Patriei, cum se scria în anii 50, cu litere mari. Dar bolşevic nu aveam cum să fiu. Aveam nişte opinii, departe de a fi un admirator al lui Lenin, Stalin şi al altora de teapa lor. Boala ultimelor două decenii este de a eticheta un om – comunist, fascist, legionar, ţărănist, etc. Personal nu am nici o opţiune precisă politică, nu o duc nici mai rău, nici mai bine acum, faţă de anii dinainte de 89, cu excepţia frigului ţi a lipsei de carne. Să nu uit că de călătorit pot călători unde vreau , iar fiul meu este în America. Nu mă bucur că nu este alături de mine. Redactorul a prins un fir şi m-a folosit de sac de box, cu perseverenţă, până ce am fost obligat, pe cale privată, să-l trimit la originea originilor. S-a supărat foc, dar nu s-a lăsat. Avea un cal de bătaie. Am renunţat la colaborarea cu publicaţia sa, mai exact, el m-a eliminat, ceea era de aşteptat. Atunci am revăzut o parte din copilăria mea petrecută alături de cavaleria lui Ceapaev, de partizanii din al doilea război mondial, multe fapte dermne de admiraţia unui copil. Acesta este unghiul obtuz de care vorbeam. În timp ce unghiul ascuţit poate accepta un grăunte de nisip care devine o perlă, dacă acel unghi este o scoică, în Pacific, unghiul obtuz nu acceptă nimic. Orice intră între laturile sale, iese cum a intrat. Am evitat aici cu obstinaţia politica, nu am spus cine era miniona, cine este redactorul, nu este interesant. Oameni suntem, indiferent în ce perioadă trăim, numai canibali sau maimuţe primate să nu fim. Dar , uneori, suntem.
Boris Marian
Voi relata două întâmplări care se leagă numai în capul meu. Din şcoală nu mi-au plăcut paralelogramul şi unghiul obtuz.Prima întâmplare are o durată de 50 de ani. Cam mult. Eram un flăcăiaş aflat pe pământ de nici două decenii. Mulţi amici ai mei se lăudau că au cunoscut FEMEIA. Pentru mine era încă o enigmă. Eram prieten cu o fată foarte drăguţă, o minionă,o răsfăţată, dar nevinovată ca şi mine. Am mers împreună la Predeal, am luta o sticlă de vin şi ne-am retras în camera pe care o închiriasem special. Ne-am dezbrăcat ... total, dar la fel de total a fost şi eşecul. Fata m-a mângâiat pe frunte şi mi-a spus că nu este nici o nenorocire. Eram disperat. M-am dus la un medic urolog să mă cerceteze, omul mi-a luat banii şi m-a expediat râzând. Am făcut şi nişte injecţii, nu ştiu ce efect trebuiau să aibă, mie mi-au provocat pofta de mâncare. Timpul a trecut, fata , din diverse motive m-a părăsit, nu ştiu din ce cauză, poate chiar aceea pe care o bănuiam atunci, dar nu sunt sigur. Au mai trecut ceva ani, am revăzut-o cu un tip pe care îl cunoşteam, ea era ceva mai plinuţă. El era un băiat drăguţ, dar a murit de tânăr, nu ştiu de ce. Eu eram însurat, aveam un băiat şi aş fi vrut să am mai mulţi. Au mai trecut anii, în tot acest timp m-am gândit la miniona mea, ea îmi spunea, telepatic, că mă iubeşte. După decenii ne-am revăzut, se împlinise şi mai mult, avea şi ea o fetiţă, divorţase, apoi a plecat în altă ţară. I-am scris. Scriam ca un îndrăgostit gelos, ştiind că a avut ceva prieteni la viaţa ei. Tonul scrisorilor devenea tot mai acru, ea era enervată de singurătatea în care trăia, fiica plecase şi ea în altă ţară, era independentă. Eu, la fel de însurat, băiatul meu plecase şi el. Mă gândeam – ce ar fi, dacă, mai ştii, copiii noştri s-ar însoţi. Desigur era o aiureală. Corespondenţa cu fosta mea iubită s-a împotmolit. Dacă eram singur, poate, poate, ar fi fost în faţa noastră şansa de a ne reuni destinele. Un singur lucru m-a întristat cel mai mult – nu comunicam nicicum, scriam , scriam, dar monologam fiecare. Am aflat astfel că oamenii nu pot comunica nici atunci când a existat un sentiment între ei. Mă uit la câinii din parc, se împrietenesc, se latră, niciodată un câine nu este nepăsător faţă de semenul său. La oameni, instinctul de apărare se manifestă prin necomunicare.
A doua întâmplare este legată de un individ pe care nu l-am văzut în viaţa mea. Redactor la o revistă oarecare, omul nu scria rău. I-am trimis ceva articole, m-a publicat. Apoi au apărut divergenţele. Revista fiind online, pe forum au sosit diverse ecouri . Redactorul meu nu a stat deoparte, m-a învinuit că sunt bolşevic. Tam-nisam. Este drept că în copilărie citisem multe romane despre războiul civil, despre Marele Război de Apărare a Patriei, cum se scria în anii 50, cu litere mari. Dar bolşevic nu aveam cum să fiu. Aveam nişte opinii, departe de a fi un admirator al lui Lenin, Stalin şi al altora de teapa lor. Boala ultimelor două decenii este de a eticheta un om – comunist, fascist, legionar, ţărănist, etc. Personal nu am nici o opţiune precisă politică, nu o duc nici mai rău, nici mai bine acum, faţă de anii dinainte de 89, cu excepţia frigului ţi a lipsei de carne. Să nu uit că de călătorit pot călători unde vreau , iar fiul meu este în America. Nu mă bucur că nu este alături de mine. Redactorul a prins un fir şi m-a folosit de sac de box, cu perseverenţă, până ce am fost obligat, pe cale privată, să-l trimit la originea originilor. S-a supărat foc, dar nu s-a lăsat. Avea un cal de bătaie. Am renunţat la colaborarea cu publicaţia sa, mai exact, el m-a eliminat, ceea era de aşteptat. Atunci am revăzut o parte din copilăria mea petrecută alături de cavaleria lui Ceapaev, de partizanii din al doilea război mondial, multe fapte dermne de admiraţia unui copil. Acesta este unghiul obtuz de care vorbeam. În timp ce unghiul ascuţit poate accepta un grăunte de nisip care devine o perlă, dacă acel unghi este o scoică, în Pacific, unghiul obtuz nu acceptă nimic. Orice intră între laturile sale, iese cum a intrat. Am evitat aici cu obstinaţia politica, nu am spus cine era miniona, cine este redactorul, nu este interesant. Oameni suntem, indiferent în ce perioadă trăim, numai canibali sau maimuţe primate să nu fim. Dar , uneori, suntem.
Boris Marian
Elevul Kafka
Kafka în plină inactualitate
Este greu, chiar imposibil să-i dai dreptate lui Kafka. Prima dificultate - nu ştie toată lumea cine este acest KAFKA. Am citit undeva că numele său , în limba cehă ar trebui scris Kavka, ceea înseamnă cucuvea. A doua dificultate şi următoarele până la cifre astronomice sunt de ordin particular. Am să încep cu o poveste. Era un profesor de sport, prin anii 5o care pusese ochii pe mine că aş fi prostul clasei. Nu exista ocazie să nu facă o glumă care se termina cu exemplificarea precisă a persoanei mele. Devenisem atât de imun, încât nu-l mai ascultam. La una dintre ore, profesorul fluieră, toţi elevii opresc jocul, era un antrenament de baschet.Numai bietul Kavka bate mingea înainte. Profesorul se uită la el ca un motan la un şoarece, îl cheamă şi iar se uită. Nu se aud decât zgomotele de afară. Ce va urma.? Tensiunea este atât de mare, încât bietul Kavka scoate, involuntar un şuierat, cam cum se întâmplă când un om expiră la final, înaintea sau în timpul deplasării spre lumea de dincolo.Elevul Kavka este eliminat din şcoală pentru că l-a fluierat pe profesorul de sport. Aceasta este legea. In faţa legii nu crâcneşti. Mai departe. Doi dascăli stau de vorbă. Elevul Kavka se grăbeşte spre casă. Trece pe lângă cei doi dascăli, iar de undeva, de peste gardul şcolii o minge de fotbal cade într-o băltoacă, exact lângă cei doi, stropindu-i cu o mâzgă isuportabilă la vedere. Dascălii pun mâna pe elevul Kavka şi încep să-l bată cu furie. Conform regulamentelor.în vigoare, bătaia este interzisă în şcoli, dar cum poţi să potoleşti doi oameni stropiţi cu noroi, aşa tam-nisam.? Elevul Kavka ajunge plin de sânge, acasă. Nasul era zdrobit de pumnii primiţi de la cei doi dascăli. Anchete, declaraţii, un dascăl a scăpat, fiind păstrat în şcoală, celălalt a fost mutat. Era în 1956., dar ce bătaie mâncau alţii, fără nici un motiv, decât politic.Mergem şi mai departe. La facultate, studentul Kavka a avut un profesor, o somitate, care în timpul războiului colaborase şi cu nemţii. Avea o educaţie aidoma teutonilor. Preda puţin, avea o carte excepţională, una dintre cele mai bune, cred, din lume, pe care o recomanda, astfel că predarea materiei la tablă era pur formală. Se spune că pălmuia pe subordonaţi, inclusiv femei, unele conferenţiar universitar. Cu ele, se pare, se şi culca uneori, când avea chef. La examen era o teroare în curte şi în faţa uşii, puţini erau studenţii care nu tremurau. Kavka a reuşit să ia un opt, sărind peste un subiect, fără ca profesorul să observe. L-a salvat , probabil, vizibila lipsă a emoţiei, ceea ce l-a făcut imun. Se jurase că va renunţa la facultate, dacă nu ia examenul, chiar îşi dorea acest lucru. Profesorul a murit de infarct în braţele unei amante care putea să-i fie nepoată. Weiter, vorba neamţului. Kavka a juns inginer.Primul şef era un urlător de meserie. Trimis la facultatea muncitorească, prin anii 50, devenise inginer şef, după ce a fost secretar de partid. Orice avea de spus era eliberat din plămâni cu o energie sonoră de bombă atomică. Kavka l-a suportat o perioadă, nu prea mult, iar la un moment dat , în timp ce omul, roşu la faţă debita citate din lecţiile de învăţământ politic, despre calitate şi productivitate, a dat cu pumnul în geamul care acoperea masa dispecerului, ce îi despărţea. A apărut o figură geometrică asemănătoare unui păianjen. Inginerul şef a tăcut brusc. Discuţia s-a oprit. Kavka a fost mutat la cercetare, acolo unde, spuneau muncitorii din fabrică, nimeni nu făcea nimic. Aveau dreptate, cercetarea mergea ca un melc pe o cărare închipuită, tehnologiile erau oricum preluate din alte ţări, se pare că din cercetarea în RSR nu a rezultat nici o tehnologie, totul era în rapoartele trimise mai sus. Plictisit de trecerea timpului, deşi scria poezii în fiecare noapte, Kavka a cerut să fie trimis la o uzină în construcţie, undeva, în provincie. Intr-o zi , un tânăr, era translator de franceză a fost găsit mort într-o groapă în care se pregătea montajul unui utilaj. Kavka, era director, a fost întrebat cde s-a întâmplat. De ce îl întrebau, nu ştia. Se pare că omul a fost ucis din nu se ştie ce motive, iar cercetarea a fost blocată din ordine superioare.
Omul a dispărut ca şi cum nici nu s-ar fi născut, deşi avea nevastă şi copil. Am fost disperat, dar am tăcut din gură, pardon, Kavka a tăcut din gură, eu nu exist. După doi ani, din alte motive, la fel de obscure, secretarul economic, un prichindel de un metru şi treizeci de centimetri, dar nu acesta era defectul lui principal, nici nu avea vreo vină, doar nu putea partidul să-l crească la modul concret, doar politic,
Vine în biroul lui kavka şi-i cere să-şi dea demisia. Care este motivul? Scrie ce vrei dumneata, a dost răspunsul. De fapt se dorea numirea unui localnic, uzina pornise şi Kavka nu mai era necesar în acel oraş,era nevoie de un localnic, aşa voia partidul. Kavka nu a scris nici o demisie, dar a fost demis pe motive de incompetenţă. Planul nu se realiza, nici nu era posibil, dar raportările se făceau fictiv şi situaţia ar fi compromis pe cei care raportau. Kavka nu semna nici o raportare, acesta era motivul. Motiv la motiv trage, ca peştele la râmă. A ajuns înapoi în dragul Bucureşti. Vremurile se schimbau din rău în mai rău. A căzut partidul de la putere, a venit director un tânăr, aproape stagiar, era vremea tinerilor. La început băiatul era politicos, apoi a învăţat ceva şmecherii, a intrat în gaşcă, aşa se spune în româna veche,
Cu un afacerist, fost responsabil cu deşeurile din fabrică, astfel că tânărul s-a simţit puternic şi a început să urle exact cum urla cândva fostul secretar de partid. Dar tânărul nostru era liberal, a devenit şi deputat, aşa că la prima mişcare Kavka a fost pensionat. De ce ? Că nu era mereu de acord cu unele prostii rostite de noul director. Kavka era fericit. Se apucă de scris, se duce la o gazetă. A publicat câte ceva, a avut succes, dar cine avea nevoie de un nou Kavka. Abia de citea lumea din Kafka, cehul evreu din Praga. S.-a certat cu un şef, conform obiceiului, că doar el era Kavka, cel care trebuia să treacă prin toate coloniile penitenciare, prin faţa Legii, să se transforme în gândac, etc.
Acum trăieşte , dar nu-l vede nimeni. Işi rescrie viaţa şi astfel va urma un roman al său, cu data de apariţie neanunţată.
Boris Marian
Este greu, chiar imposibil să-i dai dreptate lui Kafka. Prima dificultate - nu ştie toată lumea cine este acest KAFKA. Am citit undeva că numele său , în limba cehă ar trebui scris Kavka, ceea înseamnă cucuvea. A doua dificultate şi următoarele până la cifre astronomice sunt de ordin particular. Am să încep cu o poveste. Era un profesor de sport, prin anii 5o care pusese ochii pe mine că aş fi prostul clasei. Nu exista ocazie să nu facă o glumă care se termina cu exemplificarea precisă a persoanei mele. Devenisem atât de imun, încât nu-l mai ascultam. La una dintre ore, profesorul fluieră, toţi elevii opresc jocul, era un antrenament de baschet.Numai bietul Kavka bate mingea înainte. Profesorul se uită la el ca un motan la un şoarece, îl cheamă şi iar se uită. Nu se aud decât zgomotele de afară. Ce va urma.? Tensiunea este atât de mare, încât bietul Kavka scoate, involuntar un şuierat, cam cum se întâmplă când un om expiră la final, înaintea sau în timpul deplasării spre lumea de dincolo.Elevul Kavka este eliminat din şcoală pentru că l-a fluierat pe profesorul de sport. Aceasta este legea. In faţa legii nu crâcneşti. Mai departe. Doi dascăli stau de vorbă. Elevul Kavka se grăbeşte spre casă. Trece pe lângă cei doi dascăli, iar de undeva, de peste gardul şcolii o minge de fotbal cade într-o băltoacă, exact lângă cei doi, stropindu-i cu o mâzgă isuportabilă la vedere. Dascălii pun mâna pe elevul Kavka şi încep să-l bată cu furie. Conform regulamentelor.în vigoare, bătaia este interzisă în şcoli, dar cum poţi să potoleşti doi oameni stropiţi cu noroi, aşa tam-nisam.? Elevul Kavka ajunge plin de sânge, acasă. Nasul era zdrobit de pumnii primiţi de la cei doi dascăli. Anchete, declaraţii, un dascăl a scăpat, fiind păstrat în şcoală, celălalt a fost mutat. Era în 1956., dar ce bătaie mâncau alţii, fără nici un motiv, decât politic.Mergem şi mai departe. La facultate, studentul Kavka a avut un profesor, o somitate, care în timpul războiului colaborase şi cu nemţii. Avea o educaţie aidoma teutonilor. Preda puţin, avea o carte excepţională, una dintre cele mai bune, cred, din lume, pe care o recomanda, astfel că predarea materiei la tablă era pur formală. Se spune că pălmuia pe subordonaţi, inclusiv femei, unele conferenţiar universitar. Cu ele, se pare, se şi culca uneori, când avea chef. La examen era o teroare în curte şi în faţa uşii, puţini erau studenţii care nu tremurau. Kavka a reuşit să ia un opt, sărind peste un subiect, fără ca profesorul să observe. L-a salvat , probabil, vizibila lipsă a emoţiei, ceea ce l-a făcut imun. Se jurase că va renunţa la facultate, dacă nu ia examenul, chiar îşi dorea acest lucru. Profesorul a murit de infarct în braţele unei amante care putea să-i fie nepoată. Weiter, vorba neamţului. Kavka a juns inginer.Primul şef era un urlător de meserie. Trimis la facultatea muncitorească, prin anii 50, devenise inginer şef, după ce a fost secretar de partid. Orice avea de spus era eliberat din plămâni cu o energie sonoră de bombă atomică. Kavka l-a suportat o perioadă, nu prea mult, iar la un moment dat , în timp ce omul, roşu la faţă debita citate din lecţiile de învăţământ politic, despre calitate şi productivitate, a dat cu pumnul în geamul care acoperea masa dispecerului, ce îi despărţea. A apărut o figură geometrică asemănătoare unui păianjen. Inginerul şef a tăcut brusc. Discuţia s-a oprit. Kavka a fost mutat la cercetare, acolo unde, spuneau muncitorii din fabrică, nimeni nu făcea nimic. Aveau dreptate, cercetarea mergea ca un melc pe o cărare închipuită, tehnologiile erau oricum preluate din alte ţări, se pare că din cercetarea în RSR nu a rezultat nici o tehnologie, totul era în rapoartele trimise mai sus. Plictisit de trecerea timpului, deşi scria poezii în fiecare noapte, Kavka a cerut să fie trimis la o uzină în construcţie, undeva, în provincie. Intr-o zi , un tânăr, era translator de franceză a fost găsit mort într-o groapă în care se pregătea montajul unui utilaj. Kavka, era director, a fost întrebat cde s-a întâmplat. De ce îl întrebau, nu ştia. Se pare că omul a fost ucis din nu se ştie ce motive, iar cercetarea a fost blocată din ordine superioare.
Omul a dispărut ca şi cum nici nu s-ar fi născut, deşi avea nevastă şi copil. Am fost disperat, dar am tăcut din gură, pardon, Kavka a tăcut din gură, eu nu exist. După doi ani, din alte motive, la fel de obscure, secretarul economic, un prichindel de un metru şi treizeci de centimetri, dar nu acesta era defectul lui principal, nici nu avea vreo vină, doar nu putea partidul să-l crească la modul concret, doar politic,
Vine în biroul lui kavka şi-i cere să-şi dea demisia. Care este motivul? Scrie ce vrei dumneata, a dost răspunsul. De fapt se dorea numirea unui localnic, uzina pornise şi Kavka nu mai era necesar în acel oraş,era nevoie de un localnic, aşa voia partidul. Kavka nu a scris nici o demisie, dar a fost demis pe motive de incompetenţă. Planul nu se realiza, nici nu era posibil, dar raportările se făceau fictiv şi situaţia ar fi compromis pe cei care raportau. Kavka nu semna nici o raportare, acesta era motivul. Motiv la motiv trage, ca peştele la râmă. A ajuns înapoi în dragul Bucureşti. Vremurile se schimbau din rău în mai rău. A căzut partidul de la putere, a venit director un tânăr, aproape stagiar, era vremea tinerilor. La început băiatul era politicos, apoi a învăţat ceva şmecherii, a intrat în gaşcă, aşa se spune în româna veche,
Cu un afacerist, fost responsabil cu deşeurile din fabrică, astfel că tânărul s-a simţit puternic şi a început să urle exact cum urla cândva fostul secretar de partid. Dar tânărul nostru era liberal, a devenit şi deputat, aşa că la prima mişcare Kavka a fost pensionat. De ce ? Că nu era mereu de acord cu unele prostii rostite de noul director. Kavka era fericit. Se apucă de scris, se duce la o gazetă. A publicat câte ceva, a avut succes, dar cine avea nevoie de un nou Kavka. Abia de citea lumea din Kafka, cehul evreu din Praga. S.-a certat cu un şef, conform obiceiului, că doar el era Kavka, cel care trebuia să treacă prin toate coloniile penitenciare, prin faţa Legii, să se transforme în gândac, etc.
Acum trăieşte , dar nu-l vede nimeni. Işi rescrie viaţa şi astfel va urma un roman al său, cu data de apariţie neanunţată.
Boris Marian
Nu eşti interesant
Nu eşti interesant!
Omul aleargă printre barăci, caută ieşirea. Din megafon se aude o voce seacă, destul de puternică – „Nu eşti interesant, aleargă”. Omul nu a mâncat de o săptămână, se află în lagăr de circa un an, dar foamea de acum este mai rea decât înainte. „Nu eşti interesant”, se aude, este vocea medicului- şef al lagărului. Omul ştie că sub aspect medical nu este interesant. Nu suferă de nici o boală, doar că a slăbit, a ajuns la jumătatea greutăţii normale. Picioarele i se mişcă mai uşor, dar muşchii refuză oricare efort. Zilnic trebuie să care pietroaie grele, să le urce pe un deal. Nu ştie cum de reuşeşte. Pedeapsa cu înfometarea a primit-o pentru că a ajutat un camarad să se ridice. Se pare că au uitat să-l mai pună în porţie. Dacă iese în faţă, la raport, riscă să fie trimis la izolator, cu o porţie de supă pe zi. Dar va trebui să iasă. „Nu eşti interesant”, megafonul este cuplat, probabil, la un înregistrator, vocea şi inflexiunile sunt aceleaşi. Un om nu poate vorbi identic la interval de mai multe minute. I se pare că îşi vede iubita, undeva pe marginea drumului care înconjoară lagărul. Ar vrea să o îmbrăţişeze. Vocea îl ţintuieşte –„Nu eşti interesant”. Ce naiba, nu mai încetează? Ce interes poate prezenta el şi pentru cine? Ce înseamnă să fii interesant? Frumos nu poate fi, aşa , tuns scurt, cu buzele albite de epuizare, ochii înfundaţi, nasul subţiat de foame, umerii ascuţiţi. Gândurile nu mai circulă cu aceeaşi viteză, are doar o dorinţă, să iasă de aici, să-şi vadă iubita, să doarmă, să mănânce, să audă râsetele copiilor din vecini, chiar şi o ceartă, să vadă cerul, aici tot acelaşi cer este, dar cerul de acasă este altfel. Acasă este şi o baie, mai este şi un WC, are şi sufragerie, o bucătărie unde iubita găteşte minunat. De peste drum, iubita îi face semn. „Nu eşti interesant, eşti un nimeni”, schimbă textul medicul- şef al lagărului. Omul iese din drum se apropie de gardul din sârmă ghimpată prin care trece curent electric. El ştie, dar se gândeşte, poate că nu trece tot timpul, poate va reuşi să sară gardul, va fi liber. Se apropie, pune mâna pe sârmă, să se sprijine, o zguduitură puternică îl face să scoată un geamăt, apoi îl cuprinde întunericul total. „ Luaţi cadavrul nemernicului acela”, se aude vocea medicului-şef al lagărului. Din barăci, sute de ochi privesc, oarecum cu indiferenţă, în timp ce cadavrul se zgâlţâie pe sârma ghimpată. De peste drum, iubita zâmbeşte, se ridică şi pleacă. Iubitul ei o aşteaptă acum, acasă.
BORIS MARIAN
Omul aleargă printre barăci, caută ieşirea. Din megafon se aude o voce seacă, destul de puternică – „Nu eşti interesant, aleargă”. Omul nu a mâncat de o săptămână, se află în lagăr de circa un an, dar foamea de acum este mai rea decât înainte. „Nu eşti interesant”, se aude, este vocea medicului- şef al lagărului. Omul ştie că sub aspect medical nu este interesant. Nu suferă de nici o boală, doar că a slăbit, a ajuns la jumătatea greutăţii normale. Picioarele i se mişcă mai uşor, dar muşchii refuză oricare efort. Zilnic trebuie să care pietroaie grele, să le urce pe un deal. Nu ştie cum de reuşeşte. Pedeapsa cu înfometarea a primit-o pentru că a ajutat un camarad să se ridice. Se pare că au uitat să-l mai pună în porţie. Dacă iese în faţă, la raport, riscă să fie trimis la izolator, cu o porţie de supă pe zi. Dar va trebui să iasă. „Nu eşti interesant”, megafonul este cuplat, probabil, la un înregistrator, vocea şi inflexiunile sunt aceleaşi. Un om nu poate vorbi identic la interval de mai multe minute. I se pare că îşi vede iubita, undeva pe marginea drumului care înconjoară lagărul. Ar vrea să o îmbrăţişeze. Vocea îl ţintuieşte –„Nu eşti interesant”. Ce naiba, nu mai încetează? Ce interes poate prezenta el şi pentru cine? Ce înseamnă să fii interesant? Frumos nu poate fi, aşa , tuns scurt, cu buzele albite de epuizare, ochii înfundaţi, nasul subţiat de foame, umerii ascuţiţi. Gândurile nu mai circulă cu aceeaşi viteză, are doar o dorinţă, să iasă de aici, să-şi vadă iubita, să doarmă, să mănânce, să audă râsetele copiilor din vecini, chiar şi o ceartă, să vadă cerul, aici tot acelaşi cer este, dar cerul de acasă este altfel. Acasă este şi o baie, mai este şi un WC, are şi sufragerie, o bucătărie unde iubita găteşte minunat. De peste drum, iubita îi face semn. „Nu eşti interesant, eşti un nimeni”, schimbă textul medicul- şef al lagărului. Omul iese din drum se apropie de gardul din sârmă ghimpată prin care trece curent electric. El ştie, dar se gândeşte, poate că nu trece tot timpul, poate va reuşi să sară gardul, va fi liber. Se apropie, pune mâna pe sârmă, să se sprijine, o zguduitură puternică îl face să scoată un geamăt, apoi îl cuprinde întunericul total. „ Luaţi cadavrul nemernicului acela”, se aude vocea medicului-şef al lagărului. Din barăci, sute de ochi privesc, oarecum cu indiferenţă, în timp ce cadavrul se zgâlţâie pe sârma ghimpată. De peste drum, iubita zâmbeşte, se ridică şi pleacă. Iubitul ei o aşteaptă acum, acasă.
BORIS MARIAN
Povestea mea cu doi necunoscuţi
Povestea mea cu doi necunoscuţi
Îşi spuneau maxime, nu le comentau. Unul esa Scuptorul, altul doar cânta la flaut. Noaptea străinului a coborât peste ei ca o plasă gigantică, un năvod universal. O carte de vise zăcea pe marginea drumului. Visele nu erau nicăieri. „Bine, dar lumea este ca ocarte”, spune Sculptorul. Cel cu Flautul tace. Grădina lui Eros se zărea printre norii mângâiaţi de lună. „Ai auzit de angoasa privirii?”, întreabă Sculptorul. Cel cu Flautul tace. O groapă roşie se deschise în faţa lor. Sculptorul luă o bucată de lut, o modelă şi o aruncă în focul izbucnit din adânc. Lutul se prefăcu într-o statuie , o femeie fără viaţă, dar foarte frumoasă. Cel cu Flautul îi cântă şi Femeia prinse viaţă. „Eşti tu, Dumnezeu?”, se auzi o voce din văzduh. „Iertare , maestre”, se închină Sculptorul, dar asta este meseria mea. Bine, dar Femeia trăieşte, replică Vocea. „Eu sunt de vină, Stăpâne”, şopti Cel cu Flautul. „Vă iert, spuse Vocea, dar să nu se mai repete”. Astfel au ajuns pe celălalt versant al Muntelui. Un Labirint imens se deschise cu porţile sale de aur. „Aici este Necunoscutul” , strigară într-un glas călătorii. „Voi sunteţi necunoscuţii”, glăsui Duhul Labirintului. Avea un timbru foarte jos, cavernos şi amintea dureros de moarte. Au intrat. De atunci, porţile nu s-au mai deschis niciodată. Femeia aşteaptă doi necunoscuţi – pe Sculptor şi pe cel cu Flautul.
Boris Marian
Îşi spuneau maxime, nu le comentau. Unul esa Scuptorul, altul doar cânta la flaut. Noaptea străinului a coborât peste ei ca o plasă gigantică, un năvod universal. O carte de vise zăcea pe marginea drumului. Visele nu erau nicăieri. „Bine, dar lumea este ca ocarte”, spune Sculptorul. Cel cu Flautul tace. Grădina lui Eros se zărea printre norii mângâiaţi de lună. „Ai auzit de angoasa privirii?”, întreabă Sculptorul. Cel cu Flautul tace. O groapă roşie se deschise în faţa lor. Sculptorul luă o bucată de lut, o modelă şi o aruncă în focul izbucnit din adânc. Lutul se prefăcu într-o statuie , o femeie fără viaţă, dar foarte frumoasă. Cel cu Flautul îi cântă şi Femeia prinse viaţă. „Eşti tu, Dumnezeu?”, se auzi o voce din văzduh. „Iertare , maestre”, se închină Sculptorul, dar asta este meseria mea. Bine, dar Femeia trăieşte, replică Vocea. „Eu sunt de vină, Stăpâne”, şopti Cel cu Flautul. „Vă iert, spuse Vocea, dar să nu se mai repete”. Astfel au ajuns pe celălalt versant al Muntelui. Un Labirint imens se deschise cu porţile sale de aur. „Aici este Necunoscutul” , strigară într-un glas călătorii. „Voi sunteţi necunoscuţii”, glăsui Duhul Labirintului. Avea un timbru foarte jos, cavernos şi amintea dureros de moarte. Au intrat. De atunci, porţile nu s-au mai deschis niciodată. Femeia aşteaptă doi necunoscuţi – pe Sculptor şi pe cel cu Flautul.
Boris Marian
Apropo de dincolo
Apropo de dincolo
Apropo de dincolo, eu cred în viaţa de dincolo, în întâlnirile de dincolo, am multe de spus celor care se află deja acolo, ca şi celor care se vor duce acolo. Cei care sunt siguri că dincolo nu există, se înşeală amarnic. Viaţa de dincolo nu este o răsplată, nici o pedeapsă, este altceva. În univers nimic nu este unilateral. Totul se multiplică. De aceea, draga mea, vrei, nu vrei, ne vom mai vedea. Autobiografia este numai o etapă. Pe lângă asmilarea ipotezelor de natură magică, trebuie să ne interesăm de adevărata psihologie, adică să ne autocunoaştem. Păi, dragă domnule, aud o voce, prea multe ceri de la om. Spuneai că nu ai adversar. Dar nu-i cunoşti pe cei de dincolo de soare, dar nu cunoşti nici cântecele lor, zadarnic mai aştepţi o reînviere, vei fi mereu un altul şi tot altul, stop. Aici se va opri şi lecţia de azi. Priviţi doar malul apei cum se duce, în timp ce apa stă pe loc. Priviţi vaporul cum porneşte înapoi, în timp ce marea a pornit în propriul larg. Cum construieşte rândunica zborul ei din aripile altor păsări, moarte de decenii. Astfel iubirea noastră nu se stinge-n timp, e zborul veşnic. Speranţele nu sunt o hrană, doar poezia face faţă strigătelor mării prea flămânde. Dacă mormintele se schimbă, cum se poate ca sufletul din om să fie tot acelaşi? Poţi să te rogi la orice vrei, dar roagă-te, nu sta zadarnic în genunchi. Aici nu-i loc de umilinţă. La lună poţi să spui tot ce te doare, câinii de mult găsesc o alinare, te poţi chiar închina la o căldare, închină-te şi pernei, somnul fuge, te culci în locul său, astfel şi noaptea trece, iar omul crede că e singur, el nu nu ştie, în univers nu-i nimeni singur, doar Dumnezeu, dar El este cu noi mereu, fără a ne avea în faţă, ne recunoaşte după voce, după felul de a privi, atunci, întreabă un bun prieten, de ce mai spunem că nu încăpem pe pământ? Uşa spre dincolo stă deschisă. Mai zăbovim, mai stăm? Mai ai să-mi spui ceva? Sunt bun, sunt rău? Deştept sau prost? Altfel va fi primirea dincolo, va trebui să spună fiecare tot ce ştie, iar faptul că nu-i nimeni să răspundă, nu schimbă cu nimic ... schimbarea. Acum noi ne culcăm, la lecţia viitoare vom fi mai pregătiţi şi, poate, mai puţini. Rugaţi-vă-n picioare.
Boris Marian
Apropo de dincolo, eu cred în viaţa de dincolo, în întâlnirile de dincolo, am multe de spus celor care se află deja acolo, ca şi celor care se vor duce acolo. Cei care sunt siguri că dincolo nu există, se înşeală amarnic. Viaţa de dincolo nu este o răsplată, nici o pedeapsă, este altceva. În univers nimic nu este unilateral. Totul se multiplică. De aceea, draga mea, vrei, nu vrei, ne vom mai vedea. Autobiografia este numai o etapă. Pe lângă asmilarea ipotezelor de natură magică, trebuie să ne interesăm de adevărata psihologie, adică să ne autocunoaştem. Păi, dragă domnule, aud o voce, prea multe ceri de la om. Spuneai că nu ai adversar. Dar nu-i cunoşti pe cei de dincolo de soare, dar nu cunoşti nici cântecele lor, zadarnic mai aştepţi o reînviere, vei fi mereu un altul şi tot altul, stop. Aici se va opri şi lecţia de azi. Priviţi doar malul apei cum se duce, în timp ce apa stă pe loc. Priviţi vaporul cum porneşte înapoi, în timp ce marea a pornit în propriul larg. Cum construieşte rândunica zborul ei din aripile altor păsări, moarte de decenii. Astfel iubirea noastră nu se stinge-n timp, e zborul veşnic. Speranţele nu sunt o hrană, doar poezia face faţă strigătelor mării prea flămânde. Dacă mormintele se schimbă, cum se poate ca sufletul din om să fie tot acelaşi? Poţi să te rogi la orice vrei, dar roagă-te, nu sta zadarnic în genunchi. Aici nu-i loc de umilinţă. La lună poţi să spui tot ce te doare, câinii de mult găsesc o alinare, te poţi chiar închina la o căldare, închină-te şi pernei, somnul fuge, te culci în locul său, astfel şi noaptea trece, iar omul crede că e singur, el nu nu ştie, în univers nu-i nimeni singur, doar Dumnezeu, dar El este cu noi mereu, fără a ne avea în faţă, ne recunoaşte după voce, după felul de a privi, atunci, întreabă un bun prieten, de ce mai spunem că nu încăpem pe pământ? Uşa spre dincolo stă deschisă. Mai zăbovim, mai stăm? Mai ai să-mi spui ceva? Sunt bun, sunt rău? Deştept sau prost? Altfel va fi primirea dincolo, va trebui să spună fiecare tot ce ştie, iar faptul că nu-i nimeni să răspundă, nu schimbă cu nimic ... schimbarea. Acum noi ne culcăm, la lecţia viitoare vom fi mai pregătiţi şi, poate, mai puţini. Rugaţi-vă-n picioare.
Boris Marian
Ca un câine
Ca un câine, spuse K
În sinea sa, personajul K., de la Kafka, spune, la finalul romanului „Procesul” – „Ca un câine”. Ruşinea îl acoperă. Este o istorie a perfidiei, calomniei, violenţei, injustiţiei, neomeniei, tot ce a putut ieşi din cutia Pandorei, în vremea anticilor, tot ce a dominat şi domină istoria noastră ca specie umană se adună în spatele şoaptei resemnate şi deznădăjduite, totodată a bietului K. – „ Wie ein Hund”. Am citit romanul cu inima strânsă, iar moartea absurdă (dar care moarte nu este absurdă?) a lui K. m-a durut aproape la fel de mult ca moartea tatălui meu, când avea doar cincizeci de ani. Cine a văzut filmul şi nu a citit cartea nu a înţeles mare lucru, filmul este un mare eşec, deşi Anthony Perkins a făcut tot ce a putut, regia şi scenariul erau proaste. „Şi să povesteşti fiului şi fiului fiului tău”, spune Domnul întregii omeniri. Există trei feluri de atitudini – renegarea, necredinţa şi dezorientarea. Am trecut, în viaţă prin toate fazele, fiecare. Cine spune că nu a renegat nimic, nu s-a îndoit de nimic, nu a fost dezorientat nicodată, să iasă în faţă, i se poate spune că este şi mincinos. Important este ca în ciuda oricăror persecuţii, să nu devii călău. Eroii lui Kafka sunt victime, ei nici nu sut eroi, ei sunt umanitatea chinuită de un blestem născut de la prima crimă – uciderea lui Abel. Singura călăuză statornică este Cartea, nu poate exista credinţă şi morală fără Carte. De aceea în faţa tribunalului omul jură pe Biblie... Afară este urât, în casă este la fel, pşe cer se plimbă un rât de neiubire-purcel. Se promovează proşti în funcţie de zodiac, ei nu-s vinovaţi, foştii-foşti, ei între ei se plac . Iubirea doarme în rai, raiul e foarte îbalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuşi, seamănă cu Grivei, fără să ştie, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu?
Boris Marian
În sinea sa, personajul K., de la Kafka, spune, la finalul romanului „Procesul” – „Ca un câine”. Ruşinea îl acoperă. Este o istorie a perfidiei, calomniei, violenţei, injustiţiei, neomeniei, tot ce a putut ieşi din cutia Pandorei, în vremea anticilor, tot ce a dominat şi domină istoria noastră ca specie umană se adună în spatele şoaptei resemnate şi deznădăjduite, totodată a bietului K. – „ Wie ein Hund”. Am citit romanul cu inima strânsă, iar moartea absurdă (dar care moarte nu este absurdă?) a lui K. m-a durut aproape la fel de mult ca moartea tatălui meu, când avea doar cincizeci de ani. Cine a văzut filmul şi nu a citit cartea nu a înţeles mare lucru, filmul este un mare eşec, deşi Anthony Perkins a făcut tot ce a putut, regia şi scenariul erau proaste. „Şi să povesteşti fiului şi fiului fiului tău”, spune Domnul întregii omeniri. Există trei feluri de atitudini – renegarea, necredinţa şi dezorientarea. Am trecut, în viaţă prin toate fazele, fiecare. Cine spune că nu a renegat nimic, nu s-a îndoit de nimic, nu a fost dezorientat nicodată, să iasă în faţă, i se poate spune că este şi mincinos. Important este ca în ciuda oricăror persecuţii, să nu devii călău. Eroii lui Kafka sunt victime, ei nici nu sut eroi, ei sunt umanitatea chinuită de un blestem născut de la prima crimă – uciderea lui Abel. Singura călăuză statornică este Cartea, nu poate exista credinţă şi morală fără Carte. De aceea în faţa tribunalului omul jură pe Biblie... Afară este urât, în casă este la fel, pşe cer se plimbă un rât de neiubire-purcel. Se promovează proşti în funcţie de zodiac, ei nu-s vinovaţi, foştii-foşti, ei între ei se plac . Iubirea doarme în rai, raiul e foarte îbalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuşi, seamănă cu Grivei, fără să ştie, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu?
Boris Marian
Umbra lui Romeo
Umbra lui Romeo şi a Julietei sale
Casele vechi seamănă cu oamenii bătrâni- sunt pline de amintiri.... Stă întins, cu mâna lipită de corp, cealaltă a pierdut-o în primul război, cu ochii aţintiţi mari spre fereasta afundată în întunericul compact. „Hei, m-auzi?”, se aude un scâncet. Erau doi prieteni, unul avea o logodnică. Logodnica avea patrusprezece ani. Săruta ca la două zeci. Iar el se simţea ca un rege al Franţei. Au fost ucişi toţi trei. Martor a fost întunericul. Acum, tot ce se numeşte fum, are particule de om, tot ce se numeşte flacără are particule de suflet. Îndemnul, trebuie să trăieşti, l-am auzit de la o stea care a dispărut chiar a doua zi. Suntem asiguraţi că morala se află actualmente la loc de cinste. Locul de cinste este ascuns într-o peşteră plină cu bijuterii furate. Morala publică este apriori suspectă. Gândirea devansează orice, uneori şi glonţul. Moralitatea este discontinuă. În pauze au loc cele mai mari masacre. Există şi negarea şi refuzul, nu sunt aceleaşi lucruri. Adesea , printre ore solitare, când Soledad plutea în văi stelare, tăcerea-şi scutura hermina, iar Herr professor ne preda latina. Mă pomeneam vorbind fără cuvinte, cum nu mi se-ntâmpla nainte, mă întrebam ce este nebunia, pe care continent e România, eu ascultam balada lui Manole, departe de sofisme şi de mode.... Ziua-i masivă, albă şi rece ca un colegiu pentru colege, numai iubita, doar ea se zăreşte într-o oglindă ca ochiul de peşte. Trece cu trenul omul cu trenciul luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece şi albă, numai iubita, subţie şi naltă este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
Boris Marian
Casele vechi seamănă cu oamenii bătrâni- sunt pline de amintiri.... Stă întins, cu mâna lipită de corp, cealaltă a pierdut-o în primul război, cu ochii aţintiţi mari spre fereasta afundată în întunericul compact. „Hei, m-auzi?”, se aude un scâncet. Erau doi prieteni, unul avea o logodnică. Logodnica avea patrusprezece ani. Săruta ca la două zeci. Iar el se simţea ca un rege al Franţei. Au fost ucişi toţi trei. Martor a fost întunericul. Acum, tot ce se numeşte fum, are particule de om, tot ce se numeşte flacără are particule de suflet. Îndemnul, trebuie să trăieşti, l-am auzit de la o stea care a dispărut chiar a doua zi. Suntem asiguraţi că morala se află actualmente la loc de cinste. Locul de cinste este ascuns într-o peşteră plină cu bijuterii furate. Morala publică este apriori suspectă. Gândirea devansează orice, uneori şi glonţul. Moralitatea este discontinuă. În pauze au loc cele mai mari masacre. Există şi negarea şi refuzul, nu sunt aceleaşi lucruri. Adesea , printre ore solitare, când Soledad plutea în văi stelare, tăcerea-şi scutura hermina, iar Herr professor ne preda latina. Mă pomeneam vorbind fără cuvinte, cum nu mi se-ntâmpla nainte, mă întrebam ce este nebunia, pe care continent e România, eu ascultam balada lui Manole, departe de sofisme şi de mode.... Ziua-i masivă, albă şi rece ca un colegiu pentru colege, numai iubita, doar ea se zăreşte într-o oglindă ca ochiul de peşte. Trece cu trenul omul cu trenciul luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece şi albă, numai iubita, subţie şi naltă este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
Boris Marian
Amintiri-partea IV
Amintirile unui nostalgic –p.IV
Toţi suferim. Unul mai mult, altul mai puţin. Mă uit în jur – ce puternici sunt cu toţii, ce hotărâţi. Eu m-am născut nu ştiu cum şi când, am bolit ca toţi copiii, mai mult sau mai puţin, am râs şi am plâns, am învăţat uneori mai bine, alteori mai prost, am studiat mai bine şi mai puţin bine, am iubit ... o multitudine de fete frumoase, femei şi mai frumoase, ele m-au iubit mai mult sau mai puţin, am avut o viaţă de familie şi o am, nu am divorţat din varii motive, deşi discuţii, unele mai violente, verbal, au fost, sunt apreciat şi nu sunt apreciat, am făcut ce am vrut în viaţă. Dacă m-aş naşte din nou, nu ştiu dacă nu aş face acelaşi lucru. Poate că aş fi ocolit ingineria, care este o meserie ingrată , dacă nu ai pasiune pentru tehnică. Arta mi s-a părut că este domeniul libertăţii şi este. Până aici, nimic interesant. Aceasta este suprafaţa aproape a oricărui om. Dedesupt este altceva.
Părinţii mei au fost bucovinenei de origine. Tata era fiu de negustor, a studiat la Viena, apoi la Rouen, în Franţa, dar amicii săi l-au îndemnat să meargă, să lupte în Spania, de partea republicanilor. Astfel a devenit comunist. S-a întors, prin Tunisia , la Bucureşti, în 1939, oarecum scârbit de luptele interne , din tabăra comuniştilor, unii stalinişti, alţii troţkişti. Totuşi a menţinut legătura cu PCR. A izbucnit războiul care l-a găsit în regiunea Herţa. Fiind evreu, mama mea tot evreică, eu eram în stare de embrion, tot evreu, familia mea a juns în regiunea Stavropol de la nord de Caucaz, unde m-am născut, într-un sat căzăcesc. Nemţii au ocupat un timp regiunea, părinţii mei au ajuns în zona Uralilor, iar după terminarea războiului au revenit în România, prin Rădăuţi, la Bucureşti. Am uitat rapid limba rusă, am devenit un bucureştean de cartier, adică pe bulevardul A.I. Cuza, aproape de Gara de Nord. Beţivi, hoţi, ghicitoare, cerşetori, olteni cu legume, ofiţeri, tot ce vrei treceau pe acest bulevard pietruit şi cu case joase, înfipte în pământ. Mergeam la grădiniţa din Aleea Alexandru, unde erau şi copiii marilor ştabi comunişti, deşi tata abia fusese angajat la Radio. Apoi a îmbrăcat haina de maior, se ocupa cu presa MAI. Oho, vor spune unii, a fost securist. Nu, dragilor, nu a iubit acest domeniu, deşi au fost destui cunoscuţi ai lui care s-au angajat în construcţia vertiginoasă a noii societăţi. Carnet de partid nu a primit, că i-a spus prietenul Petre Borilă că este un trădător al partidului, de ce a venit din proprie iniţiativă din URSS. Ce, a fugit de socialism? Tata era nedumerit. Dar în România se construieşte tot socialism., nu? Lasă că asta facem noi, nu tu care ai venit cu ajutorul Joint. Joint, adică Joint Distribution Commitee este organizaţia evreiască din SUA care s-a ocupat şi se ocupă cu ajutorarea evreilor din toată lumea. Comuniştii au spus că Joint este o organizaţie de spionaj. Aşa au vrut ei, deşi România a beneficiat de ajutor american după război, în care era şi o contribuţie a evreilor americani. America a încercat să câştige simpatia în România. Dar sovieticii au fost mai hotărâţi. Tatăl meu a primit carnetul de partid în 1954, boala de hipertensiune arterială se agravase, se consumase prea mult din cauza marginalizării, pe care o considera, desigur, nedreaptă. A fost scos din cadrul MAI, trecut la Direcţia Presei , adică la cenzură, unde trebuia să citească nenumărate cărţi moştenite, adică jefuite de statul de democraţie populară, care trebuiau să intre biblioteci sau arse. Nu ştiu ce referate a scris, ştiu că a adus acasă o frumoasă Biblie tradusă în germană de Martin Luther.
Tata ştia germana, franceza, spaniola, rusa şi, evident, româna, dar germana era limba pe care o ştia mai bine. Bunicii mei au trăit în imperiul austro-ungar. Tata amurit în 1960 de congestie cerebrală, după o şedinţă de partid, eu spun că tot partidul l-a terminat. Indirect.
A fost un om care a şovăit între credinţa în ceva iluzoriu şi practicile pe care le judeca aspru, dar nu putea să deschidă prea mult gura. Această şovăială mi s-a transmis. Teoretic sunt un om de stânga, dar nu mă identific cu nici o formaţie din România. Nimeni nu este, pe plan politic, public, de stânga. Lăcomia omului este mai tare decât convingerile. La fel au făcut şi „burghejii comunişti”. De fapt puterea PCR a fost puterea unor carierişti lipsiţi de orice scrupule morale. O spun din cunoaşterea multor activişti de la diverse niveluri. Comunismul nu există. Lipseşte exemplul moral. Nimeni aflat la putere nu s-a comportat ca un om, aşa cum înţelegem noţiunea de Om. În 1963, student fiind la Moscova, am cerut să intru în PMR, aşa se numea partidul. Am fost primit de organizaţia din Politehnică-Facultatea de Chimie Industrială. Un asistent sau şef de lucrări s-a apropiat de mine şi m-a întrebat, încet, în şoaptă, nu ştiu de ce, cum este la Moscova. Era un tip ciudat. Am aflat mai târziu că a fost găsit mort în laborator, cam la un an după discuţia cu mine. Nu se ştia dacă a fost accident sau asasinat sau sinucidere.
Mama mea a avut o viaţă destul de lungă, iar dacă socotim prin câte a trecut, a rezistat bine 88 de ani. În copilărie a fost exploatată de tatăl, capul familiei, un negustor de mărunţiuri care a pus-o de la 13 ani să vândă ţigări la chioşcul său, o mai şi bătea uneori, trebuia să aibă grijă de doi fraţi mai mici. Totuşi, amintirea bunicilor eu o binecuvântez că mi-au dăruit o mamă cum rar găseşti, ca şi pentru faptul că au fost împuşcaţi de un pluton german, pe malul Bugului, la Mihailovka, în 1942, episod pe care îl văd cu ochii minţii şi acum. Bunicul i-a săpat groapa bunicii, care nici nu se ţinea bine pe picioare din cauza foamei. Mă întreb ce rost avea să mai fie împuşcaţi., când mureau, probabil, oricum. Dar, vorba unui profesor cinic, universitar pe deasupra, a la guerre comme a la guerre. Mai mare cinism nici că se poate. În tinereţe,, mama a fost sionistă şi visa să plece în Palestina, apoi s-a apropiat de mişcarea ilegală a comuniştilor, trimitea pachete, cred că şi lui Gheorghiu-Dej, care era la închisoare şi nu o ducea prea rău. În URSS, în timpul refugiului, a muncit din greu pentru întreţinerea familiei, adică a mea şi a tatălui meu, care mucea , dar a fost un timp foarte bolnav. Un rus oarecare, i-a strigat o dată „jidoavcă” şi a aruncat-o de pe scări, de era să-şi frângă oasele. Tatăl meu, convins că autoritatea sovietică, locală va lua atitudine, a reclamat cazul. URSS se afla în război cu Germania nazistă, antisemitismul nu putea fi tolerat în asemenea condiţii. Ei bine, i s-a râs în nas. Ca să ştie lume că evreii nu au condus în URSS. O simplă întâmplare. După război, în România mama a activat la UFDR, pentru cine nu ştie, Uniunea Femeilor Democrate din România. De parcă o femeie era democrată doar dacă făcea parte din UFDR. S-a lăsat, totul era foarte formal. Şefa organizaţiei era Liuba Chişinevschi, care după ce a zburat soţul ei, a dispărut şi ea. Chişinevschi a fost un lingău al lui Dej, dar nu l-a ajutat cu nimic linguşeala. Teohari Georgescu, ministru de Interne până în 1952, era bun prieten cu mama înainte de război. Deşi mulţi credeau că era evreu, omul era român sadea. Era mic de statură, roşcovan. Dar, uite că nu era evreu. Vadim inventează că-l chema Burăh Tescovici. Omul a murit, altfel Vadim ar trebui să-i dea un miel că l-a botezat... cu nume evreiesc. Nevasta lui Teohari era evreică, Samuilă o chema, au avut o fiică, ştiu că a plecat în Vest. Mama mea a murit în 1996, fără a reuşi să se stabilească în Israel, dar a vizitat ţara aproape în fiecare an, după 1965, când Ceauşescu a permis menţinerea relaţiilor diplomatice cu această ţară. Un frate al mamei a fost director în diverse ministere, de externe, comerţ exterior, apoi a fost trecut pe linie moartă. Meritele sale de voluntar în Spania republicană, de participant la Rezistenţa franceză nu valorau nici doi bani pentru Dej, mai puţin pentru Ceauşescu. Ei erau de aici, veneau din închisoare. Alţi doi fraţi ai mamei şi o soră au plecat în Palestina prin anii 20 -30. Unul a ajuns ministru în guvernele israeliene, la Comerţ. Industrie , înainte de 1948 s-a ocupat de mişcarea de tineret.
A fost în România prin anii 60, un tip cu ochi albaştri m-a bătut la cap să-i spun ce ştiu despre acel unchi, apoi m-a lăsat în pace. Celălat unchi a trăit în kibuţ, toată viaţa. Am fost în vizită la el, în 1989. Kibuţul este o comună, nimeni nu are proprietate, nici salariu, dar pentru excursii în străinătate sau pentru studii, membrii sunt ajutaţi. Au cantine , creşe, grădiniţe . Un tip de micro-comunism, care nu a depăşit 4% din totalul populaţiei.
Personal am fost un adept al sistemului socialist cam până prin 1983, mulţi vor spune că eram un prost. Trebuie să spun că nu i-am admirat pe lideri niciodată, Dej era plicticos în discursuri, Ceauşescu m-a îngrozit de la început, cum vorbea, apoi m-am obişnuit. Eram, totuşi convins că socialismul îţi asigură o casă, adică un apartament la bloc, un loc de muncă, un salariu , mai greu cu deplasările în străinătate, dar, ziceam eu, ce contează? Mama îmi spunea de Soljeniţân, de nivelul de trai din Israel, apoi a vizitat şi ea Europa, adică Italia, Elveţia, Franţa. Era încântată. Eu am văzut în 1972, Polonia, mi-a plăcut, în special Silezia, fostă provincie germană. Apoi, în 1978 am văzut Parisul, într-o deplasare de serviciu, foarte greu obţinută, eram, totuşi director tehnic de intreprindere. Apoi Viena, Belgradul, Milano, Roma, abia în 1989, Israelul. În 1989, în luna noiembrie, am fost întrebat când cade Ceauşescu, am răspuns – Niciodată. Nu credeam în căderea socialismului. Dar în 1983, când am avut mai multe conflicte cu diverşi activişti, am început să mă enervez. Totuşi, credeam că nu este sistemul de vină, ci oamenii. Căderea lui NC a pus punct credinţei mele. Am înţeles, foarte târziu, cât de şubred era totul. Frigul din anii 80, lipsa alimentelor îmi era cunoscută, o simţeam pe pielea mea, familia suferea, dar speram că vor veni vremuri mai bune. Nu mă laud cu nici o dizidenţă. Am luat un vot de blam cu avertisment, în 1983, dar mai credeam în puterea adevărului. Aiureli! Sunt convins că fără condiţii externe, socialismul s-ar fi menţinut în România, ca în Coreea de Nord. O nenorocire acceptată. Nimeni nu este de vină sau toţi suntem de vină, cu excepţia celor puţini care au încercat să se opună. Nu sunt un nostalgic al unui sistem despre care am aflat multe după căderea sa. Dar nu pot fi de acord că viaţa este o junglă în care cel viclean şi lacom ajunge să o ducă mai bine decât un om cu calităţi intelectuale şi morale superioare. Socialismul lui Marx, Engles, Lenin, Stalin, Dej, Ceauşescu nu a dat nici o soluţie, s-a înfundat tot mai mult în marasm economic şi moral. Nu sunt un profet, de aceea nu am soluţii în minte. Vorba lui Caragiale, preluată de Pleşu- „Nici aşa, nici altminteri”.
Boris Marian
Toţi suferim. Unul mai mult, altul mai puţin. Mă uit în jur – ce puternici sunt cu toţii, ce hotărâţi. Eu m-am născut nu ştiu cum şi când, am bolit ca toţi copiii, mai mult sau mai puţin, am râs şi am plâns, am învăţat uneori mai bine, alteori mai prost, am studiat mai bine şi mai puţin bine, am iubit ... o multitudine de fete frumoase, femei şi mai frumoase, ele m-au iubit mai mult sau mai puţin, am avut o viaţă de familie şi o am, nu am divorţat din varii motive, deşi discuţii, unele mai violente, verbal, au fost, sunt apreciat şi nu sunt apreciat, am făcut ce am vrut în viaţă. Dacă m-aş naşte din nou, nu ştiu dacă nu aş face acelaşi lucru. Poate că aş fi ocolit ingineria, care este o meserie ingrată , dacă nu ai pasiune pentru tehnică. Arta mi s-a părut că este domeniul libertăţii şi este. Până aici, nimic interesant. Aceasta este suprafaţa aproape a oricărui om. Dedesupt este altceva.
Părinţii mei au fost bucovinenei de origine. Tata era fiu de negustor, a studiat la Viena, apoi la Rouen, în Franţa, dar amicii săi l-au îndemnat să meargă, să lupte în Spania, de partea republicanilor. Astfel a devenit comunist. S-a întors, prin Tunisia , la Bucureşti, în 1939, oarecum scârbit de luptele interne , din tabăra comuniştilor, unii stalinişti, alţii troţkişti. Totuşi a menţinut legătura cu PCR. A izbucnit războiul care l-a găsit în regiunea Herţa. Fiind evreu, mama mea tot evreică, eu eram în stare de embrion, tot evreu, familia mea a juns în regiunea Stavropol de la nord de Caucaz, unde m-am născut, într-un sat căzăcesc. Nemţii au ocupat un timp regiunea, părinţii mei au ajuns în zona Uralilor, iar după terminarea războiului au revenit în România, prin Rădăuţi, la Bucureşti. Am uitat rapid limba rusă, am devenit un bucureştean de cartier, adică pe bulevardul A.I. Cuza, aproape de Gara de Nord. Beţivi, hoţi, ghicitoare, cerşetori, olteni cu legume, ofiţeri, tot ce vrei treceau pe acest bulevard pietruit şi cu case joase, înfipte în pământ. Mergeam la grădiniţa din Aleea Alexandru, unde erau şi copiii marilor ştabi comunişti, deşi tata abia fusese angajat la Radio. Apoi a îmbrăcat haina de maior, se ocupa cu presa MAI. Oho, vor spune unii, a fost securist. Nu, dragilor, nu a iubit acest domeniu, deşi au fost destui cunoscuţi ai lui care s-au angajat în construcţia vertiginoasă a noii societăţi. Carnet de partid nu a primit, că i-a spus prietenul Petre Borilă că este un trădător al partidului, de ce a venit din proprie iniţiativă din URSS. Ce, a fugit de socialism? Tata era nedumerit. Dar în România se construieşte tot socialism., nu? Lasă că asta facem noi, nu tu care ai venit cu ajutorul Joint. Joint, adică Joint Distribution Commitee este organizaţia evreiască din SUA care s-a ocupat şi se ocupă cu ajutorarea evreilor din toată lumea. Comuniştii au spus că Joint este o organizaţie de spionaj. Aşa au vrut ei, deşi România a beneficiat de ajutor american după război, în care era şi o contribuţie a evreilor americani. America a încercat să câştige simpatia în România. Dar sovieticii au fost mai hotărâţi. Tatăl meu a primit carnetul de partid în 1954, boala de hipertensiune arterială se agravase, se consumase prea mult din cauza marginalizării, pe care o considera, desigur, nedreaptă. A fost scos din cadrul MAI, trecut la Direcţia Presei , adică la cenzură, unde trebuia să citească nenumărate cărţi moştenite, adică jefuite de statul de democraţie populară, care trebuiau să intre biblioteci sau arse. Nu ştiu ce referate a scris, ştiu că a adus acasă o frumoasă Biblie tradusă în germană de Martin Luther.
Tata ştia germana, franceza, spaniola, rusa şi, evident, româna, dar germana era limba pe care o ştia mai bine. Bunicii mei au trăit în imperiul austro-ungar. Tata amurit în 1960 de congestie cerebrală, după o şedinţă de partid, eu spun că tot partidul l-a terminat. Indirect.
A fost un om care a şovăit între credinţa în ceva iluzoriu şi practicile pe care le judeca aspru, dar nu putea să deschidă prea mult gura. Această şovăială mi s-a transmis. Teoretic sunt un om de stânga, dar nu mă identific cu nici o formaţie din România. Nimeni nu este, pe plan politic, public, de stânga. Lăcomia omului este mai tare decât convingerile. La fel au făcut şi „burghejii comunişti”. De fapt puterea PCR a fost puterea unor carierişti lipsiţi de orice scrupule morale. O spun din cunoaşterea multor activişti de la diverse niveluri. Comunismul nu există. Lipseşte exemplul moral. Nimeni aflat la putere nu s-a comportat ca un om, aşa cum înţelegem noţiunea de Om. În 1963, student fiind la Moscova, am cerut să intru în PMR, aşa se numea partidul. Am fost primit de organizaţia din Politehnică-Facultatea de Chimie Industrială. Un asistent sau şef de lucrări s-a apropiat de mine şi m-a întrebat, încet, în şoaptă, nu ştiu de ce, cum este la Moscova. Era un tip ciudat. Am aflat mai târziu că a fost găsit mort în laborator, cam la un an după discuţia cu mine. Nu se ştia dacă a fost accident sau asasinat sau sinucidere.
Mama mea a avut o viaţă destul de lungă, iar dacă socotim prin câte a trecut, a rezistat bine 88 de ani. În copilărie a fost exploatată de tatăl, capul familiei, un negustor de mărunţiuri care a pus-o de la 13 ani să vândă ţigări la chioşcul său, o mai şi bătea uneori, trebuia să aibă grijă de doi fraţi mai mici. Totuşi, amintirea bunicilor eu o binecuvântez că mi-au dăruit o mamă cum rar găseşti, ca şi pentru faptul că au fost împuşcaţi de un pluton german, pe malul Bugului, la Mihailovka, în 1942, episod pe care îl văd cu ochii minţii şi acum. Bunicul i-a săpat groapa bunicii, care nici nu se ţinea bine pe picioare din cauza foamei. Mă întreb ce rost avea să mai fie împuşcaţi., când mureau, probabil, oricum. Dar, vorba unui profesor cinic, universitar pe deasupra, a la guerre comme a la guerre. Mai mare cinism nici că se poate. În tinereţe,, mama a fost sionistă şi visa să plece în Palestina, apoi s-a apropiat de mişcarea ilegală a comuniştilor, trimitea pachete, cred că şi lui Gheorghiu-Dej, care era la închisoare şi nu o ducea prea rău. În URSS, în timpul refugiului, a muncit din greu pentru întreţinerea familiei, adică a mea şi a tatălui meu, care mucea , dar a fost un timp foarte bolnav. Un rus oarecare, i-a strigat o dată „jidoavcă” şi a aruncat-o de pe scări, de era să-şi frângă oasele. Tatăl meu, convins că autoritatea sovietică, locală va lua atitudine, a reclamat cazul. URSS se afla în război cu Germania nazistă, antisemitismul nu putea fi tolerat în asemenea condiţii. Ei bine, i s-a râs în nas. Ca să ştie lume că evreii nu au condus în URSS. O simplă întâmplare. După război, în România mama a activat la UFDR, pentru cine nu ştie, Uniunea Femeilor Democrate din România. De parcă o femeie era democrată doar dacă făcea parte din UFDR. S-a lăsat, totul era foarte formal. Şefa organizaţiei era Liuba Chişinevschi, care după ce a zburat soţul ei, a dispărut şi ea. Chişinevschi a fost un lingău al lui Dej, dar nu l-a ajutat cu nimic linguşeala. Teohari Georgescu, ministru de Interne până în 1952, era bun prieten cu mama înainte de război. Deşi mulţi credeau că era evreu, omul era român sadea. Era mic de statură, roşcovan. Dar, uite că nu era evreu. Vadim inventează că-l chema Burăh Tescovici. Omul a murit, altfel Vadim ar trebui să-i dea un miel că l-a botezat... cu nume evreiesc. Nevasta lui Teohari era evreică, Samuilă o chema, au avut o fiică, ştiu că a plecat în Vest. Mama mea a murit în 1996, fără a reuşi să se stabilească în Israel, dar a vizitat ţara aproape în fiecare an, după 1965, când Ceauşescu a permis menţinerea relaţiilor diplomatice cu această ţară. Un frate al mamei a fost director în diverse ministere, de externe, comerţ exterior, apoi a fost trecut pe linie moartă. Meritele sale de voluntar în Spania republicană, de participant la Rezistenţa franceză nu valorau nici doi bani pentru Dej, mai puţin pentru Ceauşescu. Ei erau de aici, veneau din închisoare. Alţi doi fraţi ai mamei şi o soră au plecat în Palestina prin anii 20 -30. Unul a ajuns ministru în guvernele israeliene, la Comerţ. Industrie , înainte de 1948 s-a ocupat de mişcarea de tineret.
A fost în România prin anii 60, un tip cu ochi albaştri m-a bătut la cap să-i spun ce ştiu despre acel unchi, apoi m-a lăsat în pace. Celălat unchi a trăit în kibuţ, toată viaţa. Am fost în vizită la el, în 1989. Kibuţul este o comună, nimeni nu are proprietate, nici salariu, dar pentru excursii în străinătate sau pentru studii, membrii sunt ajutaţi. Au cantine , creşe, grădiniţe . Un tip de micro-comunism, care nu a depăşit 4% din totalul populaţiei.
Personal am fost un adept al sistemului socialist cam până prin 1983, mulţi vor spune că eram un prost. Trebuie să spun că nu i-am admirat pe lideri niciodată, Dej era plicticos în discursuri, Ceauşescu m-a îngrozit de la început, cum vorbea, apoi m-am obişnuit. Eram, totuşi convins că socialismul îţi asigură o casă, adică un apartament la bloc, un loc de muncă, un salariu , mai greu cu deplasările în străinătate, dar, ziceam eu, ce contează? Mama îmi spunea de Soljeniţân, de nivelul de trai din Israel, apoi a vizitat şi ea Europa, adică Italia, Elveţia, Franţa. Era încântată. Eu am văzut în 1972, Polonia, mi-a plăcut, în special Silezia, fostă provincie germană. Apoi, în 1978 am văzut Parisul, într-o deplasare de serviciu, foarte greu obţinută, eram, totuşi director tehnic de intreprindere. Apoi Viena, Belgradul, Milano, Roma, abia în 1989, Israelul. În 1989, în luna noiembrie, am fost întrebat când cade Ceauşescu, am răspuns – Niciodată. Nu credeam în căderea socialismului. Dar în 1983, când am avut mai multe conflicte cu diverşi activişti, am început să mă enervez. Totuşi, credeam că nu este sistemul de vină, ci oamenii. Căderea lui NC a pus punct credinţei mele. Am înţeles, foarte târziu, cât de şubred era totul. Frigul din anii 80, lipsa alimentelor îmi era cunoscută, o simţeam pe pielea mea, familia suferea, dar speram că vor veni vremuri mai bune. Nu mă laud cu nici o dizidenţă. Am luat un vot de blam cu avertisment, în 1983, dar mai credeam în puterea adevărului. Aiureli! Sunt convins că fără condiţii externe, socialismul s-ar fi menţinut în România, ca în Coreea de Nord. O nenorocire acceptată. Nimeni nu este de vină sau toţi suntem de vină, cu excepţia celor puţini care au încercat să se opună. Nu sunt un nostalgic al unui sistem despre care am aflat multe după căderea sa. Dar nu pot fi de acord că viaţa este o junglă în care cel viclean şi lacom ajunge să o ducă mai bine decât un om cu calităţi intelectuale şi morale superioare. Socialismul lui Marx, Engles, Lenin, Stalin, Dej, Ceauşescu nu a dat nici o soluţie, s-a înfundat tot mai mult în marasm economic şi moral. Nu sunt un profet, de aceea nu am soluţii în minte. Vorba lui Caragiale, preluată de Pleşu- „Nici aşa, nici altminteri”.
Boris Marian
Profesorul
Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert cu Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fgii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Arghezi –gentilom, burghezii în avion, Bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn,
Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.
Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.
BORIS MARIAN
Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.
Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.
BORIS MARIAN
Temeri
Vom deveni cândva soldaţi de plumb, războaiele vor fi mai lente, ne vom mişca destul de greu prin zăpada de plumb, steagul de plumb nu va mai flutura, va fi purtat de un biet sergent de plumb. Gloanţele de plumb nu ne vor mai face rău, vom respira plumb, sângele nostru va fi gri, iubirea noastră va fi veşnică, precum plumbul... Trăim atât de aproximativ, încât şi moartea nu ne e convingătoare.. . Ce vreţi să spuneţi prin sterile jocuri? .. Binecuvântează-mă acum, Doamne, când trec pragul casei Tale, mi-ai dat bocanci de plumb, haine de plumb, braţe de plumb, să nu mai pot zbura, dar eu, cândva cu plumbu-n mine voi zbura, fii sigur, revers al disperării de acum...Ai murit, Doamne? Nu Te cred, lasă-mă să-Ţi retrăiesc moartea, oricum eu sunt jertfa din urmă...Unu este izvorul mării, spune Zoharul...I say to my pen, take this pass... dar nu condeiul mă ascultă, doar inima, doar biata inimă uzată...Da, am să plec, strigă adolescentul la părinţii săi înmărmuriţi, nu pleacă, doar părinţii-ncet se duc, bunicii, străbunicii, până la hâtrul nostru Abraham...Acolo ne oprim, pustiul tace, unde-s zăpezile de altădată? Doar plumb, doar boli din ce în ce mai grave, dar până când? E timpul să mai apelăm la alte specii, furnici sau păsări colibri, deşi, mai ştii de care suferinţe ne-ar vorbi? ... Trăiesc deapururi între două sărbători. Ghiciţi, eu despre ce vorbesc acum?
xxx
Dar, iată vine clovnul în Agora, el ne recită din Anaxagoras, maestru al retoricii suave, el n-are studii universitare. Fără de teatru, fără de familie, există haos mare, nebunie, zice clovnul, zice Domnul, îndurarea e mai rară. Noi capul ni-l plecăm, dar din dispreţ, stăpâne, cât eşti de isteţ, să n-ai încredere-n supuşi, nici chiar în tine, stăpâne, vei fi pulberea de mâine... Julieta şi Romeo, întuneric, casele vechi sunt ca şi oamenii de veghe, au viaţa lor, au gânduri ştiu prea multe, Romeo şi Julieta-n vremuri sumbre...Dar cineva l-a înşelat pe Josef K., el a venit să-i spună – „Condamna”. De ce, de cum, de unde? Nimeni nu va spune altfel, totul este kenguru. . Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viaţa noatră meargă, unde le e cuibul nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră, să trăieşti o mie de vieţi, o mie –păsări fericite urcă-n Poezie..
BORIS MARIAN
xxx
Dar, iată vine clovnul în Agora, el ne recită din Anaxagoras, maestru al retoricii suave, el n-are studii universitare. Fără de teatru, fără de familie, există haos mare, nebunie, zice clovnul, zice Domnul, îndurarea e mai rară. Noi capul ni-l plecăm, dar din dispreţ, stăpâne, cât eşti de isteţ, să n-ai încredere-n supuşi, nici chiar în tine, stăpâne, vei fi pulberea de mâine... Julieta şi Romeo, întuneric, casele vechi sunt ca şi oamenii de veghe, au viaţa lor, au gânduri ştiu prea multe, Romeo şi Julieta-n vremuri sumbre...Dar cineva l-a înşelat pe Josef K., el a venit să-i spună – „Condamna”. De ce, de cum, de unde? Nimeni nu va spune altfel, totul este kenguru. . Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viaţa noatră meargă, unde le e cuibul nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră, să trăieşti o mie de vieţi, o mie –păsări fericite urcă-n Poezie..
BORIS MARIAN
Cine nu vrea să vadă
Cine nu vrea să vadă nu este orb, cine nu vrea să audă nu este surd, dar cine vrea și nu poate merită tot respectul.Nu toți cei lătrați de câini sunt hoți.Dacă ai un băț în mână, nu discuta cu câinele.La fiecare răspuns există o nouă întrebare.Să..fugi..de..jigniri,să..nu..alergi..după..onoruri.Recunosc că sunt mulţi poeţi care scriu mai bine decât mine, unii chiar necunoscuţi, nepublicaţi în volum. Recunosc că sunt mulţi oameni mai deştepţi decât mine, mai profunzi, mai studioşi, mai savanţi, nu mă pretind nici savant, în nici un caz, nici studios, dar mă simt mereu inspirat, aceasta este boala mea ... divină. Spun divină pentru că eu cred în Dumnezeu cu toată puterea, iar inspiraţia şi grafomania se pot confunda, nu ştiu dacă este acelaşi lucru sau nu. Deştepţii de ocazie vor spune, aha, nu ştii ce eşti un grafoman. Cel mai mare grafoman era Balzac, era un grafoman de geniu, deci contează ce fel de grafoman eşti, la fel şi termenul de meloman nu are nimic peiorativ, dimpotrivă. Într-un sat locuia o fată. În acelaşi sat locuia un flăcău. Flăcăul a sărutat-o pe fată, apoi s-a dus în lumea largă. I-a scris ce i-a scris, apoi, într-o zi, a venit şi fata nu l-a mai primit. Flăcăul s-a întunecat la faţă, nu a zis un cuvânt, s-a dus de unde a venit, s-a însurat, a avut copii, apoi nepoţi, iar după mulţi ani s-a întâlnit cu prima lui dragoste. Fata era o femeie deja în vârstă, era văduvă, avea şi ea o fată, nu avea nepoţi şi era tristă. Prima întrebare pe care i-a pus-o flăcăului a fost – „De ce m-ai lăsat?”. Fostul flăcău a înlemnit. El s-a gândit mereu la prima sa dragoste.Dar Zeul Timp şi-a spus cuvântul. Morala – sentimentele ne depăşesc mereu raţiunea.... Nu este Poesia, ţara tuturor posibilităţilor? Spre ea mă îndrept, trecând peste lanţul munţilor, ziua-i ceţoasă, graniţa e ascunsă, prieteni întâlnesc cu inima străpunsă. Acolo nu voi avea nici paşaport, nici număr, acolo un porumbel mi se aşează pe umăr, acolo-i voi întîlni pe tristan Tzara, urmuz, geo Bogza şi un citat din Ghemara ( n.a. Ghemara – parte din Talmud)... Nu lipsesc nici poduri şi nici fluvii, nu lipsesc nici străzile-n oraş, pentru călătorii şi heruvii ce îşi lasă sufletul drept gaj.Vântul bate-n borul pălăriei Profesorului, îl ţune aplecat, o poveste din copilărie pentru toată viaţa m-a marcat. Fără ţintă-ar merge înainte, timpul e un codru vechi, virgin, pânza de păianjen, din cuvinte creşte din înalt în rădăcini. Numai vântul trece pe sub tâmple, ce ar trebui să se întâmple?
Boris Marian
Boris Marian
Atentat
Incompatibil
Este ziua în care nu sunt compatibil cu nimeni. Cu lumea din jur, cu mine însumi. Ziua Judecăţii mele. Asta numai iarna, la Bucureşti ţi se întâmplă. Apă, gheaţă, alunecuş, murdărie. La serviciu, pereţii uzi, miros de amoniac. Secretara – bolnavă, prezentă. O colegă foarte preocupată se uită la mine peste ochelari ca la un gândac, oi fi deja metamorfozat ca în Kafka. Alta lucraează de zor. Şeful, ca de obicei mofturos, tot el, după o măgărie făcută cu câteva zile în urmă. Îl iert, el –nu. Alt coleg, mă ascultă un minut, apoi îmi mârâie – Lasă-mă în pace, vorbesc cu X. O zi bună. Acasă e mai puţin vesel, iarna. De nu-i iubire-n cosmos, ce mai e? Din ce substanţă-i cosmosul, mon Dieu? Purtat de gând, în nava mea fragilă, gonesc în spaţiul alb şi n-aştept milă, lipsit de cârmă şi de astrolab, cu visul zbor, ca într-un basm arab, într-un pustiu de foc şi ger străluminat de stele care urcă ori decad, prostituându-se cu orice biet nomad.... S-au golit nopţile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinţilor în pernă, craterul viselor, pe scânduri licheni au crescut, şerpi leneşi, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus , nu se vede nici un duh, cine poate crede, cine nu, se întoarce cu faţa la perete, în geamăt. Şi-ngheaţă.
Poezia este un atentat
Poezia este un atentat la bunul simţ,
Spune profesorul, ia o monedă în dinţi,
Încercând metalul şi zimţii, cum fac părinţii
Când îşi verifică odrasla din clasa a şaptea.
Poezia este un atentat la timpul liber,
O, mein Silber,oftează profesorul,
Timpul trece şi în curând va fi calm şi rece,
Poezia este un atentat la divinitate,
Strigă un diavol jucăuş, dintr-o carte.
BORIS MARIAN
Este ziua în care nu sunt compatibil cu nimeni. Cu lumea din jur, cu mine însumi. Ziua Judecăţii mele. Asta numai iarna, la Bucureşti ţi se întâmplă. Apă, gheaţă, alunecuş, murdărie. La serviciu, pereţii uzi, miros de amoniac. Secretara – bolnavă, prezentă. O colegă foarte preocupată se uită la mine peste ochelari ca la un gândac, oi fi deja metamorfozat ca în Kafka. Alta lucraează de zor. Şeful, ca de obicei mofturos, tot el, după o măgărie făcută cu câteva zile în urmă. Îl iert, el –nu. Alt coleg, mă ascultă un minut, apoi îmi mârâie – Lasă-mă în pace, vorbesc cu X. O zi bună. Acasă e mai puţin vesel, iarna. De nu-i iubire-n cosmos, ce mai e? Din ce substanţă-i cosmosul, mon Dieu? Purtat de gând, în nava mea fragilă, gonesc în spaţiul alb şi n-aştept milă, lipsit de cârmă şi de astrolab, cu visul zbor, ca într-un basm arab, într-un pustiu de foc şi ger străluminat de stele care urcă ori decad, prostituându-se cu orice biet nomad.... S-au golit nopţile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinţilor în pernă, craterul viselor, pe scânduri licheni au crescut, şerpi leneşi, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus , nu se vede nici un duh, cine poate crede, cine nu, se întoarce cu faţa la perete, în geamăt. Şi-ngheaţă.
Poezia este un atentat
Poezia este un atentat la bunul simţ,
Spune profesorul, ia o monedă în dinţi,
Încercând metalul şi zimţii, cum fac părinţii
Când îşi verifică odrasla din clasa a şaptea.
Poezia este un atentat la timpul liber,
O, mein Silber,oftează profesorul,
Timpul trece şi în curând va fi calm şi rece,
Poezia este un atentat la divinitate,
Strigă un diavol jucăuş, dintr-o carte.
BORIS MARIAN
Ninge
Ninge frumos, ninge cu plumb, aşa spun ecologiştii, aşa spunea şi Bacovia. Tristeţea este rudă cu plumbul, este la fel de nocivă. Ninge cu arsenic, uraniu, de ce nu ninge cu aur? Cu argint? Cu diamante? Oare, Dumnezeu nu este şi El poet? Pentru noi, ca indivizi – totul, pentru omenire – nimic...Privat de bucuriile vieţii terestre, mă-ndrept spre lumea care nu este ...Există eclipsa lui Dumnezeu? Mă-ntreabă prietenul Zevedeu... Din săbii vom face fier pentru plug, dar plugul se trage de boii din jug... Anaconda se zbate în visul-coşmar, corbii pândesc din hotar în hotar, leşuri de secole zac fără gropi, şarpele morţii ne umple de stropi, verde-i otrava, astăzi e nea, ninge frumos, domnişoară Chochat...Şi cât de simplu soarele-n pământ lovind, câmpia izbucneşte-n ape verzi şi munţii spintecă pulpana cerului în fugă, iar eu, de-atâta neputinţă ochii-nchid şi-aud cu picură în peşteră Cuvântul... Noi vom călători pe această ţestoasă, anii, ca nişte ierburi puternice ne vor împiedica să mergem acasă, noi vom călători pe această cometă pietrificată, lăsând o dârâ de Pax Vobiscum şi mulţumiri repetate, ieşind din imperiul tău, Poezie, ne vom îmbăta de moarte şi de trezie, iar gândul se va umple de uitare, ca de o apă tulbure Titanicul în mare...Ca să constaţi inutilitatea unui peisaj...Mătrăguna creşte şi în Grădina Raiului, de ce nu ar dori îngerii să devină oameni?... Palat de cleştar, cu genunchii la gură ...Eu urc prin beznă scări greoaie ...O pasăre, astăzi, Malcale, îmi lasă un cântec în prag, un” se sfârşeşte oraşul, acolo începe-un drumeag...Avem de nevoie şi de umbra noastră, este clar...Răspunsul şatepta cuminte într-o lumină rece, departe de-ntrebarea – cheie, descuie, număr pân-la zece, dechuie, zice mortul, blând, are o voce de pământ, are un timbru de cenuşă, iar gura lui este o uşă, o fi un om ascuns de-un veac sau doar un duh sau doar un drac? ... Mari semne de-ntrebare laşi, o, Doamne, Tu ningi peste-oraş.
Boris Marian
Boris Marian
Prietenul din Hawai
Am un prieten în Hawai, un om de la care învăţ mereu cum nu trebuie să fie un om. Mă numeşte spam, incapabil, inabordabil, trufaş, dar nu m-a văzut niciodată.. Deşi este în Hawai se consideră situat în centrul Universului. Dar s-ar putea să aibă dreptate. Centrul este oriunde şi nicăieri. Una dintre cele mai grele boli este să ai mereu dreptate. Este o boală care loveşte deoăotrivă pe purtător şi pe cel care vine în contact cu bolnavul, deşi nu se ia. Poate că toţi trecem prin ea, dar , adesea, ne revenim. Altfel, am muri cu toţii. Iubito, mă iei la judecată în faţa unor pitici? Cineva mi-a spus că aş avea ceva talent. Să nu-i crezi, dacă i-aş crede, n-aş mai scrie un rând. M-aş culca pe o ureche şi nu m-aş mai ridica. Îmi spui că mi-am făcut de cap în viaţă? Nici vorbă, în sufletul meu am fost un schimnic şi sunt şi acum. Pereţii fiinţei mele sunt albi. Se simte varul proapăt. Omizile nu mă consumă. Poeţii sunt veşnici. Cioplitorul în piatră sau în marmură este şi el un biograf, lucrarea îi aparţine ca şi mâinile pe care le foloseşte cu măiestrie. Răspunsurile aşteaptă cuminţi, într-o lumină rece, fiecare... Poatre pentru viaţa de apoi? Trăieşti o viaţă, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineaţa, iar amiaza e şi mai scurtă, noaptea e flămândp. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric şi scrii, precum chinezii antici, fluturi ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morţii, împăcat te scuturi. Înving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el este-nceputul ca şi sfârşitul propriilor îndoieli, stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult, de la înălţime, era dus pe targă, prin mulţime. Finis coronat opus, aşa este? De nu-i iubire-n cosmos, ce mai e? Din ce substanţă-i cosmosul, mon Dieu? Purtat în gând, în nava mea fragilă, gonesc în spaţiul alb şi n-aştept milă, lipsit de cârmă şi de astrolab, cu visul zbor, ca într-un basm arab, într-un pustiu de foc şi ger străluminat de stzele care urcă ori decad, prostituiându-se cu orice biet nomad..
BORIS MARIAN
BORIS MARIAN
N-am cunoscut
N-am cunoscut nemuritori, am cunoscut neputincioși, bieții de ei, nu râdeți, neputincios este și Dumnezeu de a apelat la ajutorul oamenilor, aș acorda o decorație, un ordin al neputinței, să plătească omul un impozit mai mic, că Dumnezeu oricum nu plătește, mâinile noastre sunt mute, Doamne, de ar vorbi, refuzul iubirii este o crimă nepepsită, Dar va veni și vremea celor neiubiți, prădătorii viitorului vor plăti, cei care fură ce nu se vede, am să-ți dau un nume, băiatule, de n-o să mă uiți, de sub piatră am să-l scot, așa cvum pe piatră numele se șterg. Adiază prin somnul nostru avalanșe suave de vise, precum mătasea de China, ne binecuvântă o lebădă. Questo ripete il flutto, adică valul repetă ceea ce noi nicicând n-am rostit, dar cineva a spus, acel cineva căruia noi îi spunem uneori Dumnezeu, alteori „cine știe”. Acești domni au coșmaruri, trebuie vindecați, dați-le ștreangul cel mai frumos, înflorat, înmuiat în uleri de trandafir, acești domni care vor să moară , dar niciodată nu s-au destăinuit, au fost drepți ca niște brazi de un an jumătate, curați ca zăpada din Kilimandjaro,
Eu cred în moartea lor, dați-le ștreangul, vor fi mulțumiți, nu vor face nazuri, ei nici nu există.De unde această senzație de fericire ? Imi amintesc de doamna A. O femeie de o rară frumusețe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi și țigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi și ani de zile imaginea ei m-a tulburat, desigur, doar ca bărbat. Nu țin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin ușa apartamentului, gătea la bucătărie și era în costum de baie, m-a tulburat de parcă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult, avea pe atunci aproape 8o de ani. Cred că s-a dus, frumoasă cum era, undeva, lângă Fecioara Maria, dacă există. Pentru mine era intangibilă, nu eram doar timid, dar mi-era rușine de prietenul meu, iar ea nici nu mă considera bărbat. BORIS MARIAN
Eu cred în moartea lor, dați-le ștreangul, vor fi mulțumiți, nu vor face nazuri, ei nici nu există.De unde această senzație de fericire ? Imi amintesc de doamna A. O femeie de o rară frumusețe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi și țigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi și ani de zile imaginea ei m-a tulburat, desigur, doar ca bărbat. Nu țin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin ușa apartamentului, gătea la bucătărie și era în costum de baie, m-a tulburat de parcă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult, avea pe atunci aproape 8o de ani. Cred că s-a dus, frumoasă cum era, undeva, lângă Fecioara Maria, dacă există. Pentru mine era intangibilă, nu eram doar timid, dar mi-era rușine de prietenul meu, iar ea nici nu mă considera bărbat. BORIS MARIAN
Iertarea
Iertarea – scrisoare către R.
De la Boris Marian
Două stări ne sunt foarte apăsătoare – recunoştinţa şi şansa de a ierta. Nu şi nu. Despre recunoştinţă nu vorbesc aici, prost este cel care o aşteaptă, iar prostia se plăteşte. Despre iertare, da, am o veche experienţă în refuzul de a fi iertat. Nimic nu mi s-a iertat în viaţă- că am fost bun, că am fost rău, că am fost indiferent, că am iertat, nici pentru asta nu am fost iertat. Mi s-a spus Satana, deşi nimeni nu l-a văzut. Aş vrea să fiu Satana, atunci, da, nici nu aş mai cere iertare nimănui. M-aş simţi ca un lup în pădure – aş urla la lună şi la mirosul de oaie. M-am rugat de fiinţa numită R., convenţional, putea fi X, Z. Mi-am scos inima pe tavă, inima s-a răcit până nu au mai ieşit aburi din ea, am pus-o la loc să se încălzească. M-am simţit ca un bou dus la înjunghiere. Lev Tolstoi are o povestire extraordinară despre un cal care este condamnat, fiind bătrân, să fie sacrificat. Un asasinat în toată regula. În rusă i se spunea acelui cal Holstomer, pentru că avea pasul măsurat exact. Calul i-a iertat pe asasinii săi. Nu avea ce face şi mai era şi cal. Un oarecare m-a umplut de zoaie, de acuze, apoi s-a oprit, am crezut că i-a trecut, am mers la el cu căciula în mână, cum se spune, m-a gonit cu pietre, mai să-mi spargă dibla. M-am înjurat singur, de prost ce eram. Nu sunt umil de felul meu, dimpotrivă, mă cert chiar, uneori, că sunt prea tupeist, dar nu sunt ţanţoş şi iert foarte uşor. Prea uşor, aş zice, dacă nu m-aş contrazice singur. Iertarea mi se pare a fi una dintre cele mai frumoase calităţi ale omului, după iubire. Mila nu este cel mai frumos sentiment, deşi este util. Prin milă poţi umili un om, de altfel, chiar rădăcina este comună, are origine slavă. Pomilovanie înseamnă a te îndura de cineva. I se pregătea unui nefericit tăierea capului, trecea ţarul, un cneaz şi spunea – Niet! Capul rămânea pe umerii omului, spre dezamăgirea gloatei. Gloata nu este blândă. Nici unul dintre noi nu face parte din gloată. Gloata este o structură ad-hoc, se formează şi dispare după împrejurări, Ce plăcut este un câine singur şi ce periculoşi sunt câinii în haită? Oamenii şi câinii, după atâta convieţuire, seamănă, ca nişte rude. Nu-mi plac maimuţele, de aceea aş prefera un strămoş câine, poate chiar lup. Atunci, n-aş mai ierta nici eu pe nimeni, dar pe nimeni. Aş fi, oare, fericit?
De la Boris Marian
Două stări ne sunt foarte apăsătoare – recunoştinţa şi şansa de a ierta. Nu şi nu. Despre recunoştinţă nu vorbesc aici, prost este cel care o aşteaptă, iar prostia se plăteşte. Despre iertare, da, am o veche experienţă în refuzul de a fi iertat. Nimic nu mi s-a iertat în viaţă- că am fost bun, că am fost rău, că am fost indiferent, că am iertat, nici pentru asta nu am fost iertat. Mi s-a spus Satana, deşi nimeni nu l-a văzut. Aş vrea să fiu Satana, atunci, da, nici nu aş mai cere iertare nimănui. M-aş simţi ca un lup în pădure – aş urla la lună şi la mirosul de oaie. M-am rugat de fiinţa numită R., convenţional, putea fi X, Z. Mi-am scos inima pe tavă, inima s-a răcit până nu au mai ieşit aburi din ea, am pus-o la loc să se încălzească. M-am simţit ca un bou dus la înjunghiere. Lev Tolstoi are o povestire extraordinară despre un cal care este condamnat, fiind bătrân, să fie sacrificat. Un asasinat în toată regula. În rusă i se spunea acelui cal Holstomer, pentru că avea pasul măsurat exact. Calul i-a iertat pe asasinii săi. Nu avea ce face şi mai era şi cal. Un oarecare m-a umplut de zoaie, de acuze, apoi s-a oprit, am crezut că i-a trecut, am mers la el cu căciula în mână, cum se spune, m-a gonit cu pietre, mai să-mi spargă dibla. M-am înjurat singur, de prost ce eram. Nu sunt umil de felul meu, dimpotrivă, mă cert chiar, uneori, că sunt prea tupeist, dar nu sunt ţanţoş şi iert foarte uşor. Prea uşor, aş zice, dacă nu m-aş contrazice singur. Iertarea mi se pare a fi una dintre cele mai frumoase calităţi ale omului, după iubire. Mila nu este cel mai frumos sentiment, deşi este util. Prin milă poţi umili un om, de altfel, chiar rădăcina este comună, are origine slavă. Pomilovanie înseamnă a te îndura de cineva. I se pregătea unui nefericit tăierea capului, trecea ţarul, un cneaz şi spunea – Niet! Capul rămânea pe umerii omului, spre dezamăgirea gloatei. Gloata nu este blândă. Nici unul dintre noi nu face parte din gloată. Gloata este o structură ad-hoc, se formează şi dispare după împrejurări, Ce plăcut este un câine singur şi ce periculoşi sunt câinii în haită? Oamenii şi câinii, după atâta convieţuire, seamănă, ca nişte rude. Nu-mi plac maimuţele, de aceea aş prefera un strămoş câine, poate chiar lup. Atunci, n-aş mai ierta nici eu pe nimeni, dar pe nimeni. Aş fi, oare, fericit?
Câinele tovarăşului Stalin
Câinele tovarăşului Stalin
de BorisMarian
În faţa mea stă tovarăşul Stalin. Este blând şi trage din pipă. Mă cântăreşte din ochi, aşa, pe furiş. Pentru el nici un om nu este un oarecare. Oricare om poate constitui un pericol pentru tovarăşul Stalin. Pentru că el nu este om. El este mult deasupra oricărei fiinţe, în afară de câinele său despre care nu ştie nimeni. Numai eu ştiu că tovarăşul Stalin are un câine. Câinele tovarăşului Stalin este cel mai inteligent câine din lume. El prevede viitorul, cunoaşte trecutul şi oferă soluţii pentru prezent. Au murit mulţi colaboratori ai tovarăşului Stalin, care prin pădure, care lângă un zid, în fine, dar câinele acesta are o vârstă înaintată, circa o sută de ani, trăieşte şi va trăi. De ce trăieşte atât de mult? Pentru că, deşi câine, poate tocmai de aceea, ştie să-l linguşească pe stăpânul său, nu-l contrazice, îi dă sfaturile cele mai bune şi muşcă întotdeauna pe cine trebuie. Cel muşcat nu are curajul să se plângă, nimeni nu trebuie să ştie că a fost muşcat. Dacă s-a plâns cuiva, poate să-şi tragă un glonţ, nimeni nu-l va scăpa de răzbunarea tovarăşului Stalin, pentru că stăpânul şi câinele sunt totuna. Se spune, poate fi o legendă, că, uneori, noaptea, Stalin şi câinele ies pe uşa din spatele vilei de lângă Moscova şi aleargă prin pădure, urlă ca lupii, se bucură că nu-i vede nimeni. Ziua totul revine la normal. Stalin se scoală la prânz, citeşte, semnează sau scrie un NU, cheamă secretarul, în fiecare zi pe un altul, cel precedent fiind împuşcat chiar în seara zilei fatale când a fost numit secretar, şi îi înmânează hârtiile, îl întreabă de familie, de sănătate. Siberia este plină de familiile secretarilor lui Stalin. Este viitorul acestei zone neospitaliere. Aceste familii vor constitui rezerva de aur a ţării, în cazul unui război total. Stalin nu-l va mai apuca, deşi tare mult şi-ar dori. Dar el va fi nevoit să-i ia locul lui Dumnezeu, care de mult îl roagă să vină la ceruri pentru a face ordine şi în cer. Mă uit la portretul lui Stalin, pentru că am uitat să vă spun, nu putea tovarăşul Stalin să vină personal să se posteze în faţa mea. El a plecat de mult în misiunea sa divină, în faţa mea stă doar o sosie a lui Stalin. Îl întreb de câine. A trebuit să-l împuşcăm, răspunde trist sosia tovarăşului Stalin. S-a descoperit că era un agent anglo-american. Nu a negat, a lătrat o singură dată şi a tăcut definitiv. Tovarăşul Stalin plânge, toţi l-au trădat, chiar şi sosia sa este un trădător, altfel cum naiba, Stalin cel veritabil a murit de mult, iar sosia lui se plimbă în libertate?
de BorisMarian
În faţa mea stă tovarăşul Stalin. Este blând şi trage din pipă. Mă cântăreşte din ochi, aşa, pe furiş. Pentru el nici un om nu este un oarecare. Oricare om poate constitui un pericol pentru tovarăşul Stalin. Pentru că el nu este om. El este mult deasupra oricărei fiinţe, în afară de câinele său despre care nu ştie nimeni. Numai eu ştiu că tovarăşul Stalin are un câine. Câinele tovarăşului Stalin este cel mai inteligent câine din lume. El prevede viitorul, cunoaşte trecutul şi oferă soluţii pentru prezent. Au murit mulţi colaboratori ai tovarăşului Stalin, care prin pădure, care lângă un zid, în fine, dar câinele acesta are o vârstă înaintată, circa o sută de ani, trăieşte şi va trăi. De ce trăieşte atât de mult? Pentru că, deşi câine, poate tocmai de aceea, ştie să-l linguşească pe stăpânul său, nu-l contrazice, îi dă sfaturile cele mai bune şi muşcă întotdeauna pe cine trebuie. Cel muşcat nu are curajul să se plângă, nimeni nu trebuie să ştie că a fost muşcat. Dacă s-a plâns cuiva, poate să-şi tragă un glonţ, nimeni nu-l va scăpa de răzbunarea tovarăşului Stalin, pentru că stăpânul şi câinele sunt totuna. Se spune, poate fi o legendă, că, uneori, noaptea, Stalin şi câinele ies pe uşa din spatele vilei de lângă Moscova şi aleargă prin pădure, urlă ca lupii, se bucură că nu-i vede nimeni. Ziua totul revine la normal. Stalin se scoală la prânz, citeşte, semnează sau scrie un NU, cheamă secretarul, în fiecare zi pe un altul, cel precedent fiind împuşcat chiar în seara zilei fatale când a fost numit secretar, şi îi înmânează hârtiile, îl întreabă de familie, de sănătate. Siberia este plină de familiile secretarilor lui Stalin. Este viitorul acestei zone neospitaliere. Aceste familii vor constitui rezerva de aur a ţării, în cazul unui război total. Stalin nu-l va mai apuca, deşi tare mult şi-ar dori. Dar el va fi nevoit să-i ia locul lui Dumnezeu, care de mult îl roagă să vină la ceruri pentru a face ordine şi în cer. Mă uit la portretul lui Stalin, pentru că am uitat să vă spun, nu putea tovarăşul Stalin să vină personal să se posteze în faţa mea. El a plecat de mult în misiunea sa divină, în faţa mea stă doar o sosie a lui Stalin. Îl întreb de câine. A trebuit să-l împuşcăm, răspunde trist sosia tovarăşului Stalin. S-a descoperit că era un agent anglo-american. Nu a negat, a lătrat o singură dată şi a tăcut definitiv. Tovarăşul Stalin plânge, toţi l-au trădat, chiar şi sosia sa este un trădător, altfel cum naiba, Stalin cel veritabil a murit de mult, iar sosia lui se plimbă în libertate?
Mihai Viteazu
Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit...Să trăieşti în acelaşi oraş cu fiinţa iubită, care, desigur, nici nu te bagă în seamă, să nu ai curajul să-i scrii, să-i vorbeşti, telefonul e mort pentru tine, ce vei rosti în acel receptor perforat? Doamne, cum se prăbuşeşte cota cuvintelor la bursa valorilor Tale divine. Şi când te gândeşti că mâine iubita va porni cu avionul spre alte meleaguri. Oraşul va rămâne urât, cenuşiu, lătrător, ca un câine de lângă statuia lui Mihai Viteazu. Dar, îmi spune cineva, ce aveţi cu câinii? Are dreptate, iubesc câinii, chiar şi pe cei despre care cântă Mihai Constantinescu, câinii vagabonzi. Urmăriţi cu privirea reacţiile unui asemenea câine. Cum ascultă orice zgomot, pândeşte orice pericol, se uită la plasele, pungile oamenilor, miroase tot ce poate fi mirosit, mai latră uneori, a jale, a enervare faţă de un câine mai arătos, câinii au ceva proletar în ei, este vorba de lumpen-proletari, adică vagabonzi. Mi-este milă şi de boschetari, chiar dacă beţia şi lenea i-a adus în halul în care se află. Există şi cauze independente de ei, există şi un nenoroc în viaţă, fiecare îl suportă altfel. Dar iubita care nu mai răspunde la scrisori, sigur, a murit. Ea le citeşte, dar a murit. Să trăiască 120 de ani, a murit pentru mine, ca om ce nu va ajunge la 120 de ani. Nici nu înţelege ce mult îmi lipseşte un semn de simpatie, deşi primesc omagii de la diverse persoane, dar ea era prima care mă interesa. Ciudat este că a rămas de mult timp singură. Are prietene, se uită la TV, pe Internet, vede filme, citeşte cărţi, reviste, timpul trece ca un fluviu leneş, plin de cadavre. Acesta este timpul, numai noi nu vrem să-l vedem. Era o piesă „Vedere de pe pod”. De ce s-au aruncat atâţia de pe podul Mirabeau, din Paris? Celan, Gherasim Luca, de care ştiu eu. De pe pod se vede timpul cum trece, un râu nu curge niciodată spre izvoare. Nu vrea, ca şi viaţa, numai norii îşi schimbă direcţia. Să zburăm, în închipuire, cu norii, ca pe lebedele din basme.
Boris Marian
Înainte de a muri
Înainte de a muri, mama mi-a spus, mă simt ca o regină, o lăsaseră toate durerile, avea un chip blând, împăcat. Va fi bine, mi-a şoptit, apoi a plecat lăsându-mi moştenire – optimismul. Pot fi atacat de oricare câine turbat, nu mă tem, pot să fiu amenunţat de oricare Cain, eu nu mă tem, unul mi-a spus că sunt demn de milă, că sunt un zero barat, un amator nenorocit, altul m-a trimis în Madagascar, dar eu am rămas aici, în dragul meu oraş de pe Dâmboviţa, nu mă ruşinez.
Nici de cutremur nu mă tem, nici de gripa porcină, de boala secolului am trecut, iar dacă genunchii mă vor lăsa, eu nu voi sta în genunchi, voi rămâne în picioare, neîncovoiat, voi şopti – mă simt ca un rege, nimeni nu mă va auzi, voi vorbi pentru mine. În jurul meu, prietenii mei, mai puţin optimişti, Paul Celan, Gherasim Luca, Tzara, Isidore Issou, Mandelştam, Brodsky, mă îndeamnă – nu te lăsa. Îi ascult, claviatura mă ascultă la miezul nopţii, un poem se naşte, altul moare, viaţa merge înainte, zorile vin şi mă salută, zorile – slujitorii mei, pajii mei vrednici. Mă simt ca un rege.
Boris Marian
Nici de cutremur nu mă tem, nici de gripa porcină, de boala secolului am trecut, iar dacă genunchii mă vor lăsa, eu nu voi sta în genunchi, voi rămâne în picioare, neîncovoiat, voi şopti – mă simt ca un rege, nimeni nu mă va auzi, voi vorbi pentru mine. În jurul meu, prietenii mei, mai puţin optimişti, Paul Celan, Gherasim Luca, Tzara, Isidore Issou, Mandelştam, Brodsky, mă îndeamnă – nu te lăsa. Îi ascult, claviatura mă ascultă la miezul nopţii, un poem se naşte, altul moare, viaţa merge înainte, zorile vin şi mă salută, zorile – slujitorii mei, pajii mei vrednici. Mă simt ca un rege.
Boris Marian
Viaţa este o c.
Politica este o c., poezia este o c., viaţa este o c., îmi turuie un prieten, cel mai mult mă supără că vorbeşte urât despre poezie. Şi totuşi ... Câţi nu cad pradă patimii scrisului ... în gol? Un arlechin oarecare m-a întrebat ce este talentul? Imposibil de definit, iar a te declara singur talentat implică un mare risc. Recunoaşterea talentului vine din partea cititorului. Este suficient să începi cu un cititor. Dacă ai norocul să fie un critic, L-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Dar tot criticul poate să-ţi de o lovitură, când nici nu te aştepţi. El este ca un medic, ca un chirurg. Medicul nu greşeşte niciodată. Operaţia a reuşit, pacientul este la morgă. Nu am întâlnit critic care să spună – Nu ştiu. El ştie tot, el împarte talentul precum Dumnezeu. Amicul meu, criticul este un tip cu dublă personalitate. Un umor înnăscut se îmbină cu o fudulie greu de înţeles. Este şi solid, fizic, desigur, nu din vina lui, pare caraghios când explică pe nu ştiu ce post tainele literaturii. Are o voce uşor subţiată, care aminteşte de zgomotul unui balon căruia îi deschizi puţin gâtiţa. Este temutul critic. A zdrobit tot ce nu este sănătos în literatură, a asanat câmpiile literaturii, ţânţarii au dispărut, numai păsări şi gâze aurii zboară peste holdele literelor noastre. Ciudat este când omul spune la fiecare deceniu altceva despre acelaşi autor. Dar nici nu clipeşte. Iar fenomenul nu este legat de revoluţie, ci de evoluţie. Omul evoluează de la o specie la alta. Critica este o c. Uite am găsit formula pentru care mulţi critici ar putea să mă condamne la chinurile iadului. De fapt ce ne-am face fără critici? Am citi numai doxuri. Tânărul de azi nu ştie ce este un dox. Nici nu este nevoie. Criticul deschide şi închide porţi. Eu îl iubesc pe acel pachiderm care mi-a înfipt, vorba lui Hitler, cuţitul în spate. Nu mă refer la aspectul fizic, ci la caracter. Doamne, cât îl iubesc. Dar, l-am întrebat, a scris el , oare, un poem, vreodată?. Se spune că a scris, s-a oprit la începutul unei cariere strălucite. Decât pacient, mai bine medic. Dai o pilulă, tai un picior, te salută lumea, unii se tem , alţii te pupă. Eşti mare. Eu nu spun că nu există grafomani, veleitari, chiar eu m-am întrebat şi mă întreb mereu, cine sunt eu? Cert este un singur lucru – dacă nu scriu ceva, un scurt timp, sunt bolnav. Sunt grafoman, iar dacă mă critică, dar oricine, copil să fie, Doamne fereşte, sunt bolnav o zi. Apoi o iau de la capăt. Este exact cum ai convieţui cu o c. Pe care o iubeşti în ciuda oricărui principiu. Asta este viaţa. Cititor ipocrit. BORIS MARIAN
Paradisul pierdut
Paradisul pierdut, cine nu l-a avut? Omniprezent, iminent, profeţie şi culpabilitate. Se poate? El venea plin de vânt, de nopţi fără stea, cu ochiul stins, cu părul sâlhui, tremura ca frunza trupul lui şi-a izbelişte de câini mirosea... Şi-n locul străinului, străluceau limpezi stelele. ... Apa se-ntunecă, e noapte( Manger). Un critic voluminos mă face ... praf, după ce în urmă cu ceva ani mă lăuda zgomotos. Trăim într-un semi-orient, semi-occident, semi-accident, lipsă de accent.Desigur nu-l iau în seamă, cuvântul amator nu mă atinge, nu am vrut să fiu niciodată un profesionist în literatură, este prea gingaş domeniul. Mecanic, chimist, jurist, economist, da, trebuie să fii şi profesionist. Când este vorba de gust, profesia nu mai există, este cum ai spune iubitor de profesie, prieten de profesire, milos de profesie, hilar. Prietenul elefant m-a dezamăgit, ca şi multă fostă lume, acum în transformare. Cu aceste chei ale iadului explorez necunoscutul. Drumul coboară, crengile bradului alunecă moale, tăcutul întuneric murmurând pe unde neauzite, melodioase, acolo noaptea este veşnică ... şi harş, o palmă, weiter... larve albe, rădăcini, vechi lespezi inscripţionate de priculici, iadul este o poveste, în adâncuri dai tot de cuvinte plăpânde, aşteptând buldozerele, exploziile, haosul, termosul, alexosul, alexandrinul, stepanopodul, megaburtosul... Făceam o rugăciune şi nu mai aveam leac, bandajele purtate de vânt, din larg în larg, închinăciuni, poveţe ca-n basmele păgâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine, ce poţi să-mi spui, Tu, Doamne? De mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făcveam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce creşte-n mine, într-un Orient ceresc, piciorul pus în pragul sălbaticului cal pur-sânge, rasă rară din abur şi opal.
Boris Marian
Pur-sânge
Boris Marian
Pur-sânge
Politica
Politica? E o minciună de dânşii inventată, parafrazez eu. Un cântec frumos se topea în aer, un nor colorat ca un vaier, în mod vădit, nici o ficţiune nu se referă la ţuica de prune. Spuse el, dealurile din jur lunecau încet către Strasbourg, dar poate nicicând nu a mai fost mai viu atacul Marelui Fost, cineva trecu şi-l lovi puternic, în faţă pe sfântul naiv şi cucernic, l-am văzut plin de sânge, apoi un cânt frumos se topea în aerul blând. Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină, scria Ion Barbu.
Sunt în aşteptare,
Aştept un creier nou,
Trece un prost, zice,
Nu vine,
Aştept un ficat nou,
Trece un beţiv notoriu, zice,
Nu vine,
Aştept mâini şi picioare noi,
Un invalid, prietenul meu cel bun,
Se uită la mine cu milă,
Nu mai aştept nimic,
Scriu acest vers,
Nu mai aştept nimic,
Totul devine luminos,
Păşesc într-un loc, unde nu am fost
Niciodată,
Îmi spune un vierme,
Nu vezi că eşti mort, nenorocitule,
Dar eu văd numai lumină.
Sufletul meu ţi-l împrumut, poţi să-l ţii cât doreşti, memoria mea ţi-o împrumut, las ploaia să mă pătrundă, să-mi spele creierii, câteva stele se strecoară printre picături, totul este să trecem podul, ochii rămân în urmă, pupilele nopţii, tuce-mi oferi în schimb? Intre noi creşte iarba mormintelor, salutări şi adio, un surplus de absenţă, treziţi după marea beţie a vieţii...
Sunt în aşteptare,
Aştept un creier nou,
Trece un prost, zice,
Nu vine,
Aştept un ficat nou,
Trece un beţiv notoriu, zice,
Nu vine,
Aştept mâini şi picioare noi,
Un invalid, prietenul meu cel bun,
Se uită la mine cu milă,
Nu mai aştept nimic,
Scriu acest vers,
Nu mai aştept nimic,
Totul devine luminos,
Păşesc într-un loc, unde nu am fost
Niciodată,
Îmi spune un vierme,
Nu vezi că eşti mort, nenorocitule,
Dar eu văd numai lumină.
Sufletul meu ţi-l împrumut, poţi să-l ţii cât doreşti, memoria mea ţi-o împrumut, las ploaia să mă pătrundă, să-mi spele creierii, câteva stele se strecoară printre picături, totul este să trecem podul, ochii rămân în urmă, pupilele nopţii, tuce-mi oferi în schimb? Intre noi creşte iarba mormintelor, salutări şi adio, un surplus de absenţă, treziţi după marea beţie a vieţii...
Villon
Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire, de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.
Boris Marian
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
